Mănăstirea Petru Vodă

 

Pătimirile Mănăstirii Neamţ de pe urma generaţiei paşoptiste

„Nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” (Matei 10, 26)

 

Generaţia 1848 şi Biserica – Mănăstirea Neamţ între 1855-1862

 

Documentarul de faţă vrea să arunce o nouă lumină asupra generaţiei paşoptiste şi asupra legăturilor ei cu Biserica. Partea centrală o constituie o cronică inedită a evenimentelor ce au urmat tulburărilor din 1848 (e vorba de un fragment din Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă de Andronic Duhovnicul, un contemporan al evenimentelor pe care le relatează), evenimente care arată că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a păstra doar un instrument cu scop ritualic, pentru cei ce vor mai simţi nevoia unor ritualuri, acum când vremurile îi duseseră pe tinerii revoluţionari la „luminarea” conform căreia „Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.

Contextul internaţional

În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revoltă „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franţa, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei.

Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari[1]. Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”[2].

Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.

Aceiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei [3]. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indică, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din   Paris [4].

Aceştia se vor întoarce în masă în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.

 

Decadenţa creştinismului românesc

Decadenţa creştinismului românesc era o evidenţă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpână prin puterea banului.

Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor.

Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”[5], ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. Această stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului.

O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris[6] ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ‹beţivi› avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrînare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”[7].

„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsia de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. […] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală… Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!”[8]

Constantin Gane, care s-a ocupat de vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două principate, ne dă o imagine foarte plastică asupra vieţii de zi cu zi din Iaşul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „E unu după miezul nopţii… se pot deci încă face vizite! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa… Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie… Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălu-cesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi… se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară… şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». «Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini.”[9]

O cronică uriaşă: Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul

Duhovnicul Andronic şi-a împărţit cronica de la 1863 în 4 tomuri, astfel:

I – întemeierea Mănăstirii Neamţ, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1779;

II – întemeierea Mănăstirii Secu, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1775;

III – viaţa Sfîntului Paisie şi soborul său (1754-1794);

IV – istoria soborului paisian pînă la 1860.

Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţul şi Secul este o uriaşă cronică. Nu mai avem în literatura română un asemenea exemplu. Părintele Andronic a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor o scriere care să ateste adevărul despre faptele petrecute în principate şi mai ales în mănăstire. Valoarea ei este enormă, prin aceea că este mărturia unui martor ocular al evenimentelor, un om care a trăit în duhul de sfinţenie, patristic, al obştii paisiene, pus deodată în contact cu „noua lume”. Numai prin ea putem înţelege nemijlocit politica lui A. I. Cuza faţă de Biserică. Originalele acestor 4 tomuri se găsesc la Chişinău, la Arhivele Statului, iar copii ale lor se găsesc şi la Bucureşti, la Biblioteca Academiei Române.

La 1875, deja aşezat în Basarabia, ieroschimonahul Andronic a început o nouă cronică, mult mai pe larg, care astăzi se află, integral, la Arhivele Statului din Chişinău. Am primit de curând, de la Valentina Pelin, cercetător lingvist al Academiei din Chişinău (care a şi întocmit şi publicat în 1988 un catalog al manuscriselor Mănăstirii Noul Neamţ care se află în prezent la Arhivele Statului din Chişinău; de asemenea, o cercetătoare pasionată a Sfântului Paisie şi a paisianismului: a publicat, după o muncă de ani de zile, de traduceri şi colectări de texte paisiene, scrisorile Sfântului Paisie de la Neamţ, în două volume, în 1998-1999), tomul 7 al istoriei refăcută de Andronic Duhovnicul, cuprinzând evenimentele dintre 1855-1867 din cele două mănăstiri, dublate de toate actele oficiale emise de statul român din acea vreme, privitoare la Mănăstirile Neamţu şi Secu, spre întărirea celor spuse de cronicar.

 

Despre autorul, scoliatorul şi personajele principale ale cronicii

Autorul cronicii – Duhovnicul Andronic Popovici

Autorul cronicii este ieromonahul (apoi ieroschimonahul) Andronic Popovici. Din nota arhiereului Narcis Creţulescu de la fila 100r a mss. rom. BAR 5694, aflăm că „Autorul s-a născut la 4 iulie 1820. A venit în Mănăstirea Secu la 1831 (Secul este tot o casă cu Mănăstirea Neamţu) – Revista Tocilescu an II, vol. 1, pag. 44”. Multă vreme a fost duhovnic şi poate şi bibliotecar al Mănăstirii Neamţ. În această calitate a copiat multe manuscrise vechi, ilizibile, care şi astăzi se păstrează în biblioteca mănăstirii sau la BAR. A simţit nevoia de alcătui mai multe cronici ale mănăstirii, însemnând mai ales minunile şi întâmplările deosebite care se petreceau în mănăstire. O primă asemenea cronică este cea tipărită la 1857 în tiparniţa mănăstirii, sub numele de Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul ieşită din teasc la 20 martie 1857.

La Academia Română se păstrează mai multe manuscrise ale sale.

De asemenea, la Biblioteca Sfântului Sinod, se află un manuscris autograf al lui Andronic Duhovnicul, care conţine un cronograf pentru anii 1700-1860.

Fiind eclesiarhul mare al Mănăstirii Neamţ, a intrat repede în conflict cu comitetul de „reeducare” impus de Cuza în 1859. Aşa încât, în 1862 a plecat din mănăstire, retrăgându-se la Schitul Sihăstria Secului (Mănăstirea Sihăstria de astăzi), unde a stat două săptămâni, crezând că îşi va găsi liniştea dorită. Se pare, însă, că nu a fost aşa, pentru că a plecat, în cele din urmă, în Basarabia. După trecerea Prutului noaptea, „pe o copaie”, precum ne mărturiseşte într-unul din manuscrisele de la Chişinău, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat pe moşia Chiţcani a Mănăstirii Neamţ, împreună cu duhovnicul Theofan Cristea, administratorul moşiilor din Basarabia ale mănăstirii, o nouă lavră, Noul Neamţ, care încă din timpul vieţii sale a ajuns la o mare înflorire. Aici, un an mai târziu, la 1863, pentru a nu uita vreun amănunt din cele mai importante, a pus pe hârtie Istoria Mănăstirilor Neamţu şi Secu, conţinând în tomul IV şi cronica de faţă, pe care, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mănăstirea Neamţ printr-un ascultător al său.

La sfârşitul acestei versiuni a cronicii ne spune însuşi autorul ei că este „Cel mai nevrednic şi mai păcătos decât toată zidirea, al Domnului nostru Iisus Hristos rob, Andronic Ieroschimonah şi Duhovnic din Sfintele Mănăstiri Neamţu şi Secu, aflător acum în Basarabia la Chiţcani; şi după puţină vreme de vă voi trebui mă veţi afla în mormânt; că am să mai scriu încă un tom pe urma acestuia, din 24 de coale”.

Iar despre cronică ne spune: „Pe această sfântă istorisire o am scris aşa precum să vedea atuncea, iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi aceasta din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.

Ştim că atât Andronic Duhovnicul, cât şi ucenicii săi, au făcut mai multe drumuri în principate, pentru a aduna cât mai multe cărţi, manuscrise şi documente din cele ce rămăseseră la Mănăstirea Neamţu. Arhivele Statului din Chişinău dau dovadă de acest lucru, pentru faptul că deţin aproape 200 de manuscrise filocalice şi de strană provenite direct de la Mănăstirea Neamţ.

Arhiereul Narcis Creţulescu – scoliatorul cronicii

Arhiereul Narcis Creţulescu, retras la Mănăstirea Neamţ, a fost un pasionat de istorie. Citind cronica din 1863, trimisă de duhovnicul Andronic Mănăstirii Neamţ, a început să strângă documentele care mai existau în mănăstire, cu scopul de a completa cronicile Duhovnicului Andronic şi de a scoate la iveală lucruri noi, trecute cu vederea sau nelămurite pe deplin de primul cronicar. Pentru aceasta, a plătit pe unul din preoţii bătrâni aflător la bolniţa mănăstirii să-i copieze toate tomurile duhovnicului, pe care le-a completat cu lucrurile inedite pe care le cunoştea el însuşi şi cu actele care se mai păstrau în mănăstire la acel an. La fila 100v a tomului IV (mss rom BAR 5694) ne-a dat următoarea menţiune:

„Să se ştie că sf. sa preotul George Epure aflător la bolniţa bătrînilor din S. M-re Neamţul au scris această copie după rugămintea şi plata ce i-am dat eu – cîte 30 de bani de coală – şi au scris-o în anul 1888 luna octombrie, ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Arhiereul Narcis Creţulescu”.

La fila 107r ne relatează pe larg despre acest tom IV „Tomul al IV-lea – partea a IV-a – scrisă în urmă, aşa cum se vede, este alcătuit la anul 1863 de sf. sa păr. duhov. Andronic din acest sobor. La anul 1876 a reprodus-o în alt exemplar mai pe larg din 225 de file, pe care nu l-am văzut până în momentul când scriu aici. Autorul şi-a scris istoria din 1863 aşa ca o pânză, fără nici un titlu, ceia ce înfăţoşază întârziere la consultat, fiindcă nu are nici tablă de materii. Noi, cu voia autorului, fiindu-ne şi prieten (vezi scrisorile sale), am plătit unui preot şi ne-a copiat acest exemplar din anul 1863, adăugându-i preotul şi tablă de materie, precum se vede – fila 96-100 – ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Lucrarea păr. Andronic este de faţă, cetitorul este volnic să o cetească şi să o judece după ipomoclionul (limba cântarului care ne arată direcţia) minţii sale, ştiind că noi în textul său nu am schimbat nici o iotă”.

„Eu arhiereul Narcis Creţulescu, proin[10] Botoşineanul, vin cu 25 de ani în urma Părintelui Andronic şi cercetez, cu acelaş drept, trecutul istoric al Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, şi paralel cu sf. sa am cercetat şi am capitalizat şi alte idei din alte fântâni mai largi şi mai adînci care nu sînt cuprinse în scriptul Păr. Andronic. Pe aceste idei voiesc a le scrie acum aice, cât s’a putea mai scurt şi mai repede. Pentru că presupun că cetitorul va şti din istoria precedentă a păr. Andronic, care este scrisă cu probe documentale, faptele stareţilor următori lui Paisie, silindu-se a lăuda conduita lor, chiar şi când nu era aşa şi erau nemorali, de aceea noi scriem aice sumar ceea ce tace sf. sa, sau ceea ce vedem în zare numai printre rândurile cărţii sf. sale, sau aceea ce ştim altfel – divergenţa ideilor”.

La B.A.R. există toate lucrările arhiereului Narcis Creţulescu.

Domnul Grigorie Alexandru Ghica

Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost numit domn de către Reşid Paşa la 22 iulie 1849. Înflăcărat susţinător al unirii celor două principate, i-a susţinut cu toate puterile sale pe foştii revoluţionari de la 1848. Astfel, prin mijlocirea sa către sultan, ultimii proscrişi s-au întors din surghiunul de pe la mănăstiri sau din Bucovina în 1851.

De cum se sui pe tron, luă mai multe măsuri care anunţară spiritul noilor vremi: „Dorind ca împreună cu tovarăşii săi de luptă paşoptişti, cei foşti pe la închisori, pe la mănăstiri şi prin surghiunuri, să poată lucra întru fericirea patriei, prima lui grijă fu să schimbe pe miniştrii lui Mihail Sturza conservatori şi anti-unionişti înlocuindu-i cu oameni de ai săi. A doua lui grijă fu «să măture judecătorii vechi din slujbe până la unul» rânduind pe alţii după arătarea sa. A treia lui grijă fu să înlăture pe cât putea din toate slujbele pe boierii cei bătrâni, «încredinţând posturile publice tinerilor ce se închinau ideilor moderne, predicând o reformă radicală a ţării». Pe urmă a înfiinţat corpul jandarmeriei (în locul vechilor «slujitori»), rânduindu-l pe picior ostăşesc şi întrupând pe tot ţinutul câte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofiţerii lor, al cărui buget se urca la un milion de lei pe an”[11].

Iată deci prima poliţie politică la români (căci nu putea fi altfel de vreme ce Condica, care reglementa activitatea lor, era prea rar pusă în aplicare). Se observă că e vorba de o transpunere în principate a modelului parizian.

A promovat spiritul modernist, lăsându-i să activeze pe revoluţionari prin întemeierea de societăţi literare, filantropice sau artistice, ca paravane ale lojilor masonice. Mai mult, i-a promovat chiar în divan şi în guvern. În 1856, la 15 iulie, a fost mazilit. În locul domnitorului ţării, cu sprijinul şi sfatul Austriei şi al Rusiei, în urma congresului de la Paris, a fost numit un caimacam, ales din tabăra anti-unionistă, Theodor Nicolae Balş. Plecând în Franţa (unde s-a căsătorit cu amanta sa de la Iaşi), a dorit să se întâlnească cu Napoleon al III-lea, care îi scrisese mai înainte că „voi folosi toate ocaziile pentru a vă da semne ale stimei şi bunăvoinţei mele”, care sprijinea, prin consulii francezi de la Bucureşti şi Iaşi, „modernizarea” principatelor. Din păcate pentru Grigorie Ghica, Napoleon al III-lea nu a vrut să-l primească în audienţă. Toate acestea, adăugate la firea sa melancolică, l-au dus repede la deznădejde: la 24 august 1857 s-a împuşcat, la reşedinţa sa de la castelul „Le Mée”. A lăsat o ultimă scrisoare, în care scria: „Sunt victima unei uneltiri înfiorătoare, nu mai pot rămâne în viaţă. Va veni ziua când adevărul va ieşi la lumină. Îmi aştept duşmanii în faţa judecăţii lui Dumnezeu” [12].

 

Dionisie Romano [13]

S-a născut în 1806[14]. Ardelean de fel, a venit la Mănăstirea Secu prin 1823; tot aici a şi fost călugărit. Fire cam neascultătoare şi răzvrătită, nu a stat prea mult în mănăstire, ci dornic fiind de afirmare, a părăsit mănăstirea prin 1825 pentru a frecventa şcoala lui Gheorghe Lazăr de la Bucureşti. S-a dus la Mitropolitul Veniamin Costachi pentru a fi inclus între tinerii pe care acesta îi trimisese la Bucureşti, însă mitropolitul, dându-şi seama că nu are binecuvântare pentru acest lucru, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci a încercat să obţină acelaşi lucru de la Sofronie Miclescu, pe atunci episcop de Huşi, care îl cunoştea de pe vremea când prea sfinţia sa era egumen la Mănăstirea Secu, însă mai abitir acesta l-a trimis înapoi.

Atunci a plecat la Bucureşti însoţindu-l pe un părinte de la Neamţ, trimis de către stareţ la Cernica, pentru a-i învăţa pe părinţii de acolo meşteşugul postăvăriei. Din Cernica a plecat la mitropolie, unde Mitropolitul Grigorie Dascălul, aflând că este fără blagoslovenie, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci iese cu totul de sub vreo autoritate eclesiastică şi se angajează tipograf în tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu, astfel ajungând şi la şcoala lui Gheorghe Lazăr.

