Mănăstirea Petru Vodă

Document istoric din secolul IV: de ce nu poate diavolul să se pocăiască

Pentru că foarte s-a împuţinat lucrarea pocăinţei de la cei botezaţi ortodox în numele Prea-sfintei Treimi şi pentru că s-a uitat că întîi este pocăinţa şi apoi este iertarea şi dezlegarea păcatelor, de vreme ce au uitat unii creştini să ceară iertare pentru fărădelegi, însă cu grăbire se grăbesc să ierte pe cei ce li se cădea să-i mustre, să ne întoarcem la temeiurile vieţii duhovniceşti a monahilor. Sfîntul Athanasie cel Mare a scris două vieţi de sfinţi, una închinată Sfîntului Antonie cel Mare, părintele monahilor, începătorul vieţii pustniceşti, şi cealaltă Sfintei Synglitichia, cea dintîi dintre începătoarele mănăstirilor de maici. Dacă Viaţa Sfintei Synglitichia ne stă înainte ca un manual şi dreptar pentru lupta cu patimile, Viaţa Sfîntului Antonie este prin excelenţă documentul cel mai obiectiv despre lupta cu duhurile răutăţii. În finalul acestui din urmă text, în ediţia Vieţilor Sfinţilor de la Mănăstirea Neamţ (1807-1811), aflăm printr-o scurtă interpolare de ce diavolul nu poate să se pocăiască şi de ce Sfîntul Antonie, oricît de mult a iubit făpturile lui Dumnezeu şi oricît de mult s-a înălţat cu rugăciunea la ceruri, nu a putut să-l ajute cu nimic pe diavolul care făţărnicea pocăinţa. Ni se confirmă, aşadar, că nu a fost deloc aspru cuvîntul Avvei Antonie din Pateric către fratele care venise să ceară rugăciune: “Nici eu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.” Iată ce istoriseşte textul pus sub numele Sfîntului Athanasie cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, dar care aparţine Omiliei a 8-a a Sfîntului Amfilohie al Iconiei, prietenul şi ucenicul Sfinţilor Vasilie cel Mare şi Grigorie de Nazianz:

Marele între părinţii cei desăvîrşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecînd prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dînşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori şi îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dînşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare şi înalt era întru fapte bune, încît dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi necăjea, aducîndu-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, fericindu-l pe el şi zicînd că nimeni dintre ei nu îndrăzneşte să se apropie de el, temîndu-se ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se îndumnezeiese cu Preasfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere – aşa era numele acelui diavol –, oare de s-ar pocăi cineva din noi, l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?” Iar Zerefer i-a zis: „Voieşti să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi, şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?”

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea”. Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – dînd pildă omului celui păcătos, cum că nici dinspre diavolul, începătorul răutăţii, nu S-ar întoarce, de s-ar pocăi cu adevărat –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. De aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrînul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” (pentru că socotea cuviosul că pentru multa sa smerenie se numeşte pe sine drac). Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrînul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Şi ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrînul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar dacă însuşi vrăjmaşul acela diavol ar veni cu adevărat. De aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Dumnezeu este iubitor de oameni, niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni. Iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».

Iar cînd te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu eşti răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de demult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a afla milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea să strigi cu glas mare şi să zici astfel: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate a fi nouă bunătate. Şi să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire”.

Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. Iar a doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a închinat. Iar bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfîntul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul Domnul meu”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrînul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche»; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii»; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată». Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: „O, călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi pe mine răutate veche, urîciune a pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi mîntuit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea! Şi cine o zice aceasta? Pentru că eu pînă şi acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea, ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface”. Şi acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categories:   Cuvinte de folos

Comments

Sorry, comments are closed for this item.