Mănăstirea Petru Vodă

28 Octombrie 1952 – Săvîrşirea Mucenicului Mircea Vulcănescu. Mărturii despre ultimele sale zile


Memorialul Durerii – Episodul 9 – Să nu ne răzbunaţi


Despre Martirul Mircea Vulcănescu, la Naşul, cu fiica filosofului, Măriuca

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

 

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

 

Ion Constantinescu-Mărăcineanu – Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu

În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:

– Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.

Era starea de euforie cu care se îmbătau adesea cei mai în vârstă din temniţă când se întâmpla să se mai strecoare câte o ştire necontrolată sau vreun zvon încurajator. Generalul îşi făurise, ca mulţi alţii, atâtea vise după alegerea ca preşedinte al S.U.A. a generalului Eisenhower. Două luni mai târziu, de Crăciun, bătrânul general şi-a dat sfârşitul.

În schimb Mircea Vulcănescu, bântuit de-o tristeţe deprimantă, îşi aştepta deznodământul. Stând alături de profesorul dr. Petre Topa şi de mine pe o bancă în curtea infirmeriei, ne-a mărturisit:

– Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

– Dragă Mircea, îi grăi profesorul şi medicul lui curant, cu vocea sa caldă, mângâietoare. Nu trebuie să te laşi pradă deznădejdei. Febra şi starea de slăbiciune sunt trecătoare. Îţi trebuie hrană suplimentară, este un imperativ pentru noi toţi care te iubim. Chiar dacă ceea ce ni se oferă reprezintă un genocid bine organizat pentru suprimarea noastră, vom găsi o posibilitate de ieşire din acest impas. Noi nu trebuie să le dăm satisfacţia plecării către alte meleaguri. Nu trebuie să disperi, vom căuta să te refacem. Dar cea mai bună hrană este voinţa şi încrederea în tine.

– Mulţumesc, profesore, pentru grija ce mi-o porţi. Ai făcut tot ce-a fost posibil, toate sunt zadarnice acum. Vrei să-mi dai o rază de speranţă, dar nu vrei să vezi că nu mai am nici o şansă. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite.

– Sunt suferinţele întregului neam, dragă Mircea, replică dr. Topa. Nu este prima oară când trebuie să le suportăm. Tributul cerut depăşeşte puterile noastre omeneşti. În ciuda atâtor vitregii, neamul n-a pierit. Dumnezeu nu ne va părăsi, ai încredere în El.

Impresionat de presentimentul morţii înrădăcinat în sufletul unui om de înaltă cultură, m-am despărţit cu o strângere de inimă de el, alături de profesorul Topa. Avusesem în faţa mea un om sfârşit, conştient că se va stinge. Nu mai avea nici un licăr de speranţă. Pe obrajii lui supţi şi cadaverici am zărit câteva broboane de sudoare datorită febrei care nu ceda. Profesorul îmi mărturisi în rezerva mea adevărul crud că deznodământul urma să se petreacă în două-trei zile.

– Dragul meu, îmi mărturisi el, aici suntem toţi sortiţi pieirii, cu singura deosebire că plecăm pe rând, nu toţi odată. Suntem nişte cobai nefericiţi supuşi la cele mai ticăloase experienţe. Aici se petrec cele mai odioase nelegiuiri. Fără să protestăm direct, spre a nu fi suprimaţi, noi, medicii deţinuţi, încercăm prin mijloacele prea modeste ce ni se pun la dispoziţie, simple paleative, să încetinim acest proces necruţător de exterminare, bine studiat. Cel mai tipic exemplu este Mircea. Ne va părăsi curând. Ca fost ministru nu avea nici o şansă de supravieţuire. Acelaşi destin mă paşte şi pe mine, pe noi toţi. La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup. Este de necrezut.

Am aici câteva date semnificative înregistrate la cabinetul medical. Din cei 270 de deţinuţi decedaţi în anii 1947-1952 (socotit cel mai elocvent procent de morţi), numai în anii 1947-1949 au decedat 110 deţinuţi. În 1950 este procentul cel mai mare: 80 decedaţi, iar în restul de doi ani s-au prăpădit 51. Nu cred că există în ţară un alt penitenciar care să atingă asemenea cifre. Cadrele din Aiud au ţinut să fie primele pe ţară în acest maraton nemilos al exterminării. Genocidul de aici este practicat cu cele mai barbare mijloace de tortură. Îmi reamintesc cu strângere de inimă de atâţia oameni de înaltă valoare intelectuală şi politică ucişi prin înfometare, prin lipsa celor mai elementare îngrijiri medicale. Printre ei au figurat o serie de generali care au făcut cinste ţării: Aurel Aldea, fost ministru, Ion Carlaonţ, Constantin Eftimiu, fost ministru, Gheorghe Macici, Gabriel Negrei, Gheorghe Topor, Gheorghe Petrovicescu, fost ministru, Iosif Iacobici, Gheorghe Dobre, Vasile Creţoiu şi mulţi alţii. Au fost ucişi profesori universitari ca Istrate Micescu, Constantin Buşilă, Gheorghe Cuza, Ion Lugojanu, Petre Nemoianu, Traian Brăileanu etc.

Câţi vor mai urma numai Cel de sus ştie. Ar trebui să supravieţuim; să arătăm generaţiilor de mâine ce-a reprezentat pentru neamul românesc această democraţie populară importată de aiurea. N-ar fi trebuit să plătim acest tribut după tributul de sânge de pe front. Ca medici ne confruntăm cu nepăsarea crasă a administraţiei faţă de omul bolnav din cauza hranei, a lipsei de medicamente, din cauza condiţiilor criminale în care suntem obligaţi să stăm. Stăruim să căpătăm medicamentele elementare, insistăm să acordăm îngrijiri şi celor proscrişi, care nu au acces aici. Pentru cei din Zarcă internarea în această infirmerie nu-i posibilă decât cu aprobarea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Aşa se explică numărul mare de decese în rândul oamenilor de cultură şi al celor care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării. Pentru un simplu panariţiu s-a prăpădit bietul Istrate Micescu. Trăim situaţii încredibile de salvare petrecute acolo. Cornel Petrassevici a operat un bolnav în criză de apendicită doar cu-o coadă de lingură ascuţită pe cimentul din celulă şi l-a cusut cu aţă scoasă din saltea în loc de catgut. Dacă aceste modeste medicamente nu-s susţinute şi de-o alimentaţie consistentă şi de calitate, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Majoritatea bolnavilor a pierdut moralul, această busolă interioară care ne ajută să ieşim la lumină.

Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri. Când mi-a relatat ştirea, dr. Petre Topa, mărturisindu-mi cu lacrimi în ochi pierderea bunului său prieten, mi-a spus:

– Aşa vom pleca toţi din infern?

Şapte ani mai târziu dr. Topa a fost expediat din închisoarea Piteşti la spitalul de la Văcăreşti. Era chiar în luna în care îi expirau cei zece ani de condamnare. A murit în închisoare.

 

În ultima vizită a fiicelor la Aiud, Mircea Vulcănescu le-a spus: „SĂ NU NE RĂZBUNAȚI! SĂ NU UITAȚI!”

Categories:   Sfinţii închisorilor, Videoteca

Comments

Sorry, comments are closed for this item.