În timpul exilului din Basarabia al Mitropolitului Grigorie Dascălul a intrat sub protecţia episcopului Ilarion al Argeşului, care îl va şi hirotoni ierodiacon. De la 1832 până la 1841 a activat la Buzău, la tipografia de acolo. După 1841 îl găsim în Bucureşti, ocupându-se de îngrijirea mai multor cărţi, traduse din limba franceză. Anul 1855 îl găseşte la Iaşi, de unde este impus ca stareţ la Mănăstirea Neamţ. De aici este nevoit să fugă în 1856. După 1857 se aciuează la Buzău, pe lângă binefăcătorul său de mai înainte, Episcopul Filothei, pe care îl va şi trăda în 1859, când Cuza a confiscat uriaşa avere a episcopiei (aproape jumătate de milion de galbeni), punând umărul la distrugerea muncii de o viaţă a mai marelui său, căruia i-a şi luat scaunul, în 1865, după ce, prin maşinaţii politice i-a şantajat pe ierarhi să îl hirotonească episcop. Ierarhii vremii ştiau de câtă imoralitate şi păgânătate era în stare Dionisie Romano şi refuzaseră până atunci să-l hirotonească. După ce Cuza şi-a instaurat dictatura în 1864, scopul urmărit de prietenul său de la Buzău a fost cu mult mai uşor de atins. Episcop de Buzău între 1865-1873, a fost autor de manuale şcolare, a scris Principii de retorică şi Modele de elocinţa amvonului. În toată vremea episcopatului său a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a distruge mănăstirile din eparhie, în special prin întemeierea în toate mănăstirile şi schiturile de şcoli laice pentru copiii satelor din preajmă, în detrimentul vieţii monahale.

Sofronie (Scarlat) Vîrnav

Decanul studenţilor din Paris, fondatorul bibliotecii şi capelei române din Paris, cunoscut mai târziu la Bucureşti sub numele de Popa Vârnav[15]. În Paris a îndeplinit funcţia de secretar, casier şi bibliotecar al Societăţii Studenţilor Români, principala lojă românească din Paris. După cum ne spune manuscrisul de la Chişinău al Duhovnicului Andronic, Scarlat Vârnav, după cei 16 ani petrecuţi la Paris (precum el însuşi se lăuda – aceasta însemnând că era la Paris din 1832), a venit în martie 1848 în ţară împreună cu toţi cei mai bine de 160 de studenţi români din capitala Franţei, pentru a participa la evenimente. Şi, într-adevăr, îl găsim pe o listă a „ministerului trebilor din lăuntru”, de la data de 5 aprilie 1848, după eşuarea loviturii de stat plănuită la Iaşi, primul pe lista proscrişilor ce trebuiau arestaţi de îndată ce ar fi încercat să intre în Moldova. S-a întors în ţară o dată cu ceilalţi, în 1851, domnitor fiind Grigorie Ghica, prietenul şi conducătorul – din umbră – al partidei unioniste. Se pare, însă, că firea sa iute şi necumpătată, de care nu se va dezminţi nici mai tîrziu, la Mănăstirea Neamţ, l-a împins la o crimă. Probabil că iniţial a vrut să-şi liniştească cugetul tulburat de fapta comisă, motiv pentru care a venit la Mănăstirea Neamţ pentru a se călugări. Mitropolitul Sofronie Miclescu, aflând de el, a venit el însuşi să-l călugărească, la 8 noiembrie 1858, şi i-a dat însuşi numele său, pentru ca „ucenicul” să înţeleagă o dată mai mult mărimea milei lui Dumnezeu. Din păcate, după cum ne spune însuşi Andronic Duhovnicul în cronica sa de la Chişinău, din primele zile de după călugărie a considerat că păcatele îi sunt iertate şi a început să-şi arate colţii învăţăturilor sale fără de Dumnezeu.

În iunie 1859, o dată cu jefuirea averilor Mănăstirii Neamţ de către statul român, a fost numit de către Alexandru Ioan Cuza (deşi era monah de abia jumătate de an!) şef al comitetului de „reeducare” al mănăstirii. Din această clipă, fostul stareţ, Gherasim, îşi va pierde orice putere de decizie în sobor, rămânându-i numai dreptul de a mânca prescura zilnică de la Sfântul Altar. Această funcţie, de şef de comitet, şi-a păstrat-o până în noiembrie 1862, când a incendiat mănăstirea, precum el însuşi va mărturisi pe patul morţii sale năpraznice. După 1862 părăseşte mănăstirea, pentru că starea de revoltă a monahilor devenise deosebit de periculoasă pentru el: o dată cu arderea bibliotecii, arsese şi cea mai preţioasă dintre averile lăsate zestre de generaţia Sfântului Paisie de la Neamţ, ctitorul soborului atât de mare de monahi. Se va strădui, în continuare, să promoveze pe treptele eclesiastice, dar nu va reuşi să treacă peste treapta de protosinghel, măcar că îşi dorea să ajung arhiereu. Şi pentru că nu a reuşit în scopul său, s-a lăsat de cele ale Bisericii şi a început să practice avocatura, în special în procesele împotriva evreilor, al căror număr şi influenţă creştea zilnic în principate, prin trecerile ilegale din Galiţia. Ura iudaică l-a ajuns destul de repede, aşa încât la 26 decembrie 1867, după 12 zile de groaznice chinuri (fusese otrăvit), a murit.

 

Concluzie

Dacă, din cele scrise despre generaţia 1848 se poate vedea, printre rânduri, că legăturile ei cu Biserica nu erau din cele mai pline de evlavie şi bună credinţă ortodoxă, cronica pe care o prezentăm în paralel dezvăluie atitudinea acestei generaţii faţă de ce aveau românii mai preţios în cinul monahal, adică obştea de la Mănăstirile Neamţu şi Secu, unde se păstraseră neatinse predania Sfântului Paisie de la Neamţ, adică aceea a Sfântului Vasilie cel Mare şi a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei. Paşoptiştii erau nişte oameni crescuţi în duhul eretic apusean, în cultul „luminilor” mincinoase ale modernismului masonic, în convingerea că păcatul în sine nu are valoare – şi de aici imoralitatea grosolană şi ura împotriva a ceea ce respira duh de sfinţenie –, crescuţi în cultul urii faţă de Tradiţie şi faţă de cei ce o puneau în faptă. De asemenea, ura lor împotriva Rusiei ţariste, a Turciei şi a Austriei, nu era decât ura diavolului împotriva autorităţii tradiţionale aristocratice sau războinice; generaţia 1848 va impune şi la noi, după 1857, autoritatea democratică, adică aceea a banului, singurul mobil care conduce interesele de partid. De asemenea, de aici încolo, se va produce iremediabila dezbinare între semeni după principiul partinic: «dezbină şi stăpâneşte»: societatea se va împărţi, se va dezbina, nu după vreun principiu sau ideologie, ci întotdeauna după modalitatea de satisfacere a interesului material imediat. De acum înainte, duşmanii nu vor mai fi externi, iar războaiele nu se vor mai purta împotriva unor ţări, ci împotriva unor ideologii, altele decât cele la modă.

Propovăduitorii acestui curent de „înnoire” s-au făcut ei înşişi slugile diavolului, precum se poate vedea în cronica de faţă. Iar dacă se va intra mai în amănunt în studiul evenimentelor acelei epoci, având ca reper Biserica Sfintei Tradiţii, lăsată de Sfinţii Părinţi, iar nu Biserica actuală, instituţie aflată la bunul plac al unui ministru de culte (atunci când este vorba de un ministru plin, iar nu un secretar de stat), precum orice altă instituţie religioasă, cu o legislaţie făcută după chipul şi asemănarea statului modern, care se opune fundamental legislaţiei Bisericii Sfinţilor Părinţi, atunci vom putea înţelege corect reformele lui Alexandru Ioan Cuza, şi tot ce s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă Română după 1848, identificând pe robii lui Dumnezeu care şi-au pus sufletul pentru turmă, şi care merită cinstiţi ca atare, pentru dreapta lor credinţă şi viaţa petrecută în sfinţenie, şi pe slugile diavolului, care au lucrat cu toată puterea la distrugerea Bisericii, aşa cum din păcate au fost şi nişte personaje ale acestei cronici:

– Dionisie Romano, fost stareţ la Mănăstirea Neamţ, iar apoi episcop de Buzău[16];

– Sofronie (Scarlat) Vârnav, şef al comitetului de conducere a Mănăstirii Neamţ, impus de Cuza între 1859-1862.

Această lucrare, prin cronica ce o conţine şi care vede pentru prima dată lumina tiparului, dezvăluie o prea mică parte a adevărului privitor la istoria Bisericii Ortodoxe Române în România „modernă”.

Andronic Duhovnicul

Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu

«Între toate acestea, în anul 1854, aflându-se oştile Imperiului Rusiei prin Principatul Moldovei, Părintele Arhimandrit şi Stareţ Nathanail le făcea ajutor după puterea mănăstirii; şi cînd s-au dus la Silistra oştirile, atunci Părintele Stareţ a dat din partea mănăstirii 10 care mari legate cu fier cu câte 10 boi, cu argaţi şi cheltuiala mănăstirii, rânduind şi un monah îngrijitor pentru ţinerea acestora în bună stare; dar pe urmă întorcându-se oştirile ruse în ţara lor, şi în Moldova intrând oştile nemţeşti, atunci domnul Moldovei Grigorie Ghica a voit să-şi izbândească asupra Mănăstirii Neamţului, pentru că a dat ajutor oştirii ruseşti pravoslavnice; şi negăsind alte pricini, şi citind paragraful al 5-lea din Aşezământul Prea Cuviosului Părintelui nostru Stareţul Paisie Velicikovski, unde hotărăşte sfinţia sa că „Monahii cei cărturari din soborul sfinţiei sale să citească învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care povăţuiesc drept spre înţelegerea Sfintelor Scripturi şi spre cunoştinţa dogmelor credinţei celei pravoslavnice a Bisericii Soborniceşti”, şi uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mănăstirea Neamţului seminarie, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.

Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mănăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mănăstire marţi seara la începutul Sfântului şi marelui Post, în vremea Pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mănăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mănăstirii. Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mănăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi Priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi Poliţ-Maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi într-armaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mănăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la Părintele Arhimandrit Nathanail, Stareţul mănăstirii, zicând că stareţul ţine în mănăstire spioni ruseşti. Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, puindu-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de Poliţ-Maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la Sfânta Icoană cea făcătoare de minuni a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionathan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea Icoanei Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.

Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mănăstire? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.

Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi împărat David, adică «Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul aş fi răbdat, şi cel ce mă urăşte de ar fi grăit mari asupra mea m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând»; şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: «Să vie dar moartea peste ei şi să se pogoare în iad de vii, că vicleşug este în locaşurile lor» (Psalm 54), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că «Pe cel ce va strica casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu» (Cartea I-a către Corinteni 3, 17).

Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[17], cu poruncă de a scos din stăreţie pe Părintele Arhimandrit Nathanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al Stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.

Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mănăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mănăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mănăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de Stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mănăstirii.

Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mănăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.

După acestea, netrecând multă vreme, a venit la mănăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Prea Curata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mănăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.

Şi netrecând multă vreme, a trimis domnul Grigorie Ghica altă poruncă, ca Mănăstirea Neamţului să facă numaidecât cu a sa cheltuială în Târgul Neamţului sinagogă evreiască.

Şi nevoind soborul a-i împlini această nelegiuită poruncă, el a trimis pe un boier spre execuţie în mănăstire, ca să silească pe sobor spre a-i împlini citata poruncă, căruia boier îi plătea mănăstirea pe fiecare zi câte doi galbeni austrieci şi la doi slujitori un galben pe fiecare zi, osebit de mâncare şi de băutură pentru dânşii şi pentru cai, vreme de trei luni de zile, până ce a pus mănăstirea 2.000 de galbeni cheltuială şi osebit material, de s-a făcut sinagogă evreiască în ce chip au cerut evreii la domnitorul Grigorie Ghica[18].

Eu voiam ca pe acestea şi alte tiranii ce s-au lucrat împotriva soborului să le cinstesc cu tăcere, dar însă mi-am luat de seamă cum că mai bine este a şti şi urmaşii că nu întru alt chip, ci cu acest fel de silnicii s-a primit seminarul în Mănăstirea Neamţului, prin care a venit şi focul iadului în ea: putoarea tiutiunului[19] şi mâncarea cărnii – batjocoritoarele tagmei călugăreşti şi defăimătoarele tagmei călugăreşti şi Sfintelor Scripturi la iveală, care rele întrebuinţări necinstitoare tagmei călugăreşti, precum am zis, măcar deşi mai-nainte se aflau câte pe undeva, însă tainic, iar în timpul ocârmuirii arhimandritului Antonie te înnăduşa fumul tiutiunului cînd intrai în chiliile stăreţeşti. Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului. Căci cu pricina greutăţii claselor programului ce s-a pus de ministrul bisericesc pentru această seminarie, în ce chip pare-mi-se că nici întru o parte de loc prin prejur se va fi aflând au trebuit ca numaidecât prin silniciile ministrului bisericesc şi prin îngrozirile cu surgunii şi cu pierdere de istov a tuturor drepturilor mănăstirii să primească soborul măcar şi nevrând pe Arhimandritul Dionisie Romano[20], cu numele cum că este stareţul acestor mănăstiri pe care domnul Grigorie Ghica mai întâi l-a rânduit la aceste mănăstiri locotenent de stareţ în locul Arhimandritului Antonie, după cum şi însuşi Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie, la mai în 19 zile, anul 1855, a făcut cunoscut soborului despre aceasta. Dar el a stat în Târgul Neamţului până ce marele logofăt Gheorghe Sturza şi cu beizadeaua Iancu Ghica[21] şi Grigorie Cozadin, cei ce erau rânduiţi spre această lucrare, au silnicit soborul lavrei cu feluri de îngroziri ca să dea în scris cum că-l cere de stareţ mănăstirea pe Dionisie, şi încă cu rugăminte; precum şi de seminar se zice că s-a rugat soborul ca să fie în lăuntrul mănăstirii, despre care cred că veţi fi înţeles cum s-a rugat. Şi aşa la mai în 24 de zile, nefiind cu putinţă a scăpa din mâna silnicilor şi făcându-se acest înscris de către sobor, ca rugându-se, după cum am zis, precum l-a dictat Iancu Ghica, apoi în 25 mai au făcut şi acei boieri răspuns către domnul Grigorie Ghica cât de bine au isprăvit ei trebuşoara aceasta, şi între altele i-au scris şi aceste laude, cum că prin chemarea părintelui Arhimandrit Dionisie[22], a zidit Grigorie Ghica din nou acest sfânt locaş şi a întărit casa lui Dumnezeu, şi a depărtat din ea pentru totdeauna necuviinţele care au tulburat liniştea şi au învăluit interesele ei, au scăzut averea ei şi i-au adus şi defăimare şi altele. Iar după ce au aşezat pe Arhimandritul Dionisie acei boieri în strana stăreţească în soborniceasca biserică, apoi în cuvântul ce l-a făcut către sobor Gheorghe Sturza a zis între altele aşa: cum că „Numai de la un asemenea bărbat se poate aştepta înflorirea acestor mănăstiri, întemeierea credinţei, lăţirea cunoştinţelor, îmbunătăţirea clerului şi renaşterea morală a întregii ţări. Îmbrăţoşaţi-l dar, daţi-i ascultarea cuvenită…” şi altele. Vai de noi! Vai de noi! Dar mai vai şi amar de acei ce şi-au pus nădejdea fericirii lor spre acest fel de om, care nici pe sineşi nu se poate povăţui spre mântuire! Apoi întorcându-se Gheorghe Sturza către Arhimandritul Dionisie i-a zis: „Primeşte această numeroasă turmă sufletească pe care părinteasca îngrijire a domnitorului o încredinţează prin mine” şi altele; iată cine încredinţează pe soborul Lavrei Neamţului în seama Arhimandritului Dionisie… După aceasta a făcut şi Arhimandritul Dionisie un cuvânt către sobor, în care între altele a zis aşa: „Părinţilor şi fraţilor, scopul mântuitor care a adunat pe toţi petrecătorii în această sfântă mănăstire nimeni nu se poate îndoi că este mântuirea sufletului, petrecerea după poruncile şi legea Domnului întru o viaţă neprihănită…” şi altele; apoi a adăugat zicând: „Chem şi rog pe toţi bărbaţii iubitori de bine să se adune împrejurul meu: mă veţi găsi gata la tot ce este bun şi folositor; voi înlesni fiecăruia cu plăcere calea spre fapta bună, voi avea priveghere neadormită a întâmpina pe cât se va putea trebuinţele duhovniceşti şi materiale ale fiecăruia cu ajutorul lui Dumnezeu, voi întinde mâna şi voi ridica pe cel căzut, voi sprijini pe cel ce se poticneşte, voi încuraja pe cel deznădăjduit şi deprins din tinereţe cu suferinţele, voi şti să sufăr cu cel ce suferă, să rabd cu cei ce pătimesc, să plâng cu cei ce lăcrimează…” şi altele.

