Mănăstirea Petru Vodă

Mărturie a Duhului Sfînt despre Naşterea Mîntuitorului Iisus Hristos în închisorile comuniste: Părintele Gherasim Iscu

În vremea în care părinţii noştri (şi poate chiar bunicii unora dintre noi) abia se năşteau, o sfîntă generaţie de martiri şi mărturisitori dădea obolul său de sînge şi umilinţă pentru mîntuirea unui neam năpăstuit. La „Mănăstirea” Tîrgu Ocna (cum i-ar fi bineplăcut Sfîntului Gherasim Iscu să se vorbească astăzi), în iarna anului 1951 îşi trăiau ultimele clipe ale unei vieţi de sfinţenie cîţiva dumnezeieşti mucenici.

Unul dintre ei, Valeriu Gafencu, cel cu sufletul de crin, a scris în acele zile acest frumos colind:

     Colindul robului

Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă
Peste ieslea Lui cea nouă.

Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului.

Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.

Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.
Un Crăciun la inchisoare.

Cîte lacrimi şi cîtă suferinţă, împletite cu recunoştinţă şi cucernicie, au umplut atunci sufletele şi inimile celor ce au ascultat aceste graiuri de colind? Astăzi putem doar să ne închipuim şi numai prin rugăciune să gustăm un pic din amărăciunea şi suspinul unei generaţii întemniţată DOAR pentru că şi-a dorit o Românie creştină, liberă de patimi…

Pe bună dreptate, nu e nici o exagerare a spune că jertfa generaţiilor din închisori s-a asemănat Răstignirii Mîntuitorului Hristos şi că a fost obolul de suferinţă dat de cel mai creştin popor pentru mîntuirea întregii lumi.

Ioan Ianolide a păstrat în scris clipele de taină ale acelei ierni în care s-au stins doi mari sfinţi ai închisorilor – Părintele Gherasim Iscu, stareţ al Mănăstirii Tismana, şi Valeriu Gafencu:

„În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi un fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu Gafencu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna. M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat de mai multe ori pentru că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară umanitar.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi. Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă, s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti, există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. (…) Am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! A spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze! A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii”.

*

Cine a fost Părintele Gherasim Iscu?

Categories:   Poezie, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.