Mănăstirea Petru Vodă

Cîteva gînduri smerite la Sfîntul Ierarh Nicolae

De la începutul lumii, Dumnezeu a iubit blândeţea, care este un chip al păcii, şi a răsplătit-o cu darul dreptei mânii, alt chip al păcii. Abel, Enoh, Avraam, Iosif, Noe, Moisi, Iisus Navi, Ilie, Ioan, şi toţi cei din Noua Lege, ca şi cel astăzi prăznuit, Sfântul Nicolae, cu toţii au îmbrăţişat blândeţea, această tărie a delicateţii şi hlamidă a sfinţeniei. Pentru asemănarea cu inima Lui (Eu sunt blând şi smerit cu inima) Dumnezeu a adaos lor şi celelalte podoabe ale preacinstitei Sale asemănării – Dumnezeu zelos, şi Foc mistuitor. Îngăduitor, plin de compasiune, de milostivire şi de binefacere, Sfântul devine pară de foc, chip al mâniei Stăpânului, sabie a Duhului care vântură pleava şi spulberă potrivnicii binelui Său. Fie apostol, fie pustnic, fie voievod, Sfântul poartă efigia Împăratului: înţelepciunea (iubirea de adevăr) şi biruinţa (iubirea de dreptate).

Cel mai blând dintre arhierei, Sfântul Nicolae, din chintesenţa gingăşiei Harului, cel care zămisleşte paradoxurile sfinte, a trăsnit o palmă istorică celui ce voia să spurce dreapta-credinţă şi să şi-o supună minţii lui, iar Sfântul Constantin nu cu cockteiluri diplomatice, ci cu sabia şi-a apărat neamul asuprit de prigonitori şi a proclamat libertatea credinţei. Dumnezeu nu doar că i-a iertat Sfântului Nicolae aparenta călcare a poruncii de la Matei 5:39 sau a canonului 27 apostolic, dar cu şi mai mari harisme şi faceri de minuni i-a încununat dreapta şi sfinţita mână, iar Sfântului Constantin i-a răsplătit asprele războaie cu strălucirea Crucii Sale şi cu naşterea prin el a chipului Împărăţiei ce va să vină. Că nu după literă şi înfăţişare judecă Domnul, ci în duh şi adevăr.

O asemenea blândeţe şi o asemenea mânie dreaptă are poporul român. Primeşte, rabdă, dăruieşte, mult peste ce ar putea răbda sau dărui orice stat din lume, (ştie că nu a poporului este puterea, ci a lui Dumnezeu), dar şi când se mânie! Suntem într-un prezent perpetuu în situaţia de atunci Sfântului Nicolae, asupra căruia stăruiau ochii lumii. Şi el din pruncie a slujit Domnului, ca poporul român de la Sfântul Andrei, şi el a încercat în fel şi chip să-l lămurească pe Arie şi n-a fost ascultat, precum nici pe Bătrâni cezarii şi caiafele de ieri şi de azi, pe care ni-i lasă Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Întregul cuvintelor irumpe din cele patru braţe ale crucii ca din râurile unui eden mioritic, ies prin coasta împunsă a României şi picură foc de duh în conştiinţele frăţimii româneşti aflate în greu şi rău ceas. S-au despicat deodată pietrele timpului, catapeteasma creaţiei s-a frânt şi fiinţa neamului s-a transformat în simfonie de ochi pricepători. Atotdeodată Scriptura strălucea în apocalips, ţinând ca într-o roată de foc ochii tuturor sfinţilor. S-ar putea tăcea către nebunia lumii, însă orice cuvânt ce trebuie spus se cuprinde în Cuvântul lui Dumnezeu care nu se poate tăcea. Aţintindu-ne-n El ne izbăvim şi de larma de sensuri, şi de armonia lor. Mai rămâne doar răsuflarea Duhului Sfânt peste pacea unui senin al înţelegerii, şi nerăbdarea acelui dulce Maran atha.

Căci iată ziua Judecăţii. Domnul Dumnezeu porunceşte şi întreg pământul scoate din sânurile sale comorile Stăpânului, osemintele tuturor care au purtat chipul Lui. Prin vântul cosmic şi aştri vuind, pământul şi marea ivesc din ascunzişul lor de şapte veacuri sângele sfinţilor vărsat de cei ce L-au urât pe Dumnezeu, şi sângele lor va striga biruind. Orânduit pe seminţii şi pe popoare şi pe limbi, precum este scris, se vor ridica, pentru asemănarea sau neasemănarea cu El, două mari neamuri, al iubitorilor şi al urâtorilor de Dumnezeu. Rostul fiecărui popor se va arăta limpede precum a fost gândul Domnului când le-a poruncit fiinţa şi le-a hărăzit crucea. Va sta fiecare, după limba inimii şi buzelor, aprins de nesaţul împlinirii nunţii cu Sfântul Ţesar de inimi, sau ars de acel necruţător prim pas al unui nesfârşit surghiun de la Dumnezeu. Carnea şi sângele nu moştenesc Împărăţia, decât dacă le botează Duhul şi Adevărul – cuvioşia şi mucenicia.