Vedeţi, iubiţilor cititori şi cunoaşteţi că cuvintele lui ar rămânea să fie de om dulce la cuvânt şi îmbunătăţit, şi care l-ar durea inima şi şi-ar pune sufletul pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi pentru cinste şi îmbunătăţirea unei aşa de mari lavre; dar fiindcă cuvintele Mântuitorului sunt foarte adevărate, pentru aceasta, ca să aibă ele şi mai mare tărie, zice că «Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece» (Marcu 13, 31), apoi iarăşi zice: «Amin, amin grăiesc vouă, cel ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar» (Ioan 10, 1). Deci este cunoscut cum că Arhimandritul Dionisie a intrat stareţ acestor sfinte mănăstiri nu prin uşă, cu buna voinţă a soborului, căci nici nu-l ştia soborul bine cine este, ca să-l ceară de stareţ; şi pentru aceea nici nu a urmat ca un stareţ, potrivit chemării sale, după cum veţi vedea: că în 5 zile ale lunii lui iunie s-a pus stareţ soborului cu chipul care s-a arătat, însă încă până a nu se ridica în scaunul stăreţiei, cum a intrat în mijlocul acestui sobor, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, fără a se sfătui cu cineva din părinţii soborului, îndată a început a sfărâma zidirile ctitoriceşti, după împuternicirea ce zicea el că are de la domnul Grigorie Ghica, încât puţin de nu a rămas Mănăstirea Neamţului, în scurtul timp al stăreţiei lui, ca o urâciune a pustiirii.

Iar Părintele Arhimandrit şi Stareţ Nathanail, după scoaterea sa din stăreţie în anul 1855 februarie în 24, mai liniştindu-se la chilie până la sosirea în stăreţie a acestui Dionisie, acesta în grabă l-a izgonit din sobor cu mare neomenie şi a umblat zbuciumându-se din loc în loc până în anul 1856, când, atunci, în luna lui mai, aflându-se la o moşie a mănăstirii, anume Oancea, acolo foarte tare s-a bolnăvit; şi împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, s-a mutat către Domnul când îi citeam eu rânduiala la ieşirea sufletului, mai în 29 zile, marţi, în săptămâna a şaptea după Paşti, şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Mănăstirii Neamţului. Încă să se ştie şi aceasta, că şcoala publică din Târgul Neamţului o a zidit Părintele Arhimandrit şi Stareţ Neonil, cu aşa hotărâre, ca să se înveţe copiii învăţături bisericeşti, şi profesorul să fie faţă duhovnicească, călugăr, iar nu politicească, nici măcar preot de mir; şi aşa a urmat din anul 1853, de când s-a înfiinţat, până în anul 1855, mai în 20 zile, neamestecându-se ministrul bisericesc întru nimic în trebile acestei şcoli, iar atunci îndată şi-a aflat loc ministrul prin Arhimandritul Dionisie, când încă nici nu intrase stareţ, şi când încă nici măcar locotenent de stareţ nu intrase el pe poarta mănăstirii, că voind să se îmbuneze a arătat ministrului bisericesc că acea şcoală se afla foarte în proastă stare; însă el s-a lăudat că intrând stareţ o va îmbunătăţi.

Totodată, cum a intrat stareţ, a şi început a trimite la ministru catalog pentru cei ce învaţă şi a cerut ca să se trimită de acolo om la examen, apoi a tocmit tot el şi profesori mireni la această şcoală, cărora pe toată luna le dădea mulţime de bani leafă din cămara mănăstirii, şi slugile lor aşijderea erau tocmite tot de către mănăstire cu însemnat condei de bani leafă pe fiecare lună, şi osebit de casă şi de alte înlesniri ce li se făcea de către mănăstire, şi de masă, care cu zacuscă cu tot trebuia să fie de 4 ori pe fiecare zi şi aceia nu mai prost, fără numai de cărnării, unturi şi peşte, măcar de ar fi fost şi în zi de post; apoi mai trebuia încă pe fiecare lună ca să cheltuiască mănăstirea vreo 300 de lei pe cafea, dulceţi şi ceai, tot pentru dânşii.

După aceasta, aşezând şi şcoala primară şi gimnaziul în Tîrgul Neamţului, a amăgit prin îngroziri viclene pe unii din părinţii soborului, de au iscălit un jurnal, pe care le ştia cum l-a alcătuit pentru acea şcoală, speriind pe părinţi că dacă nu vor iscăli, apoi în puţină vreme va fi plină mănăstirea de copii la acea şcoală, căreia i-a şi scos el hrisov deosebit, măcar că tocmai cum a voit să-l scoată nu a putut, fiindcă părinţii duhovnici ai soborului, simţind această lucrare, au protestat pe la locurile cuviincioase, şi el, văzând că nu a putut scoate hrisovul în ce chip a voit, a început a îngrozi cu surgunii pe părinţii cei ce au protestat, aducând spre a-i îngrozi pe Constantin Negri la mănăstire, însă nu a isprăvit nimic. Deci adunându-se copii la acea şcoală, a îndatorit el pe cămara mănăstirii ca să-i caute cu toate cele trebuincioase, precum cu mâncare bună, cum porunceau profesorii, cu haine bune şi cu încălţări, cu cărţile, cu hârtia, cu condeiele câte le trebuiau şi altele, încât osebit de tot ajutorul putincios al mănăstirii, numai într-un an am cheltuit şi bani cu ţinerea acelei şcoli mulţime de mii de lei.

Iar Arhimandritul Antonie, care fusese locotenent de stareţ şi iscălise programele, după ce s-a dus de la mănăstire, netrecând multă vreme, îndată a înnebunit şi a şi orbit, însă Arhimandritul Dionisie cu tovarăşii şi partizanii săi nimic nu au luat în băgare de seamă aceasta, ci prin silniciile cu care au putut au pus în lucrare şi au vârât seminarul deasupra soborniceştii trapeze. Şi ministrul bisericesc a trimis rector la această seminarie din partea sa, hotărând mănăstirii ca pe fiecare an, osebit de casă, de masă şi de altele, să-i dea leafă câte 200 de galbeni austrieci, şi osebit 1500 de lei de cheltuială, pentru că a venit din ţara nemţească în Moldova. Apoi a mai trimis ministrul bisericesc şi alţi profesori la acest seminar, cărora însuşi Arhimandritul Dionisie le-a rânduit leafă cât a voit, osebit de masă şi de alte înlesniri. Şi aşa din început s-au fost pus 140 de elevi, şi din atâţia rămăseseră într-o jumătate de an 4 elevi şi 5 profesori, şi pe urmă a picat şi podul soborniceştii trapeze, peste care era întemeiată seminaria.

Iată că întru acest chip s-a aşezat seminarul în lăuntrul Mănăstirii Neamţului, precum am zis, iar nu prin cererea a tot soborul, precum tot se încurcă de cei care caută pricini spre dărâmarea soborului. Care bine să ştie că minciuna, orişicum o ar învârti, tot minciună rămâne, şi de diavolul – tatăl minciunii – îşi vor avea parte aceia ce voiesc prin minciună a întuneca adevărul, că aşa zice şi Sfântul Prooroc David: «Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună».

Între aceste, Arhimandritul Dionisie, pentru pravila soborniceştii biserici, care din predanie de la Prea Cuviosul Părintele nostru Stareţ Paisie Velicicovschi s-a păzit până acum nerăşluită, el nu numai că nu a mers la dânsa adeseori, după cum i se cuvine unui stareţ a fi întru toate pildă soborului celui căruia i se numeşte ocârmuitor, ci încă pizmuind celor ce mergeau, s-a făgăduit că o va reforma, dovedind această greşită socotinţă a sa şi în faţa lumii, căci în anul 1856, în ziua de luminatul praznic al Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, fiind farmaclâcurile mănăstirii şi ograda pline de boieri şi de tot felul de norod din toate stările, a trimis de a chemat din Dumnezeiescul Altar pe eclesiarhul cel mare al mănăstirii[23], când avea cea mai multă treabă – fiindcă liturghisea cu arhiereu[24], unde trebuia să stea nedepărtat de el – şi cum a ajuns eclesiarhul în cerdacul stăreţiei noi, sus, fiind de faţă şi arhondarul cel mare al mănăstirii, a început a răcni cât un leu la eclesiarhul, zicând că „Ce sunt acestea?” şi de ce huiesc clopotele atât de mult, şi de ce treabă facem atâtea sfinţiri de apă şi masle? Şi pentru ce s-a mai cântat Acatistul în soborniceasca Biserică şi Paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, că cu acestea numai cât se lungeşte pravila în zadar; şi încă a mai adăugat zicând că călugării Mănăstirii Neamţului acestea le-au făcut numai ca să amăgească norodul; însă să nu mai gândească una ca aceasta, căci s-au trecut cele de demult, şi lumea s-a civilizat, şi cele de ieri astăzi nu se mănâncă. Că Hristos şade în ceruri, iar pământul s-a dat oamenilor ca să facă ce vor vrea; şi dacă călugărilor le trebuiesc acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă, apoi să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu acestea. Şi altele multe vorbe putrede necreştineşti i-a mai zis ca un dascăl parizian. Iar eclesiarhul pe toate acestea auzindu-le nenădăjduind din gura aceluia care se numea stareţ – şi care ar fi trebuit să se bucure, văzând că el nu ştie nimic din rânduiala mănăstirii şi că călugării se silesc şi ţin predaniile Părinteşti, şi încă să-i ajutoreze şi să-i încurajeze spre acestea, dar nu să le împuţineze râvna cu ale sale răcnete – fiindcă avea treabă grabnică în Dumnezeiescul Altar numaidecât, precum am zis, nu a răspuns alta nici un cuvânt, ci precum pururea le este obiceiul călugărilor, lăsând acestea la purtarea de grijă a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, nu s-a uitat la bârfiturile lui, ci a cerut iertăciune şi a alergat în biserică. Pe care cuvinte seci şi necreştineşti le-a mai poftorit şi în faţa arhiereului ce liturghisea şi a altor feţe cinstite zicând că cu acest fel de prelungire a rugăciunilor a făcut mare osteneală şi arhiereului, ca şi cum acestea le-a săvârşit soborul numai atunci, iar nu şi în toţi anii, fiindcă el nu ştia rânduiala mănăstirii, şi nici nu avea sfătuire pentru aceasta cu părinţii duhovnici ai soborului, care ştiau. Şi aşa s-a şi lăudat atunci de faţă că pentru altă dată o va regula el rânduiala; dar nu i-a ajutat Prea Curata Maica lui Dumnezeu spre a-şi împlini acest scop păgânesc.

În vremea când a intrat stareţ, ţintirimul bisericii Sfântului Ioan Bogoslovul, unde se îngropau toţi acei ce se trec din această viaţă întru acest sobor, era bine îngrădit cu zaplazi împrejur şi drăniţit, iar el a poruncit de l-a stricat şi a mutat gardul mult în lăuntru, lăsându-l descoperit şi nepuindu-i porţi, ca spre batjocorirea credinţei noastre pravoslavnice, osebit de mormânturile părinţilor şi fraţilor ce au rămas afară de ţintirim şi altele, peste care a făcut el o şură mare, şi le calcă carele şi dobitoacele. Dar, încă, şi acele din lăuntru să nu rămână în pace, ci să le calce bivolii, caii şi alte dobitoace, care au stricat şi au călcat pe prea cinstitele cruci ce erau puse după obiceiul creştinesc pe la mormânturile morţilor. Încât ne era mai mare jalea privind acestea. Ba, încă, nici bolniţa cea pentru cei smintiţi la minte nu a lăsat-o în pace, că a stricat başcele[25] de acolo, unde se închideau cei care erau tare nebuni, şi şurile unde se adăposteau spre aerisire, vara, neputincioşii şi cei îndrăciţi. Asemenea şi gardurile, nefăcând mai-nainte altele. Şi aşa, din această pricină, mulţi din aceia care erau tare nebuni, neputându-se opri de vreun gard, se duceau prin pădure, şi acolo cu mare greu îi găseau părintele Pamfil monahul, nacealnicul acestei bolniţe, morţi.

Istorisind, noi, pe rând, pe toate necazurile şi pagubele pe câte le-a pricinuit acest arhimandrit mănăstirii şi soborului fraţilor, apoi, atunci, gândesc că ar trebui să se alcătuiască o carte foarte mare. Căci nu era îndestulat el că făcea mare necaz părinţilor ce erau rânduiţi prin slujbele obşteşti, pentru că iconomului celui mare îi pusese un mirean, cu nume de agricultor; vivliothicariului, iarăşi mirean vivliothicar; grădinarului, botanic mirean. Dechiilor[26] pe la moşii, osebit de vechilii[27] cunoscuţi de aşezământ, le mai pusese şi alţi vechili şi revizori. Asemenea, şi în Târgul Neamţului, la ospitalul cel mare al mănăstirii, după ce a alungat cu mare batjocură de acolo pe ieromonahul Theofan inspectorul, apoi, osebit de doctorii cei mai-nainte rânduiţi, a mai rânduit şi el alt doctor, revizor, pe Costache Vârnav[28]. Şi în chiliile stăreţeşti ţinea vreo câţiva mireni, cu nume de directori, secretari şi logotheţi, care toţi unelteau împreună cu dânsul tiutiun. Încât, când te apropiai de chiliile acelea, nici nu puteai să mai zici altceva, decât că este o cafenea acolo; că de departe te înnăduşa tartariceasca putoare a tiutiunului. Încă şi bucătar îşi avea la stăreţie, tot mirean; pentru că bucatele călugăreşti nu îi plăceau. Şi pentru aceea nu a şezut vreodată cu fraţii soborului în trapeză la masă, întru toată vremea stăreţiei sale. Şi acestor mireni, osebit de leafa ce li se da din cămara mănăstirii cu porunca lui, şi altele lucruri trebuitoare, cu prisos, dar încă le da voie de mergeau şi pe la metoacele mănăstirii, şi îşi luau porci, pâine, grâu, popuşoi, orz, ovăs, fân, legumi şi altele.

El în anul 1856, luna lui ianuarie întâia zi, fiind cu mitra arhimandriţească în cap şi îmbrăcat cu mantie arhierească, deasupra soborniceştii trapeze a mănăstirii, unde înfiinţa seminarul, în faţa a tot soborul şi a ministrului bisericesc şi a altor boieri, în cuvântul ce l-a grăit el atunci către sobor, între altele bâiguieli a zis mai rostit aşa: „Mie să nu-mi zică nimeni din călugări că «am venit la mănăstire să mă mântuiesc»; aceasta nu voi să o aud”… şi altele.

Deci mai primind şi 791 de lei şi 32 parale de la jugăritul moşiei Vânători, şi 777 de lei din pădurea Lipovei şi 5.180 de pe zece fălci de pădure de pe moşia Groşii, şi 1.850 de lei pe cinci fălci de pădure de la Alecu Catargiu şi 4.273 de lei 20 parale de la metocul Sfântului Gheorghe a moşiei Nănieşti, şi 7.400 de lei milă de la Iancu Adamachi, 5.810 lei de la ierodiaconul Gheorghe, 4.420 lei de la duhovnicul Ilarie din Mănăstirea Secu, 2.590 lei de la boierii Brânzeşti din Târgul Frumos, 1.700 lei de la ieroschimonahul Conon, 1.480 lei de la Dimitrie Paraschiv, 1.000 lei de la Constantin Hermeziu, 7.877 lei tot mile hărăzite soborului şi 2.437 lei i-a primit prin ieromonahul Andronic, eclesiarhul cel mare al mănăstirii numai de acei ce s-au trecut şi în pomelnicul mare; iar care bani mai întrecea de la privegheri sau panahizi, şi acei de pe sărindarele ce le da creştinii, nicidecum nu este ştiut câţi a primit; şi încă a mai vândut şi mulţime de locuri ale mănăstirii şi ceara din Târgul Neamţului, fără să arate când a luat, ca să nu mai ştie soborul ce face el.

Şi nemairăbdându-l milostivirea lui Dumnezeu şi Prea Curata Maica lui Dumnezeu, apărătoarea şi neruşinata nădejde a noastră, a aprins foc al râvnei casei lui Dumnezeu în inima Prea Sfinţitului Mitropolit al Moldaviei Sofronie, care cunoscând că soborul nu are putere, măcar de ar şi şti ce să facă, mai ales când a simţit că a vândut mulţime de locuri ale mănăstirii fără să ştie soborul, sau măcar economul, sau cămăraşul, şi nici n-a încârnit în cămara mănăstirii acei bani, atunci a rânduit o comisie de feţe duhovniceşti la mănăstire, ca în faţa soborului să se vadă adevărul. Dar el cât a putut s-a silit de s-a dus acea comisie nelucrătoare, arătând încă şi oareşicare prihăniri asupra mitropolitului şi a tuturor arhiereilor Moldaviei către domnul Grigorie Ghica. Între altele încă mai avea el şi acest obicei, de zicea câteodată că cât va ţine guvernul cu dânsul, atâta va stăreţi, iar când va vedea că guvernul nu-i ajută, nici îi ţine în seamă, atunci ne lasă dracului şi se duce, care cuvânt când îl auzeam zicând aşa acel ce se numea că ne este stareţ, foarte greu ne cădea; el când vedea crucea stareţului Neonil cea cu cavaleria Sfintei Ana clasa a doua, striga în faţa tuturor, ocărând pe eclesiarhul cel mare, ca să nu o mai scoată în vederea norodului, căci este cruce rusească. Iată ce fel de minte deşartă avea acest ticălos arhimandrit. Deci se înţelege că s-au auzit aceste toate şi pe la Iaşi. Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre totbinele îndeobşte al mănăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[29], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova Arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mănăstirii, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare Arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ. Deci sosind acea adresă noaptea spre 10 zile ale lunii lui iulie, au mers egumenul Mănăstirii Secului împreună cu alţi părinţi la chiliile stăreţeşti; şi înţelegând de la casnici că este dus – precum adeseori avea acest obicei a mânea pe aiurea fără să ştie soborul unde este –, i-au pecetluit uşile chiliilor, şi apoi cercând l-au aflat la Mănăstirea Văratecul, de unde pornind nu a voit să vie la mănăstire precum era chemat, ci mergând s-a aşezat la un mirean în Târgul Neamţului. Şi de multe ori i s-a făcut chemare de către sobor ca să vie să şadă la mănăstire, dar el însă nu a voit să vie, ci şedea acolo şi mânca carne, împreună cu Grigorie Cozadin şi cu un ucenic al său, în toată vremea Postului Adormirii Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, precum a spus însuşi acel ucenic, nefiind întrebat de cineva, care nu i se cuvine lui să o mănânce nici în câşlegi, necum în post[30]. Şi aşa chibzuindu-se că dacă nu voieşte să vie la mănăstire, negreşit că şi plănuieşte a se duce undeva, după cum se lăuda înainte, precum am zis, s-a însărcinat de către sobor un părinte şi cu doi rândaşi în uliţele târgului, ca să ia seama, când se va duce să dea de ştire la mănăstire încotro a apucat; iar altfel de instrucţii nu li s-a pus, şi care aşa au şi urmat, nimic mai adăugând.

Dar Arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la Prea Sfinţitul Mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mănăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mănăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către Arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mănăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.

Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi «certând ne-a certat Domnul, dar morţii nu ne-a dat» – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a Prea Sfinţitului Mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mănăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost Prea Sfinţiţii Arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, Episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi Arhimandritul Nicon, egumenul Mănăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.

Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşind pe Arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mănăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi a altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mănăstire împreună cu Vasilie Bucşinescul, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).

Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg; iar înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, înconjurat de clerul ţării Moldaviei, voind ca şi în viitor să nu mai poată acest arhimandrit a tulbura linişte soborului Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, au încheiat un jurnal în acelaşi an 1856 luna august în 18 zile, sub nr. 1246, în care între altele se hotărăşte ca niciodată să nu mai poată fi Arhimandritul Dionisie povăţuitor turmei cuvântătoare şi la asemenea sfinţite aşezăminte, ca să nu mai adauge defăimare treptei prin asemenea osândite urmări. Apoi după aceasta, ocârmuirea bisericească împreună şi cea politicească, socotind ce este de folos şi mai cinstit, spre a mai sta această sfântă Lavră spre slava lui Dumnezeu şi întru lauda Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu şi podoaba patriei, a dat voie soborului, ca potrivit aşezământului, statornicit şi întărit pentru aceste mănăstiri, să-şi aleagă povăţuitor din sânul său, cum va socoti cu dreptul, şi spre care vor avea mai multă încredere şi dragoste, netemându-se de nimeni, şi aşa soborniceşte s-a ales şi s-a pus Părintele Gherasim Stareţ. Acesta a fost din neam drept patriot Moldovean născut în oraşul Botoşani din părinţi bine-credincioşi[31], şi din tânără vârstă iubind viaţa monahicească a alergat la Sfânta Mănăstire Neamţu în soborul Prea Cuviosului Părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovschi; şi supunându-se sub jugul Dumnezeieştii ascultări, s-a făcut călugăr iscusit, atât în lucrările duhovniceşti, precum şi în cele politiceşti. Şi cunoscându-se vrednic, a fost pus dichiu pe la moşiile mănăstirii, econom mare şi vechil moşiilor din Basarabia ale mănăstirii şi în alte slujbe de căpetenie. Apoi acum prin voia lui Dumnezeu, cu o împreună glăsuire a tot soborul hirotonindu-se ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit de Prea Sfinţitul Meletie, Episcopul Huşului, s-a suit la scaunul stăreţiei, precum am zis, în anul 1856 septembrie întâi. Şi era la statul trupului de mijloc, ochii căprui, faţa rotundă, nasul mic, capul mic, gura potrivită, părul în cap şi musteţile în doi peri, dar barba mai mult albă şi mică, şi la glas nu tocmai mare.

Deci netrecând multă vreme după punerea sa în stăreţie, a venit bine-credinciosul caimacam, ocârmuitorul ţării Moldaviei Theodor Neculai Baloş la mănăstire, şi şezând o săptămână întreagă, a cercetat însuşi cu amănuntul şi a aflat că toate au fost adevărate cele ce s-au dezvelit de sobor către înalta comisie pentru Arhimandritul Dionisie, şi bucurându-se s-a întors cu pace întru ale sale.

Apoi după ducerea caiamacamului, cunoscând Părintele Stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mănăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mănăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mănăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, şi privind la hotărârile fericiţilor ctitori, înzestrătorii acestor sfinte mănăstiri, care numai pomeniri şi rugăciuni pentru dânşii şi pentru toţi pravoslavnicii creştini poruncesc să se facă neîncetat fără a mai zice că iartă pe călugări de acele hotărâri dacă nu le-ar împlini, foarte s-a îngrozit de această mare sarcină ce i s-a pus, căci din pricina neajungerii banilor pentru întinsele cheltuieli, nici pomenirile fericiţilor ctitori nu se pot săvârşi cu toată îndestularea, precum cer ei, nici ţinerea bisericilor şi a soborului şi a casei primirii străinilor nu poate să ajungă deplin spre lauda lui Dumnezeu din pricina lipsei celor de nevoie; toate acestea şi cele asemenea luându-le în băgare de seamă cu prea plecate metanii şi cu lacrimi împreună cu tot soborul, a rugat pe Prea Sfinţitul Mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mănăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiembrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărît să rămînă în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.

Deci în vremea stăreţiei sale s-a întâmplat o minune în această sfântă mănăstire întru acest chip: un om, anume Vasilie a lui Toader Chiţescul din satul Roşiorii, ţinutul Sucevii, moşie a boierului Iancu Forăscu, în anul 1856, decembrie în 6 zile, a pătimit aceasta că din bun sănătos l-a apucat o ameţeală cu nebuneală amestecată, încât fugea pe câmpi. Deci prinzându-l alţi oameni, l-au adus la biserica cea de acolo a satului cerând rugăciunile preoţilor, unde după puţin a şi amuţit desăvârşit neputând vorbi nimic; iar în anul 1857, martie 11, trimiţându-l boierul cu scrisoare la această mănăstire spre a i se face sfintele rugăciuni pentru tămăduire, i s-a făcut sfinţirea apei şi i s-au citit rugăciunile Marelui Vasilie, şi i s-a făcut Sfântul Maslu de trei ori. Şi la sfârşitul Sfântului Maslu de a treia oară, când au deschis ieromonahii Sfânta Evanghelie spre a o pune pe capul bolnavului după obicei, în vremea rugăciunii celei de pe urmă a rânduielii Sfântului Maslu, atunci s-a întâmplat să fie acolo scris tocmai cuvântul acesta care zice aşa: «Effatha, deschide-te» (Marcu 7, 34). Deci văzând-o aceasta preoţii au zis lui: „Cere-ţi iertăciune, Vasilie!”, iar el atunci cu luminat glas a strigat „Blagosloviţi părinţi sfinţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul”, şi aşa a rămas vorbind foarte lămurit, şi s-a tămăduit şi de celelalte neputinţe desăvârşit, prin mila Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, şi s-a dus la casa sa bucurându-se.

fragment despre înnoiri şi ctitorii la Mănăstirile Neamţu şi Secu şi schiturile Vovidenia şi Sihăstria Secului

Iar Părintele Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, voind să aducă după cât se va putea iarăşi la starea cea dintâi mănăstirea, s-a apucat şi a pus în lucrare ca să se săvârşească la loc zidirile ce le-a sfărâmat Arhimandritul Dionisie, şi a pus de a zugrăvit toată casa trapezei obştii foarte frumos, şi s-a apucat ca să facă meremet[32] şi soborniceştii biserici a Înălţării, însă numai cât a început a strica acoperământul vechi să o acopere cu tablă de aramă şi a început a-şi aduce materialul, şi îndată s-a pornit balaurul iadului, diavolul, cu toate puterile prin slugile sale şi a oprit lucrul şi a prăpădit materialul tot întru acest chip:

În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mănăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după Canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[33] Arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi Protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.

Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mănăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând Părintelui Arhimandrit Gherasim, Stareţul actual, misia lor, Stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mănăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mănăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mănăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[34]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.

Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mănăstirii, asupra căruia Părintele Stareţ Gherasim a dat răspuns că „Soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin[35], fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra Stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.

Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mănăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mănăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mănăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mănăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra. Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mănăstirea Secului, atunci la Mănăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei Părintelui Arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mănăstire, Părintele Stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mănăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamet să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti au dezbrăcat pe Mănăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.

Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile Stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi prin prejurul mănăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiul, Cogălniceanul, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vîrnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[36] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mănăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.

Apoi tot această nelegiuită comisie, îndată a pus în mănăstire şi o altă osebită ocârmuire – fără de ştiinţa chiriarhului şi împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii Pravoslavnice, care hotărăsc ca în mănăstire de monahi numai o începătorie să fie, iar nu două –, căci a pus un comitet, întărit cu act din partea ministrului cultelor, sub titlul de administrativ, izbind comisia cu înformarea acelui comitet chiar în dignitatea chiriarhului şi a lavrei, fără să mai poarte vreun respect şi către stareţul legiuit şi să nu facă conrupţie soborului, neluând ei seama că la tagma monahicească nu se încap nicidecum a fi alţi administratori afară de stareţul şi de duhovnicii soborului. Şi îndată acel ticălos comitet şi-a făcut pecete osebită de a soborului şi a început a se amesteca în lucrările duhovniceştii rânduieli şi documentele cuvenite numai dignităţii Stareţului, neîntrebând de nimic pe Stareţul şi necerându-şi sfătuire; ba încă la atâta obrăznicie a ajuns, că i-a trimis stareţului şi adresă cu invitare, ca numaidecât să oprească de liturghisit pe duhovnicii care nu ascultă de poruncile comitetului.