Se vor ivi atunci din pământul României celei depline şi minunate, a fiecărei palme de pământ, apă şi cer date de Dumnezeu să I le sfinţim, vor frânge straiele de cremene ale adâncurilor şi vor trâmbiţa ca nişte gheizere de Apă Vie, osemintele botezate prin cruce şi moarte pentru Adevăr ale sfinţilor români din toate timpurile. Ca la un semn se vor chema de-a dreapta Stăpânului Hristos, să şadă cu El la judecată. Cu Mâinile împodobite de străluciri străpunse, Judecătorul va chema cu gest împărătesc toată făptura românească să dea seama de L-a iubit au ba.

De M-aţi iubit, unde sunt mărturiile voastre înaintea lumii? Iată, Doamne, graiurile şi facerile mele, vor zice mărturisitorii, iată prigonirile, iată chinurile, iată lacrimile, iată ostenelile oştirii creştineşti, iată nevoinţele oştirii călugăreşti, iată Doamne, jertfa noastră, din sărăcia noastră, iată pâinea trupului nostru şi sarea cugetului nostru, cu care Te-am iubit şi Te-am răbdat şi Te întâmpinăm. Şi luând veşmântul soarelui îi va înveşmânta pecetluindu-i Luişi, şi scânteierile privirilor lor mai presus de marea de cristal vor fi, şi numele cel nou şi alb al inimilor lor îl vor cunoaşte.

De M-aţi trădat, la ce v-au folosit arginţii? Va zice blând Cel Înjunghiat, şi de cumpliţenia blândeţii Lui nu-şi vor răbda hăul fiinţei cei ce L-au urât. Insuportabil de vie, fiecare punct al conştiinţei va fi străpuns de un cui veşnic, fiecare por de carne şi bob de măduvă îşi va trăi plenara sa strivire, pe care a poftit-o crezul materialist din timpul vieţii. Atunci se va vădi cât de real e iadul visat de comunişti, capitalişti, şi de orice fără-de-dumnezeire. Atunci li se vor răsuci în plasma nemaimişcată de putinţă orice amintire a hohotirilor, a sarcasmului scuipat asupra fiinţelor, asupra icoanelor lumii, şi se vor hrăni din el fără a-şi putea cere iertare. Ochii pruncilor ucişi se vor deschide cu milă nesfârşită asupra irozilor înmărmuriţi în spasmul unui prea târziu regret. Glasul mamelor va sfredeli temelia auzului celor ce le-au batjocorit laptele şi graiul românesc. Urlându-şi orbia vor cere mai bine nefiinţa decât ruşinea de a nu fi iubit. Mila nu va afla în ei nici un sălaş, că n-au voit binecuvîntarea, ci au iubit blestemul şi se vor înveli cu el ca şi cu o haină şi le va intra în oase ca untdelemnul. Scrâşnetul le va însoţi mersul infinit, iară deasupra din cerurile cerurilor îi va jeli cântecul celor pe care nu i-au miluit.

Unde veţi sta atunci, cei ce acum râdeţi?

Noi plângem.

Şi-şi vor seca adâncurile bogăţiile înainte să ne otrăviţi inimile, şi munţii necredinţei se vor prăvăli peste scormonitorii după cei 30 de arginţi, că pe aici, peste cuvintele lui Dumnezeu, nu se trece. Mânia Lui este deja asupra voastră, şi varga Lui asupra creştetului vostru, cei ce aţi batjocorit inima curată a acestui popor. Vă ceartă pe voi Domnul cu văpaia dreptăţii Lui, cea mai clocotitoare decât pofta voastră după sângele nostru. Nu vă va mai răbda o clipă de n-o să vă întoarceţi la El şi la duioşia bunătăţii Lui pe care tot călcaţi.

Să stăm bine, să stăm cu frică, fraţilor, căci de nu vom trăi şi muri pentru Hristos, nu vom fi liberi. „Zic vouă: Că de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri” (Luca 13:3)

Nu poate fi întâmplător că mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, cu care a închis gura hulii lui Arie, se află la Bucureşti.

Categories:   Cuvinte de folos, Videoteca

Tags:  ,

Comments

Sorry, comments are closed for this item.