După aceasta domnii comisari, voind să stingă pomenirea călugărilor ce s-au ostenit în sfintele ascultări chinoviale, şi pentru ca urmaşii monahi care după vremi vor fi în mănăstire nici să nu mai ştie ce administraţie şi ce regulă a avut acest numeros sobor, au încărcat toate delile[37] din arhiva mănăstirii, în număr de 1189, cuprinzătoare de contracte, de condiţii şi de altele felurite înscrisuri începătoare din anul 1778, şi altele 264 de dele, cuprinzătoare de toate semile[38] Lavrei Neamţului, de primiri şi de cheltuieli, întărite, încredinţate, … şi pecetluite, şi altele 76 de condici de semile soborului Lavrei, legate cu mucava şi controlate, începătoare în anii 1780 – potrivit poruncii domnescului ofis sub nr. 171, care este publicat prin buletinul oficial nr. 47 în anul 1859 iunie 11 zile –, ba încă pe cele mai din urmă condici însuşi ticălosul comitet noaptea încărcându-le pe din dosul cămării lavrei, ca să nu simtă soborul, în vremea privegherii Sfântului Marelui Ierarh Neculai, le-au trimis la ministrul bisericesc de care era înjghebat numitul comitet (adică: Sofronie Vârnav, Ieremia Zane, Antim, Timothei, Petru Gheorghiu, Anastasie Racliş, cu tovarăşii lor). Încă acest ticălos comitet, pe lângă alte nelegiuiri, a învoit şi musafir ca să mănânce carne, în toată vremea Sfântului şi Marelui Post în mănăstire, care nelegiuită faptă niciodată nu a aflat loc întru aceste sfinte mănăstiri. Şi măcar deşi mult le-a stat împotrivă Părintele Stareţ Gherasim, dar însă ei mergând de-a dreptul la arhondaricul cel mare, au hotărât arhondarului zicând: „Noi ca comitet dezlegăm”; şi îndată Nichita Darie, care lua pe fiecare an leafă câte 3.000 de lei numai ca să ţie cu dânşii şi să dea mâncare bună şi de ajuns comisarilor prădători, le-a împlinit toată porunca, dând bucate de carne de obşte în toate zilele de peste an la musafiri. Pe aceste prădări şi dezbinări ale clerului celui tânăr privindu-le cu ochii săi şi judecându-le cu mintea, Prea Sfinţitul Chiriarh al ţării, Mitropolitul Sofronie, şi cunoscând că acestea sunt începeri ale sfărâmării Bisericii Pravoslavnice din Moldavia, îndată a şi protestat de asemenea nelegiuite lucrări către domnul Alexandru Cuza, cu protestul sub nr. 1334, anul 1859 septembrie 9 zile asupra ofisului domnesc nr. 174, care era întăritor şi povăţuitor comisiei prădătoare, dar însă nimic nu a isprăvit cu aceasta, ci încă mai tare l-a întărâtat pe domnul Cuza asupra călugărilor. Deci tot în anul 1859, octombrie 18, mergând iarăşi la Mănăstirea Neamţului ministrul bisericesc Alexandru Tiriachiul, şi sfătuindu-se cu Sofronie Vârnav şi cu ajutorii săi, a mers la Părintele Stareţ Gherasim şi a început a zice: „Să porunceşti a scoate afară din soborniceasca biserică pravila ce se săvârşeşte în limba slavonă”. Iar Stareţul nicidecum nu s-a învoit. Atunci ministrul izbind cu pumnul de trei ori în masa din casa Stareţului, a strigat la sfinţia sa: „Numaidecât să săvârşeşti această bună voire şi hotărâre a guvernului”. Şi Părintele Stareţ i-a spus lămurit că el nu este pus stareţ ca să strice rânduielile mănăstirii, ci ca să le păzească nestrămutate, precum sunt aşezate de Prea Cuviosul Părintele nostru Stareţ Paisie Velicicovschi, arătând şi către Icoana Prea Fericitului Stareţ cu mâna. Şi aşa ieşind ministrul şi cu comitetul din chiliile stăreţeşti, cu multe laude tiraneşti au mers cu toţii în soborniceasca biserică, şi cu mare obrăznicie şi cu tiraneşti vorbe şi râsuri au început a smânci sfintele cărţi sloveneşti din strană, şi scoţându-le pe acestea afară, îndată s-au pus prin trăsuri şi au alergat şi la Mănăstirea Secului întru aceeaşi zi, făcând asemenea batjocură şi acolo în biserica lui Dumnezeu. Apoi tot întru această vreme, au luat şi maşina tipografică cu toate strumentele de la mănăstire, întru o zi de Duminică, nelăsînd nici măcar până ce se va săvârşi cartea Dumnezeieştii Liturghii care atunci începuse a se tipări[39]. Şi încă Mihail Kogălniceanu silnicea pe singuri părinţii tipografi ca să o desfacă şi să o încarce; dar însă nici întru un chip nu s-au învoit a o face aceasta părinţii, ci se ruga neîncetat ca să se milostivească şi să lase maşina, măcar până ce se va isprăvi de tipărit Liturghia, din care abia o duiumă era gata. Însă ei nu numai că nu s-au milostivit a lăsa lucrul cel chiar drept al soborului, ci îndată au adus jidovi şi au desfăcut maşina şi o au încărcat luând-o în folosul lor, suduind pe călugări tot de cruci şi de răscruci. Asemenea au luat şi instrumentele legătoriei şi ale vărsătoriei, tot cu tiranie, încă şi un teanc nou ‹de hârtie› pentru tipărit, şi maşinile cele de lucrat postavul trebuitor pentru hainele soborului acestei lavre. Deci după toate prădările şi tiraniile câte s-au făcut şi s-au vărsat asupra soborului Lavrei Neamţului, s-a mai apucat ticălosul Sofronie Vârnav încă şi de spus cuvinte în biserică şi în trapeză, din sec capul său din lăuntrul căruia descoperea o tăinuită ereticească şi păgânească otravă, şi încă a oprit de a se prăznui în soborniceasca biserică şi slujbele a multor sfinţi, precum vom arăta în tomul următor. Apoi în anul 1860, Sofronie Vârnav a bătut telegraful din târgul Piatra, cerând de la Guvern grabnică voie ca să surghiunească pe părinţi, câţi va voi el din sobor, şi a dobândit putere nemărginită prin mijlocirea lui Costică Cerchez, ce era înţeles cu dânsul mai dinainte, şi aşa, luând pe ispravnicul de ţinut ce era văr cu dânsul, anume Scarlat Vârnav, şi venind în mănăstire cu mulţime de jandarmi în 21 april, îndată fără de veste a închis sub caraul[40] pe şapte părinţi proiestoşi. Iar Părintele Stareţ Gherasim şi cu tot soborul, văzând această cumpliţie fără de omenie, foarte s-a îngrozit, şi nedumerindu-se ce este, s-a sfătuit cu părinţii duhovnici, şi au mers cu toţii împreună în arhondaricul cel mare al mănăstirii, şi au început a ruga pe ispravnicul ca să spună ce este pricina de a închis sub arest pe acei părinţi, aşa, nejudecaţi. Şi el a răspuns că lui aşa-i este poruncit, şi numai comitetul din mănăstire ştie. Deci Părintele Stareţ Gherasim a întrebat şi pe ticălosul Sofronie, fiind de faţă, ca să spună ce vinovăţie au făcut părinţii acei ce erau puşi sub arest. Iar el, în faţa ispravnicului şi a altor persoane, a început a ocărî şi pe Stareţul şi pe toţi Părinţi duhovnici, cu cele mai mari defăimări şi îndată a pus jandarmi şi la uşa clopotniţei, hotărând ca să nu mai suie nimeni la toacă sau la clopote fără învoirea ispravnicului; asemenea a pus şi împrejurul a toată mănăstirea vreo 40 de plăieşi cu puştile şi au scos vorbe în sobor că are să surghiunească 50 de călugări. Iar în 22 april, nejudecând nimic pe acei şapte călugări, ci numai scoţându-le nume că sunt bostangii, i-a surghiunit cu nepovestite silnicii tirăneşti înconjuraţi de jandarmi. Şi după aceasta, tot prin maşinăriile acestui ticălos Sofronie, întru acelaşi an 1860 iulie 20, s-a făcut judecată nedreaptă asupra Prea Cuvioşiei Sale Părintelui nostru Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, de către boierul Grigorie Cuza, moşul lui Alexandru Cuza, şi s-a şi scos din stăreţie; şi apoi mergând acel Sofronie la Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie de două ori l-a rugat ca să-l hirotonească ierodiacon, dar neînvoindu-se nicidecum Mitropolitul la această cerere a lui vicleană, ştiindu-l nevrednic – pentru că făcuse şi vreo două ucideri –, îndată el i-a proiectat surghiunia. Şi aşa întru acelaşi an, luna lui noiembrie în 8 zile, în vremea Dumnezeieştii Liturghii, mergând la Mitropolie cu mulţime de jandarmi Mihail Cogălniceanu – ministrul primar – şi Costică Cerchez şi alţi mulţi tovarăşi ai lor, au luat fără de veste cu tirănească neomenie pe Prea Sfinţitul Mitropolit, fără să-l mai lase să-şi pună ceva la cale sau să-şi ia pe cineva din tagma duhovnicească cu sine, şi punându-l întru o trăsură, înconjurat de jandarmi cu săbiile scoase, l-au dus cu mare nemilostivire şi grăbire în surghiun la Mănăstirea Slatina. Şi tot atunci, întru a 14-a zi noiembrie, venind la mănăstire arhiereul Vladimir Suhopan[41] şi ministrul bisericesc Alexandru Romalo, cu Gheorghe comandirul de ţinut cu ai săi jandarmi, şi punând deodată şase jandarmi la chilia Stareţului caraul, a doua zi de noapte l-au dus înconjurat de jandarmi în surghiun la Sfânta Mănăstire Coşula, şi acolo l-au pus sub mare strajă.

Iar în anul 1861, pregătindu-se Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie ca să treacă în Basarabia sub scutul pravoslavnicului împărat a toată Rusia şi simţind vrăjmaşii, au făcut în toate chipurile ca să nu treacă în grab, şi aşa înăduşit fiind de necurmatele tiranii, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Sfintei Mănăstiri Neamţu întru acelaşi an 1861, mai în 21 de zile, Duminică. Asemenea şi Părintele nostru, Arhimandritul şi Stareţul Gherasim, după amara surghiunie, din multele întristări ce pe toată ziua i se adăugau, neîncetat vărsând găletuşi de sânge din lăuntru, s-a mutat către Domnul întru acelaşi an, luna august în 18 zile, întru al treilea ceas al nopţii, vorbind până la cea mai de pe urmă răsuflare, şi dând blagoslovenie, iertare şi pace la toţi; numai singur ticălosul Sofronie nu s-a dus la iertăciune, şi încă şi după moarte s-a arătat cu răutate asupra Stareţului, că nu i-a dat grâu şi miere ca să-i facă colivi pentru panahizi. Aşa s-a săvîrşit Prea Cuviosul Ieroschimonah, Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, în vârstă de 61 de ani, pătimind amândoi, împreună cu Mitropolitul Sofronie, pentru că nu s-au învoit prin nici un fel de îngroziri a se uni împreună cu prădătorii Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, şi s-a îngropat lângă soborniceasca biserică a Sfintei Mănăstiri Neamţu, în partea despre amiază-zi. Apoi Sofronie Vârnav cu a sa partidă rămânând neîngrijat despre Mitropolitul şi despre Stareţul, se silea prin cei mai uşori de minte făcând toate chipurile ca să se hirotonească el şi să intre el stareţ soborului acestei lavre. Dar însă în urmă prin învoirea celei mi multe părţi a soborului s-a ales şi s-a pus Părintele Timothei[42], hirotonindu-se după trepte, ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit. Iar Sofronie a rămas ca şi întâi, iarăşi balaur al iadului muşcând pe fiecare cu dinţii săi. Deci pe toate acestea necreştineşti urmări şi altele nenumărate privindu-le cu jale soborul, a făcut mulţime de jalbe cu cereri către guvern ca să se trimită comisie duhovnicescă să judece pe Sofronie Vârnav în sobor şi să facă dreptate soborului. Şi neavând ce face domnitorul Cuza, măcar pentru ochii oamenilor, a rânduit pe Prea Sfinţitul Arhiereu Vladimir Irinopoleos[43] şi cu alţii, însă Sofronie Vârnav, şezând şase săptămâni în Iaşi, a oprit acea comisie şi a venit numai el împreună cu Dimitrie Roset, ministrul bisericesc, la mănăstire, care în loc să facă dreptate soborului şi să judece toate pricinile lui Sofronie Vârnav pe care le însemnase soborul întru un memoar, el a început a ponegri tot soborul cu cuvinte pline de otravă, numindu-ne pe toţi rusolatri. Şi încă Sofronie a început a striga că moşiile ce le are mănăstirea în Basarabia el le va cere prin ocârmuirea Moldaviei de la Franţa, şi Franţa le va lua cu putere de la Rusia. Iar soborul a început a zice că nu are altă cerere, fără numai ca să se dea dreptăţile ce le-a mai avut înainte aceste Sfinte Mănăstiri, şi ministrul Roset a hotărât strigând că „Numai atunci veţi dobândi dreptăţile mănăstirii care le cereţi, când ţarul Alexandru Nicolaievici al Rusiei vi le va da, iar de la domnul Alexandru Cuza să nu le nădăjduiţi vreodată”.

Şi după acestea, pe Arhimandritul Timothei, Stareţul ce s-a pus după surghiunia Părintelui Gherasim, prin formal înscris l-a mărginit ca numai să dea blagoslovenie pentru toacă, pentru clopoţelul trapezei şi să primească preotul cu prescura, iar celelalte drepturi, pe toate, necanoniceşte le-a însuşit comitetului. Şi încă a îngrozit pe sobor că are să surghiunească şaptezeci şi patru de nume pentru totdeauna din mănăstire, între care se cuprind Arhimandritul Timothei Stareţul şi Părintele duhovnic Isihie, Egumenul Mănăstirii Secului, şi mai toată ceata duhovnicească, însă soborul pe taină a trimis ştiinţă la consiliul miniştrilor despre această punere la cale a lui Dimitrie Roset, şi aşa nu şi-a putut împlini acel plan. Dar şi-au diriguit altul mai viclean, căci au dat voie comitetului, ca cu ce chipuri vor şti ei, să împrăştie pe părinţii duhovnici din sobor. Şi îndată Sofronie Vârnav trimitea câte un ţigan străjer ca să cheme pe câte un duhovnic la comitet, dar cu hotărâre ca să nu-l lase până ce nu va porni, ci să-l ia dinapoi. Şi după ce mergea duhovnicul, le punea înainte că este porunca ministrului ca să meargă el de ascultare la cutare vie, sau la locurile unde erau calicii şi calicile toate de prin ţară adunate, sau la vreun boier să slujească când îi va porunci boierul, sau cu vreun neamţ ca să măsoare nişte pământ, ca să nu mai aibă vreme a-şi citi vreo rugăciune, sau şi sub nume de egumen la vreun schit – numai să-l depărteze din sobor. Şi dacă duhovnicul ar fi zis că nu poate a primi acea slujbă fără blagoslovenia Stareţului, sau că este vătămat şi bolnav şi se roagă de iertăciune, apoi ei îndată se sfătuiau ca să încheie act şi să-l trimită surghiun pe numitul duhovnic, fiindcă se pune împotrivă orânduirilor ministerului. Şi aşa prin această drăcească maşinărie, ticălosul Sofronie Vârnav s-a făcut şi mai cumplit batjocoritor decât înainte, atât Stareţului în faţă, cât şi întregului sobor, neîncetat strigând şi în biserică şi în trapeză şi în tot locul că sunt cu toţii bostangii împreună cu Stareţul lor.

Şi văzând părinţii lavrei că din zi în zi se tot adaugă aceste cumpliţii necreştineşti, au început a-şi părăsi metania şi chiliile şi toate ale lor şi a se duce unii pe la Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi ale Sfântului Munte Athon; iar alţii au trecut tainic în Basarabia[44] la moşiile mănăstirii, sub scutul prea puternicului pravoslavnicului împărat a toată Rusia Alexandru Nicolaievici, şi au fost primiţi cu adevărată dragoste creştinească; căruia milostivul Dumnezeu să-i dăruiască lungime de zile, ca să ne aducă pe toţi iarăşi la fericire; şi în vecii cei fără de sfârşit să i se facă veşnică pomenire numaidecât. Amin.»

 

Despre sfîrşitul lui Sofronie Vîrnav [45]

«Deci, acum, voind eu să închei şi pre această sfântă carte, găsesc de cuviinţă ca să arăt, măcar cât de în scurt, mai întâi, şi pentru sfârşitul [306r] monahului Sofronie Vârnav, despre carele foarte de multe ori am mai grăit, puţină istorisire. Deci, să se ştie: că dupre cum am priimit ştiinţile, el după arderea Sfintei Monastiri Neamţului, eşind şi mergând pre la Bucureşti şi pre la Iaşi şi prin alte oraşe, şi turburând ocârmuirile politiceşti şi duhovniceşti prin nestâmpăratul şi nepacinicul său haracter, după multă luptă a fost sfinţit; prea sfinţiţii arhierei măcar şi nevrând de l-au hirotonit ierodiacon, preot, şi l-au hirothisit şi protosinghel. Şi, după aceasta, fiind el întru această prea înaltă treaptă bisericească întrat, şi văzind cum că nu poate a priimi şi pre cea mai mare steapenă, a arhieriei, apoi a început a se tocmi advocat, în pricini de judecăţi, şi pre la creştini, şi pre la jidovi. Şi aşa, aflându-să întru acest fealiu de ascultări de sineşi alease, şi de sineşi rânduitoare, dupre cum am auzit, a fost otrăvit, de jidovi şi de alţi tovaroşi ai lor, în târgul Bărladului, în anul 1867. Şi el, văzindu-să în primejdia morţii, a chiemat pre un mirean ce s-a aflat înaintea ochilor săi şi s-a mărturisit, zicând cum că el a dat foc Monastirii Neamţului; iară mai mult nu a putut a mărturisi. Şi aşa, muncindu-să cu ticăloşie în vreame de doaăsprezeace zile, apoi, la 26 de zile ale lunii lui dekemvrie, nemărturisit, nepocăit şi neîmpărtăşit cu prea sfântul trup şi sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, cu mult şi amar necaz, şi cu grozevii pline de tânguiri şi-a dat sufletul din trup, cu [306v] porunca lui Dumnezeu, şi a mers ca să dea răspuns de toate ceale ce a lucrat întru această lume amăgitoare. Iară trupul lui s-a pus pe năsălie, în biserică; şi îndată, de cătră târgoveţi, prin telegraf, a fost înştiinţat prinţul Carol[46] despre a lui moarte. Şi el a trimis pe un hirurg de l-a scos din biserică, de pe năsălie, şi l-a spintecat; şi bortelindu-l şi găvăonoşindu-l, adică despicându-i capul, i-a scos crierii, toţi; de asemenea, i-a scos şi ochii, şi gâtlejul din grumazu, şi stomahul tot, cu toate maţile şi cu inima; şi pre toate pecetluindu-le, prin bukaluri şi gavanoase, le-a trimis domnului Carol, spre încredinţare de moartea lui; şi Carol văzindu-le, le-a ţeremonoşat cu aruncarea lor la câini. Carii, şi ei, mirosindu-le, au fugit. Iară coşul lui, după deşertarea lui de maţe, l-a îngropat un călugăr carele s-a fost aflat în tot târgul Bărladului, întru acea vreame. Grozavă privire! O, prea iubiţilor miei cetitori[47]! Şi cred că va fi fost aceasta! Şi că pre toate acestea, mai mult, le-a priimit el în vederea ochilor omeneşti, pentru hula ce a făcut cu obrăznicie din amvonul Sfintei Monastiri Neamţului, pre carea o a borât asupra prea sfântului şi prea neîntinatului [307r] şi prea feciorescului pântece al Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, dupre cum se spune la cartea cea cu minunile Maicii Domnului: că Dumnezeu rabdă pre ocara cea asupra Sa; iară cea spre a Sa prea iubită Maică nu îndelung rabdă, ci izbândeşte. Că pentru ia ţine şi pre toată lumea. Acum, dară, iarăşi, mai întorcându-mă încă puţin, fac aducere aminte, ca să nu să uite, şi aceasta: adică, ca la vremea cuviincioasă să se întreabe, de cătră prea iubiţii noştrii patrioţi, că de ce nu a făcut acum, de cînd a luat avearile, ministrul bisericesc, măcar cea mai mică întemeiare întru aceste sfinte monastiri, mai mult decât făcusă călugării, când ocârmuiau ei. Pentru că venitul bănesc este tot acelaşi, şi încă mai mult, fiindcă acum posluşnici[48] nu să mai înmulţesc la monastire, şi din călugării câţi au fost foarte puţini au rămas. Şi moşiile, acum, toate să dau în poseasie, atât ceale mai din nainte, precum şi ceale patrusprezeace moşii ce rămânea atuncea pe când striga ministrul bisericesc să se facă de cătră monastire ghimnaziu şi internat şi seminarie, pe conta casei, cu pădurile, viile, vitele, şi altele toate, măcar că zicea ministrii, pe atuncea, că sunt căutate în chipul cel mai rău de călugări, ce n-au nici i ideae despre acestea. Vezi, prea iubitule cetitoriu, broşura tipărită cu acte ofiţiale, doveditoare stării de astăzi, precum să zice în ia, a Monastirilor Neamţul şi Secul, însoţite şi de raportul comisiei înalt rânduită, [307v] cu osebite cercetări, la aceste sfinte monastiri, în anul 1858, la 15 zile ale lunii lui octovrie, faţa 23 şi mai încolo, cum însuşi ministrul bisericesc le-a publicat pre acestea, care averi, toate, până la cel mai mic lucru, din anul 1859, de la 11 zile ale lunii lui iunie, le are întru deplină stăpânire, acelaşi minister. Şi nu am văzut, nici am auzit, ca să se fie făcut ceva mai nou de când a luat administraţia asupra sa; fără numai atât ştim: cum că, după ce au fost rămas cinci profeasori şi vreo patru elevi, apoi, căzind şi podul soborniceştei trapezi, peste carele era întemeiată seminaria, s-au mutat rectorul şi cu profeasorii în casele tipografiei, mai în jos de odaia cea mare a monastirii, unde este şi biserica Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitoriului Panteleimon. Şi acolo, iarăşi, să mai înmulţise elevii. Şi a mai ţinut, cu mare greu, cam şchiopătând din zi în zi, umbra de seminarie, până la anul 1861, când au fost făcut acolo profeasorii şi un joc, numindu-l al lui Adam. Unde mai toţi tinerii, precum este ştiut, au jucat cu pieile goale, în ziua de anul nou, atât băeţii, precum şi mulţi din cei îmbrăcaţi în chipul monahicesc, şi încă şi de cei hirotoniţi. Această înţelepciune, în loc de a Prea Sfântului Duh, a întrat în mijlocul fraţilor sfintei lavrei noastre prin întemeiarea ştiinţelor scolastice de cătră domnul rector şi de profeasorii cei puşi de ministrul bisericesc. Iară de atuncea, din acea [308r] vreame, nu sunt nici rectori, nici profesori, pre la monastirile noastre; ci, încă, şi monahi, foarte puţini, prin îngrijirea ministrului bisericesc, carele tot striga mai înainte cum că călugării nu ştiu ocârmui avearile şi prăpădesc în zedar avearile. De aceia, precum am mai zis, bine cinstitorii noştri patrioţi pot să întrebe pe domnul ministru că: de ce întru atâta vreame, când nici o împiedecare nu are despre călugări, nu au întemeiat, pre lângă semenaria ce era, şi un ghimnaziu şi internat, pre care le tot pretinda însuşi mai înainte, neîncetat, de la noi, călugării. Iară eu, lăsându-le pre toate şi pre toţi întru a lui Dumnezeu judecată, pun sfârşit şi acestei sfinte cărţi, precum am zis.»

 

„Istorie pentru vedenia ce au văzut un părinte, anume Theodosie, din Sfânta Monastire a Neamţului, în anul mântuirii 1797, în luna dechemvrii, pentru aceiaş monastire, după adormirea Preacuviosului Paisie Stareţul şi arhimandritul Sfintelor Monastiri Neamţu şi Secu, cu trei ani mai în urmă” [49]

«S-au întâmplat mai sus numitului părinte, după eşirea de la cântarea Utreniei, într-una din zile, [că] s-au culcat să se odihnească, şi întru vedenia visului i s-au părut că au eşit afară pe poarta mănăstirii şi au stătut înaintea porţii în depărtare ca la 30 de paşi. Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, şi cu cârjuliţa în mână, şi din cei bătrâni fiind cu procopsala, multe limbi ştia. Au râdicat ochii în sus, şi au văzut un trup înainte-i întunecat şi foarte înfricoşat la vedere, îmbrăcat cu haine nemţeşti, precum sunt căpitanii de oaste, pălăria lui împletită de şerpi vii, capetele lor să închipuia în pietre scumpe, obrazul lui negru cu totul, barba mică, ca a lui Cazlarii Atazi (adecă Atazi să vede că au fost un om însămnat de viteaz în aceiaşi vreme) nasul mare şi nările foarte largi, cu ochii scăpăra foc ca fulgerul, vederile sângerate ca [pe] nişte luceferi întorcându-i, cu dinţii de oţel, şi din nasul lui eşia fum puturos ca de pucioasă, dupre cum scrie la Iov; urechile îi era[u] lungi şi ascuţite ca de măgariu. Ceafa lui fier bătut, umerii lui de oţel ca nicovala, şi în cap avea patru coarne de capră, doaă înainte, strâmbe, şi doaă înapoi, iară mâinile lui bălauri, şi fieştecare deget a[l] mâinii lui cap de şarpe. Camzocul lui piele de aspidă, brâul şarpe de cei de Indiia, carii ca săgeata trece prin om, avea şi coada ca de vasilisc, ascuţită în vârf cu bold, şi încârligată în sus ca a caprei, iară picioarele oable, cu ciubote de aspidă verzi, cu potcoave de fier, în chipul unghiilor leului; baston avea un şarpe viu, şi de cap ţiindu-l, să răzăma într-însul; sabiia lui paloş lung de văpae cu doaă ascuţişuri legată la brâu; scaunul lui tigru, mulţime de ofiţeri împrejurul lui şi mulţime de ostaşi, toţi aseminea lui cu chip urâţi şi scârnavi, carii cu mare frică st[ăte]a[u] înaintea lui. Şi apropiindu-se monahul, i-au zis lui:

– Ce iaşti tu?

– Cneaz sunt, călugăre, au zis cătră dânsul.

Zis-au monahul:

– Moschicesc sau nemţăsc?

– Nu sunt om.

Zis-au monahul:

– Dar ce iaşti tu?

I-au răspuns cneazul:

– Pre care voi îl numiţi satana eu sunt al doilea după dânsul, orânduit preste toate oştile lui, arhistrateg.

I-au zis monahul:

– Ce cauţi aicea?

– Am comandă, îi răspunde, aici la voi![50].

I-au zis monahul:

– Aicea nu iaste războiu, nici ostaşi.

Răspuns-au cneazul:

– Dar cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt? Ei ne dau războiu no[u]ă şi noi lor.

Au zis monahul:

– Dar câtă sumă de oaste ai tu aicea cu tine?

I-au răspuns:

– Şasă zăci de mii.

Zis-au monahul:

– Pentru ce atâţia, fiindcă aicea nu sunt nici trei sute de călugări?

Zis-au cneazul:

– Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost şi Dariie, împăratul perşilor, când au făcut războiu cu Alexandru Machidon: i-au trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea seminţii macului, vei număra şi oştile meale”. Alexandru i-a răspuns că macul iaste dulce şi bun la mâncare. Apoi i-au trimis şi Alexandru lui Dariie o traistă de chiper[51] negru, zicând: „Aşa sunt oştile meale”.

S-au mirat monahul auzind acestea. I-au zis cneazul:

– Ce te miri? Că aceste mii de-a pururea şăd aicea, iară în vreme de nevoe şi înmiit mai multe oşti aducem la războiu. Însă mai în scurt, să-ţ[i] spun adevărul, călugăre: încă de la Sfeta Gora[52] de când şidea Stareţul Paisie în Monastirea Pandocratorului, la chiliia Sfântului Constantin, de atunci sunt rânduit ca să-i dau războiu în toată viaţa lui. Şi fiindcă şidea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecarii, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi sirmeadin[53] destul, şi l-am îndemnat să-ş[i] facă monastire la Prorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şăzând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe lăcuitori să le deie o mânăstire împărătească[54]. Şi acolo puţin nu căzusă în unghiile mele, dară Hristos al lor ajutându-le, am rămas biruit. Însă după aceaia, găsind vreme cu prilej, i-am râdicat cu totul şi i-am adus în Moldova, la Monastirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintru ai noştri am găsit.

Deci am râdicat oştile chesariceşti[55], şi au cuprins cu stăpânirea locul acela, iară pe Stareţul l-am gonit şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iară pe unul de ai noştri. Deci am îndemnat pre stăpânitori ca să le dea Monastirea Neamţului. Acolo am găsit doi de-ai noştri. Şi acolea unde iaste medeanul[56] de războiu, şi al lor, şi al nostru, pe mulţi am câştigat.

Deci i-au zis monahul:

– Apoi nu să mântuiasc din mâinile voastre nici unul dintru acei ai Stareţului?

I-au răspuns:

– Cât au fost Stareţul viu, mulţi au scăpat, dar mulţi am şi câştigat.

I-au zis monahul:

– Acum ai mulţi cu tine?

Iară el au zis:

– Aicea în Neamţu numai cincizeci de mii am, fiindcă în Secu am lăsat zece mii.

I-au zis monahul:

– Apoi îngeri nu sunt aicea?

I-au răspuns cneazul că fieştecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos încă şi mai mulţi au cu sine împreună.

I-au zis monahul:

– Dar îngerii nu pot nimic împrotiva voastră?

Răspuns-au cneazul:

– Să-ţi spui ţie, călugăre, că atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana, îl goneşte cu toate oştile lui, cât nu poate nici înapoi să caute.

Dar zice:

– Când?

– Când ascultă călugărul pre Hristos şi face poruncile lui Dumnezeu.

Atuncea, aşa vorbind iai între sine, monahul cu cneazul, iată că răspunsără un cuvânt poroncitoriu: „Haide degrab!”, şi cuvântul l-au zis turcesc: „Tezghet!”[57]. Şi numaidecât s-au văzut că au eşit o săniuţă de cele de poştă, cu cai cu tot, şi în loc de cai, era treizăci de draci în chip de câini înhămaţi, carii era[u] negri şi din ochi slobozia[u] scântei de foc. Şi în săniuţă şidea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică neagră, şi treizăci mergea[u] înainte calauzi[58], şi alţi treizăci împrejurul lui. Şi în capră şidea unul vezetiu, şi în loc de biciu ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceelanţi. Şi când au lovit cu biciuşca întâi, numai cât s-au mişcat săniuţa, iară când au lovit a doă oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor. Şi acolo, drept pe malul magherniţii, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cinsprezăci înainte şi cu alţi cincisprezece înapoi, aseminea lor urâţi şi scârnavi. Şi au dat „bună calea” unul altuia şi au întrebat cel ce viniia:

– Unde te duci bimbaşa Savracachie?

– Mă duc, zice, stăpâne, că m-au trimis cneazul zarafilor pănă la Târgul Neamţului şi pănă la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

– Dar tu, căpitane Lustuţioane, de unde vii?

– Stăpânul m-a trimis aicea la Monastirea Neamţului.

– Pentru ce, zice, te-au trimis?

Răspunse:

– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu, ca să ne prăpădească pre noi, şi au ars inima stăpânului.

Iară acela i-au zis:

– Dar aicea iaste cneazul Zarafil. Să mergi la dânsul şi să-i arăţi.

– Cum, zice, să nu merg?!

Şi iată că numaidecât sosi înaintea cneazului căpitanul acela, iar cneazul înteţind cu cuvântul, i-au zis ce [anume].

– Ce ai venit tu, bre?

Răspunde căpitanul:

– Stăpânul m-au trimis.

– La ce te-au trimis?

Răspunde căpitanul:

– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu ca să ne piarză pre noi, şi au ars inima stăpânului

Iară cneazul îndată i-au zis:

– Dar aicea treaba mea iaste.

Iară el au zis:

– Nu ştiu, stăpânul m-au trimis.

Îi zice cneazul:

– Haide, du-te.

Şi s-au dus şi au început a-i scutura chilia călugărului aceluia[59]. Şi îndată fulger din cer s-au trimis asupra diavolului aceluia şi au început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, şi el striga: „Vai! Vai! Că m-au ars!” Şi aşa tăvălindu-să, a fugit la cel mai mare. Iar cel mai mare i-au zis:

– Vai de capul tău, mişălule, cu ce obraz ti vei duce la stăpânul acum? Iară călugărul au râs de mişălătutea lui, şi îndată i-au zis cneazul:

– Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi sînt ai miei? Că măcar de ţi să pare că sînt mulţi, dar nu toţi sînt iscusiţi la războiu şi la trebi. L-au întrebat călugărul:

– Pentru ce mai şăzi aicea?

Răspuns-au cneazul:

– Să-ţi spun, călugăre, pe rând.

După ce a murit Stareţul Paisie, cel înfricoşat no[u]ă şi ajutătoriu voă şi mare la Dumnezeu, îndată au trimis stăpânul şi a luat doaăzeci de mii şi au rămas treizeci de mii aicea, şi făcându-să Sofronie stareţ în locul lui Paisie, şi milostiv fiind, au priimit fel de fel de feţă, şi au priimit copii mici, împreună să petrecă cu călugării (că pe copii, precum în cărţile voastre să scrie, nu-i aduce Dumnezeu la monastire, ci satana, şi iarăşi în cărţile voastre iaste scris că unde sînt copii şi vin, nu-i trebuinţă de satana) şi încă au mai râdicat zece mii şi am rămas doaăzeci de mii.

Deci i-au zis monahul:

– Dar aceia unde sunt rânduiţi?

I-au răspuns cneazul:

– Înlăuntru în monastire opt[sprezece] mii, iar pe la chiliile cele de afară două mii. Iau zis iarăşi monahul:

– Dar la schit la Vovidenie şi la Procov?

I-au zis:

– Doă sute la Vovidenie sunt şi trei sute la Procov.

Zis-au monahul:

– Pentru ce la Procov mai mulţi, iară la Vovidenie mai puţini?

Zice cneazul:

– La Procov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iară la Vovidenie vin mireni, femei şi copii.

I-au zis monahul:

– Dar cu cei ce umblă pe afară în ascultare, câţi umblă?

Răspunde cneazul:

– Niciunul.

– Pentru ce?

Zice cneazul:

           – Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftilor celor răle: nu avem trebuinţă a lua aminte de ei, ca unii ce singuri să pierd şi să dau în unghiile noastre.

Iară de cei ce cu ascultare dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu umblă, nu putem a ne atinge de dânşii, că Hristos al vostru îi păzeşte. Aceste toate auzindu-le monahul de la dânsul, l-au mai întrebat:

– Deci ce mai şăzi acum aicea, că toate să fac dupre voia ta? Stareţul au murit, vin din destul se aduce, copii se priimiesc, femei vin la monastire, apoi, ce mai zăboveşti?

Deci cneazul, oftând greu, au zis:

– Ah, blestematele de terfeloage de cărţi! Arde-le-ar focul! Pentru acelea mai şidem. Că au într-armat Stareţul pe ucenicii săi cu toate cele mai tari arme şi nu putem acum pentru acele a ne duce. Iar însă degrab şi de acelea voi răsufla, că le voi răpune[60] şi de aceea mă voi odihni.

I-au zis monahul:

– Cum de-mi spuseşi tu aceste taine ale tale?

I-au răspuns cneazul:

– Şi cum pot să nu-ţi spui, măcar că Dumnezeu m-au silit: au nu vezi pre îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu?

Şi râdicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhistrategul Mihail mai mult decât soarele strălucind, şi toiagul Arhanghelului înfipt în grumazii cneazului.

Iară monahul, cum au văzut pre Arhanghel, îndată au căzut la pământ, zicând:

– Pier, Doamne!

Iară Arhanghelul au zis:

Nu te teme, că nu vei peri.

Deci s-au sculat monahul de la pământ, şi i-au zis Îngerul Domnului:

– Vezi, smerite călugăre, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? Ci vă întăriţi întru Domnul şi întru puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu iaste cu voi!

Aceste zicând Îngerul, s-au atins cu toiagul acel de foc care îl ţinea în mână, de grumazii cneazului şi îndată s-au făcut ca nişte fum, şi ca nişte apă împărţită, şi s-au făcut nevăzut şi au întrat în pământ, mistuindu-să cu toate oştile lui.

Iară Îngerul cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la ceriu. Iară bietul călugăr au căzut la pământ uimit şi înspăimântat, cu amar plângând.

Şi aşa plângând s-au deşteptat şi după aceea au şăzut doaă zile şi doaă nopţi nimic mâncând sau bând, tot plin de mâhniciune. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-au zis oarecine:

– Ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de le spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos, întărindu-să întru Dumnezeu, păzindu-i toate poruncile Lui. Aceste puţine din cele multe ce au vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz [s-au scris aici de mine …].»

(Lucrarea de faţă aparţine monahului a fost prezentat ca lucrare de licenţă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti în anul 2001)

Note:

[1] Alexandru Marcu – Conspiratori şi conspiratii în epoca renaşterii politice (1848-1877), ediţia a II-a, ed. Cartea românească, Bucureşti, 2000, p. 10

[2] D. A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997, p. 66-67

[3] D. A. Lăzărescu, op. cit., p. 72

[4] Anul 1848 în principatele române – acte şi documente, Bucureşti, 1898, vol. I, p. 80-84

[5]Carte de blestem împotriva celor ce fac lux, Iaşi, 1781; de asemenea: Mitropolitul Veniamin al Moldovei, Meletie, episcopul Romanului şi Sofronie, Episcopul Huşului – Carte de blestem împotriva celor ce înjură de Lege, Cruce, suflet, Pricestanie, …, Iaşi, 1829

[6] Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti de la B. A. R., vol. II, editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 338

[7] Gh. Ionescu, Viata şi activitatea lui Filoteiu, Episcopul Buzăului (1850-1860), teza de licenţă, Bucureşti, 1909, p. 59-60

[8] Gh. Ionescu, op. cit., p. 63

[9] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ed. a V-a, Chişinău, 1991, vol. II, p. 502-503, apud Iancu Ghica

[10] fost

[11] Constantin Gane, op. cit., vol. II, p. 495, apud Radu Rosetti

[12] Constantin Gane, op. cit., vol. II, p. 550-551

[13] Antonie Plămădeală, Episcopi ai Buzăului în cultura română, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău, 1983, p. 101-105

[14] Lazăr Şăineanu, op. cit., Chişinău, 1998, p. 1187

[15] Constantin Gane, op. cit. vol II, p. 521

[16] Cu care noi ne lăudam numindu-l cărturar şi învăţat, şi pentru donaţia de carte pe care a făcut-o Academiei Române, între care cărţi putem număra cele 100 de volume ale operelor complete ale satanistului Voltaire (v. Pr. Mircea Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, vol. III, pag. 155)

[17] „1855 fevr. 24 – 1855 mai 19. A ţinut loc ca de stareţ un arhimandrit străin, de la alta mănăstire: Arhimandritul Antonie Dumbravă (răzeş de la Poereca), egumen de la Mănăstirea Bogdana. De aceea i se zice şi «Bogdăneanu». Om sec, plin de vicii, şi nu semăna a călugăr. El era un adevărat obiect de scandal în mănăstire. Îşi bătea joc de bătrâneţe, de călugărie, de aşezăminte, şi sugea vârtos: băuturi, tutun, femei, bani şi răzgâiere. În timpul lui partizile s-au batjocorit grozav, şi în acea primăvară cântau buhăile (cucuvelele) în toate părţile prin mănăstire. Adevăraţii călugări cu viaţă sfântă plângeau nenorocirea soborului. Antonaş a rămas proverbial. Acest răstimp de 3 luni şi 3 zile (2 luni şi 23 de zile) sau mai bine de 93 de zile se considera ca prohodul Mănăstirii Neamţu. El nu este scris de părinţi în pomelnic” (n. Narcis Creţulescu).

[18] Din tomul 7 al Istoriei, scris în 1872 la Noul Neamţ, f.41r-42r, reiese că evreii au dobândit acest favor în urma incendierii sinagogii din Târgul Neamţ, de care incendiere nu ar fi fost străini călugării Mănăstirii Neamţ (n. n.).

[19] Dar poate-mi va zice cineva că dacă nu-i bun tiutiunul apoi de ce l-a lăsat Dumnezeu ca să răsară şi să crească el precum şi alte buruieni? Aceluia eu în numele adevărului îi răspund că şi mătrăguna, strigoaia şi altele le-a lăsat Dumnezeu, precum şi paserile, dobitoacele, peştii, hiarele şi altele, dar nu se mănâncă din toate. Precum nici buruienile nu este de folos a se obişnui de călugări, şi mai ales aceasta, care aşa în ce chip o obişnuiesc oamenii se cunoaşte a fi potrivnică cuvintelor Dumnezeieştii Evanghelii, că zice Mântuitorul nostru că «tot ce intră în gură merge în pântece şi ieşind pe afedron nu spurcă pe om, iar acele care ies din gură, acestea sunt care spurcă pe om» (Matei 15: 11,17,18,20) şi iarăşi zice în Evanghelia de la Ioan (14, 24): «Cel ce nu mă iubeşte pe Mine cuvintele Mele nu le păzeşte».

Deci noi vedem că la cei ce trag tutunul prin nas le intră în scaunul minţii, iar la cei ce trag cu luleaua, cu ciubucul şi cu ţigara, le intră în suflet şi împute sufletul, şi apoi iarăşi pe gură înapoi, nemergând la şezut ca să iasă pe afedron, precum se zice hotărât în Dumnezeiasca Evanghelie; şi Mântuitorul arată creştinilor celor numiţi în numele Său că cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Sale nu vor trece. Deci tutunul pe gură intră şi spurcă sufletul cu putoarea cea nesuferită şi apoi iese iarăşi pe gură înapoi ca pe un ogiag, şi încă şi prin nas ca prin nişte răsuflători ale ogiagului.

Şi încă unii din tutungii zic că tutunul se cheamă curat, pentru că el este o buruiană pe care nici un dobitoc nu o obişnuieşte; şi dacă-l bei el numai pe suflet îl spurcă, iar pe trup nu. Însă ei robiţi fiind acestei buruieni puturoase, apoi totdeauna beau şi se odihnesc cu conştiinţa poftorind acea zicere, că ce intră pe gură nu spurcă pe om, lăsând cealaltă parte a cuvântului, căci tutunul, precum am zis, numai cât robeşte sufletul omului la pofta lui şi apoi iese pe gură înapoi. Dar bine să ştie fiecare că Scriptura zice că tot cel ce se robeşte de vreo patimă rob păcatului este, şi robul în casă nu petrece, ci afară din casa vieţii de veci.

Deci pe mulţi din cei care obişnuiesc a unelti această buruiană i-am auzit că mai bine ar putea să rabde de mâncare şi de băutură decât să-i lipsească tutunul; iată vederată robie! Iar pentru că nu se cuvine a mânca călugării carne, aceasta este prea dovedită prin toate tipicele Bisericii creştineşti; şi mai ales canonul 34 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul hotărăşte că se cuvine a se anatematisi acel monah care nu s-ar întoarce despre această greşeală (vezi la Pidalion fila 478). Deci cine ar avea această putere, ca să mişte acest aşezământ bisericesc, când nici nu rămâne la voirea cuiva să mănânce sau nu, ci desăvârşit se cuvine ca toţi călugării să ştie această bună rânduială, mărturisită şi de însăşi Prea Curata Maica lui Dumnezeu către Cuviosul Dosithei, care s-a aşezat pentru monahi prin tipicurile bisericeşti, dacă voiesc să moştenească şi fericirea Sfinţilor Părinţi, a celor ce prin povăţuirea Sfântului Duh au aşezat Canoanele şi Tipicele Bisericii? Căci de a intrat cineva în rânduiala monahicească, apoi acestuia negreşit că-i stă asupră datoria ca pe toate cele ale rânduielii chipului monahicesc, în orice fel de loc, fără de nici o aflare de pricină, până la cea mai de pe urmă a sa răsuflare să le păzească, şi prea cu cuviinţă, căci noi adică nu slava cea de la oameni, ci pe cea de la Dumnezeu se cade a o căuta; şi iarăşi, nu oamenilor, ci lui Dumnezeu mai vârtos ni se cuvine a plăcea. Care lucru chiar al faptei celei prea bune este, căreia nimic nu-i este cu neputinţă, şi mai ales că şi poruncă apostolească avem, ca să ne ţinem de cuvintele cele sănătoase, depărtându-ne şi «fugind de prepusurile cele viclene şi cuvintele cele deşarte ale oamenilor stricaţi de minte şi lipsiţi de adevăr» (I Timotei 6: 3-5). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: «Apucă-te de viaţa cea veşnică la care şi chemat eşti şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea a multe mărturii; poruncescu-ţi înaintea lui Dumnezeu care înviază toate şi înaintea lui Hristos Iisus, Care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat mărturisirea cea bună; să păzeşti porunca nespurcată şi nevătămată până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos» (stihuri 12, 13, 14). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: ei cele «Lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l, depărtându-te de glasurile deşarte cele spurcate şi de vorbirile cele potrivnice ale ştiinţei cu nume mincinos, cu care unii lăudându-se întru credinţă au rătăcit» (stih 20-21). Şi iarăşi zice: «Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus Hristos şi a îngerilor celor aleşi, ca să păzeşti acestea fără de căutare la faţă, nimic făcînd după plecare» (Cap 5: 21) (n. Andronic).

[20] „Care venind copil din ţara ungurească s-a botezat de un Cuza în Sfânta Mănăstire Neamţu şi după ce a crescut în vârstă a fost călugărit aici, şi din vârsta tinereţilor a fugit din mănăstire şi s-a oploşit prin Valahia vreo 26 de ani până acum. Deci el măcar deşi în tinereţile sale a luat chipul călugăresc întru aceste Sfinte Mănăstiri, însă după ce a fugit din mănăstire şi a umblat prin lume învăţând învăţături ale dascălilor de astăzi volterişti, apoi când a venit acum în mănăstire de-a dreptul ca stareţ, nu călugăr, nici arhimandrit, precum se zice, ci chiar un omuşor de rând cu numele şi cu faptele, plin de patimi era, căci osebit împotriva Sfintelor Canoane şi a orânduielii călugăreşti mânca carne şi bea şi tutun, care aceste două patimi cu totul a trebuit a le stârpi din sobor, dacă le-ar fi aflat la cineva din cei neputincioşi, dar nu să le uneltească încă şi singur, ca povăţuitor de călugări după cum se numea.

Încă pe lângă acestea era plecat şi la patimile de sub pântece cu totul, şi spre îndeplinirea acestei pofte avea feluri de închipuiri: că mai întâi, după ce a intrat stareţ soborului, apoi când se ducea vreun călugăr ca să ia blagoslovenie, ca de la alţi stareţi, în loc de a-l găsi cu Vieţile Sfinţilor citind sau alte cărţi folositoare de suflet ţinându-le în mâini, îl găsea cu o lupoaică ţinând-o în braţele sale, şi adesea ori netezind-o cu mâinile, de pe care ridica dreapta şi o da de o săruta călugărul, fără a-l blagoslovi, care lupoaică el singur ştia pentru ce-i era dragă. Aşa o ţinea cu sineşi în chilia stăreţească. Mai ţinea între alţii şi pe un mirean în chiliile stăreţeşti cu nume de director, căruia-i cumpărase lângă biserica Sfântului Haralambie, la Târgul Neamţului casă foarte desfătată spre a-i fi lui spre plăcere, în petreceri cu Anafrosa necreştina, soţia acelui director, Petrachi Nenişor, unde mulţime de bancheturi şi jocuri făceau împreună şi cu profesorii săi, care-i adusese din Valahia, la care danţuri asistau şi unii din vieţuitorii din Târgul Neamţului care au şi făcut cunoscut Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, de a alungat, din porunca Guvernului, pe acel Nenişor împreună cu Anafrosa cea zisă mai sus”.

Coana Frosa era o evreică, proprietară a unui teatru ambulant (aşa funcţionau în epocă casele de toleranţă). La aceste bordeluri îşi petreceau vremea boiernaşii acelei vremi, foşti studenţi la Paris, educaţi într-o desăvârşită imoralitate în „oraşul luminilor” (v. Constantin Gane, op. cit., vol. II, p. 503-505). Cu adevărat, era mai mult decât smintitoare prezenţa stareţului Mănăstirii Neamţ în asemenea local…

„Se mai ducea numitul arhimandrit şi la Urecheni adeseori spre petreceri cu cei ce avea el cunoştinţă; iar la Mănăstirea Agapia fiindcă avea mumă, apoi toată dreptatea-şi făcea a merge, măcar deşi l-a prins straja mergând noaptea pe jos singur pe unde nu i se cuvenea arhimandritului şi superiorului, şi măcar că odată i-a tuns şi coama şi coada la calul cu care era ascuns la o prietenă spre a petrece de nevoie întru acea noapte. Şi nu numai la Agapia era oaspe, ci la Mănăstirea Văratec încă s-a aflat şi mare făcător de bine, după cum se pare, şi milostiv pribag şi negru [??], căci nişte cărămidă ce era făcută la Oşlobeni (moşie a mănăstirii) încă din vremea stăreţiei Părintelui Arhimandrit Nathanail spre a se face biserica Sfântului Ierarh Nicolae acolo, el cu mare dragoste o a hărăzit spre a se face nişte umblători în Văratec la nişte prietene vechi ale sale, pe unde s-a aflat cu cercetare de către comisie la fuga sa din stăreţie” (n. Andronic).

[21] Fiul domnitorului Grigorie Ghica, aghiotant domnesc; participant la revoluţia din 1848 de la Paris; foarte cunoscut în epocă pentru aventurile sale imorale; membru al guvernelor lui Cuza, participant activ, alături de Costache Negri, la soluţionarea afacerii mănăstirilor închinate; căsătorit cu Alexandra Blaramberg, verişoara sa primară, prin trecere la papism (v. Constantin Gane, op. cit., p. 503-513) (n.n.).

[22] „1855-1856. Dionisie Arhimandrit – Romano – Sadoveanu (pentru că fusese egumen la Mănăstirea Sadova în Valahia. El era protejat de Grigorie Ghica vodă, şi ca domn al ţării l-a rânduit stareţ la Mănăstirea Neamţu fără consimţământul Mitropolitului Sofronie Miclescu şi fără alegerea prevăzută de aşezămîntul mănăstirii. În mai 19 l-a rânduit locţiitor de stareţ. Apoi a ordonat prin boierii săi soborului, ca numaidecât să-l aleagă de stareţ, că altfel îi surghiuneşte pe toţi. Soborul imediat s-a prefăcut a-l agrea şi l-a ales cu formalităţi simulate. La iunie 5, 1855 s-a instalat stareţ. El a stăreţit 1 an, o lună şi 13 zile. Cum a căzut vodă Grigorie Ghica, Mitropolitul, înţeles din vreme cu călugării, îl vâna; şi cu căderea lui Ghica Vodă a răsturnat şi pe Arhimandritul Dionisie cu sunet”.

„Dionisie este originar din satul Silişte din Transilvania, nepot duhovnicului Dorothei din Mănăstirea Secu, care l-a şi adus de copil mic aici în mănăstire, unde l-a botezat părintele Dorimedont şi duhovnicul Filip ca preot. Ei sînt de origine saşi (ţuţueni sau ungureni, cum le zic călugării). A ieşit din mănăstire, a umblat prin lume, prin Iaşi, Bucureşti, Buzău şi pe aiurea. […] Era un bărbat prea dezmăţat: tutungiu, femeiatic, glumeţ până la dezgust, cheltuitor nerezonabil, asociat cu oameni bănuiţi, băutor de vin, mâncător de carne, fanfaron, răzgâiat, şi discuta religia pe care urma să o practice ca stareţ. […] Iubea călugării libertini […]

Toţi părinţii fruntaşi ai soborului spun cu încredere că Stareţul Paisie Velicicovchi ar fi proorocit că de la al 13-lea stareţ are să se înceapă decadenţa Mănăstirii Neamţu cu toate soboarele sale” (n. Narcis Creţulescu f 115-117 mss. rom. 5694 BAR)

Cu adevărat, proorocia s-a împlinit: Arhimandritul Antonie fusese cel de-al 13-lea. Din vremea lui Cuza s-au stins, forţat, multe din predaniile paisiene, călugării Mănăstirii Neamţu s-au risipit care încotro, goniţi de vânturile umaniste şi ateiste ale modernismului epocii (n. n.).

[23] Eclesiarhul cel mare al mănăstirii era însuşi autorul acestor rânduri, Ieromonahul Andronic Popovici (n. n.)

[24] Calinic Miclescu, egumenul Mănăstirii Slatina (n. Narcis Creţulescu)

[25] başcă: beci (n. n.)

[26] Dichiu: administrator al unei mănăstiri (n. n.)

[27] Vechil: împuternicit (n. n.)

[28] Constantin Vârnav: medic român (1806-1877), unul din organizatorii sistemului sanitar în Moldova lui Cuza; autor al unui studiu de geografie medicală a Moldovei (Physiographia Moldaviae, 1838) (Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, 1998, p. 1354) (n.n.)

[29] Domnitorul Grigorie Ghica a fost mazilit la 15 iulie 1856, prin numirea de către Poartă a caimacamului Toderiţă Balş. Grigorie Alexandru Ghica s-a sinucis la 24 august 1857.

[30] În anul 1477, Prea Cuviosul Părintele nostru Pafnutie, egumenul mănăstirii celei din Borova, unde este hramul Acoperământului Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, în Rusia, a poruncit unui mirean zugrav anume Dionisie şi tovarăşilor săi tot mireni zugravi ca să nu mănânce carne întru câtă vreme vor lucra întru acea mănăstire pentru ca să nu se smintească călugării. Iar ei uitând porunca şi pe taină ducând carne în mănăstire, s-au umplut toţi de râie. Vezi în Vieţile Sfinţilor, luna mai, întâia zi (n. Andronic).

[31] „Gherasim Miron: ieroschimonah şi arhimandrit. Acesta este cel dintâi stareţ ales dintre moldoveni neaoşi. El este fiul lui popa Miron din sat de la Ciuşme de lângă Botoşani (mare ctitor la biserica satului de acolo). el a fost ales stareţ după Dionisie Romano, la 1856 septem. 1. Iar la 1860 noem. 14 guvernul l-a surghiunit la M-rea Coşula, iară la 1861 august 17/18, noaptea, a murit în etate de 61 de ani şi s-a îngropat afară lângă biserica mare, spre amiază-zi, în Mănăstirea Neamţu.

Gherasim nu ştia cartea lui Dionisie, nici nu avea experienţa şi fanfaronia lui, dar ca călugăr şi ca administrator şi ca simţământ era înzecit mai superior lui Dionisie. El a fost vechil mănăstirii şi iconom mare şi a făcut treburi bune. El, voind a restaura biserica mare din Mănăstirea Neamţu, i-a stricat cele două turnuri din urmă clădite de lemn de stejar de Stareţul Dometian, şi astfel, prin o lucrare providenţială, a scăpat biserica mare din Mănăstirea Neamţu nedistrusă de focul din 1862 noem. 25 spre 25. Tot stareţul Gherasim a pus meşteri şi pe de o parte au stricat din lucrările lui Dionisie, iar pe de alta a pus artişti de au zugrăvit peste tot trapeza mănăstirii într-un chip rar de văzut, ba încă şi de nevăzut. A tipărit un ceaslov. Şi reformele aduse de secularizare îi scurtară stăreţia şi viaţa. Cu Gherasim se stinge şi obiceiul cel vechi al mănăstirii de a se aduna lâna mănăstirii cu călugării, la care lucrau şi înaltul cler şi boierii ţării. Gherasim ar fi fost cel mai bun stareţ dintre toţi, dar din nenorocire stăreţia lui cade la spartul iarmarocului” (n. Narcis Creţulescu f117r-117v din mss. rom. 5694 BAR).

[32] lucrare de reparaţie şi întreţinere (n. n.)

[33] Arhimandritul Melhisedec Ştefănescu, ajuns apoi arhiereu de Roman, şef, împreună cu arhiereul Filaret Scriban, al partidei naţionale între clerici, promotorul curentului de latinizare a limbii bisericeşti. În muzeul masoneriei de la sediul Marii Loje Naţionale a României de pe Calea Victoriei, există astăzi o fotografie a sa „împodobit” cu toate însemnele franc-masonice (n. n.)

[34] Mersul unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs; aici cu înţelesul de cordon de jandarmi (n. n.)

[35] Aici a fost înşelarea care a domnit în epocă, neştiindu-se că apartenenţa la masonerie înseamnă lepădarea – nu explicit, ci implicit – de Hristos şi poruncile Sale, de Biserică. Aceasta este şi explicaţia imoralităţii grosolane a generaţiei paşoptiste (n. n.)

[36] Cinovnic: funcţionar de stat de rang inferior (n. n.)

[37] Delă: dosar (n. n.)

[38] Seamă: dare de seamă, act (n. n.)

[39] Tipărită abia un an mai târziu. Tipografia Mănăstirii Neamţ, confiscată de guvernul ateu al lui Cuza, a devenit tipografia oficială a Modovei, la fel cum şi cea de la Bucureşti, a Mitropoliei, a devenit tipografie de stat (n. n.).

[40] santinelă, strajă (n. n.)

[41] Un alt membru al taberei unioniste, dintre clericii grupaţi în jurul lui Alexandru Ioan Cuza (n. n.)

[42] L-au ales în noiembrie şi l-au instalat la 25 decembrie 1860 (n. Narcis Creţulescu) „1860-1867. Timothei Ionescu, ieroschimonah şi stareţ şi arhimandrit. Român moldovean”

[43] v. nota 25

[44] Autorul acestei cronici a trecut şi el în Basarabia, precum însuşi mărturiseşte în cronica sa din 1876, aflată astăzi la Arhivele Statului din Chişinău, după ce a stat, în 1862, 2 săptămâni la Schitul Sihăstria Secului. În Basarabia a întemeiat, împreună cu ieromonahul Theofan Cristea şi alţi călugări nemţeni Mănăstirea Noul Neamţ, pe moşia Chiţcani (n. n.).

[45] filele 305v-308r ale Tomului VII (1856-1867) al Istoriei Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, compusă de Andronic Duhovnicul în 1876 (n. n.)

[46] Carele întrasă domn ţării Moldaviei şi Valahiei, după eşirea cea cu necinste a prinţului Cuza (n. aut.).

[47] Pre acestea toate, şi încă şi înzecit mai multe, cu multe lacrămi, le-a spus un băiat din Bărlad ce era în vârstă de 22 de ani, carele a fost ucenic şi slujitor lui Sofronie Vârnav pînă la a lui moarte; şi în urmă s-a închinoviat la Schitul Prodromul moldovenesc, în Athon, la 1868 (n. aut.).

[48] ascultători (n. n.)

[49] „În urmă la pag. 9 din dos este scrisă videnia monahului Teodosie Rusu Vedenia monahului Theodosie rusu din Mânăstirea Neamţu, videnie văzută la 1797 Dechemvrie 20 spre 21. Ceteşte-o acolo. Aice notez că videnia s-a scris:

  1. De un monah rus la 1797 Dechemvrie 28
  2. De părintele Ghenadie Placa cămăraşu la …
  3. De monahul Maftei Munteanu la 1849 Octom. 12
  4. Am scris-o eu Narcis Creţulescu (atunci îmi zicea Nicolai Costescu) din porunca păr. duhov. Ioasaf Apostoliu la anul 1856 decembrie 18 de pe a monahului Maftei Munteanu” (n. Narcis Creţulescu din mss. rom. 5694 BAR, f. 106v)

[50] „Adică polc de oaste” (notă în text). Polc: „detaşament”

[51] Piper

[52] Sfântul Munte

[53] bănet

[54] Simonos Petra

[55] Împărăteşti, austriece

[56] Maidanul, locul de bătălie

[57] „Adică degrab mergiţi” – notă în text

[58] Călăuze

[59] „Acest călugăr au fost frate bun stariţului Venedict, căruia şi lovituri i-au dat diavolul, şi în cergă învălit l-au dus părinţii la bolniţă şi mult au zăcut, iară chiliia aceia au fost de la vale de prescurăriia de astăzi. În care mai pre urmă au păzit shimonahul Iust ce au fost nacealnic la vite”. (notă în text)

[60] Spusele s-au înfăptuit în anul 1862, când în urma sunui incendiu, toate cărţile din pirgul (turnul) cel mare au fost mistuite de flăcări. Din 12.000 de manuscrise, cărţi şi documente, au mai rămas după incendiu aproape jumătate. Arhiereul Narcis Creţulescu notează şi el la f. 106v a mss. rom. 5694 a BAR: „Stareţul Dionisie face seminarul din Mănăstirea Neamţu la 1856-7. Eu am fost elev. Mănăstirea Neamţu şi biblioteca clasică arde la 1862 noem. 24 spre 25. Vedenia s-a făcut la 1797 dechem. 20. Prin urmare videnia s-a realizat întocma. Eu Narcis, care am scris la 1856 dechem. 18, am fost martor ocular la realizarea celor prospuse în videnie. 1. ca elev în şcoala mănăstirii sub Dionisie, Gherasim şi Timothei, 2. cu arderea mănăstirii. Le-am notat acestea să fie de credinţă la urmaşi. 1897 aug. 13 Mănăstirea Neamţu, † Narcis Creţulescu”.

Categories:   Apologetică ortodoxă, Istoria Bisericii, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE