Mănăstirea Petru Vodă

P.S. Calinic Botoşăneanul: Să spunem DA lui Dumnezeu în şcoli!

Iubiţi părinţi! Nu lăsaţi nebunia ateismului să devină iarăşi ideologie de stat!

O stafie bântuie în ultima vreme bietele noastre şcoli româneşti. Este stafia materialismului secularist şi intolerant, un soi de nebunie iconoclastă specifică filosofilor cu reminiscenţe de la „Ştefan Gheorghiu”, care vor neapărat să izgonească nu numai însemnele creştine (icoanele şi crucifixele) din sălile de clasă, ci şi orele de religie din programa şcolară. Discriminarea şi umilirea orei de religie era de înţeles în vremea comunismului, când ateismul era ideologia statului iar religia, după binecunoscutul slogan, era considerată „opium pentru popor”. Astăzi, însă, în numele cărui principiu democratic trebuie să depunem cerere pentru a ne exercita dreptul de a ne educa copiii în credinţa noastră ortodoxă, în care sunt botezaţi? De unde atitudinea aceasta arogantă a unora de a ne confisca dreptul constituţional la educaţie religioasă, ca apoi să ni-l livreze cu „generozitate stalinistă” drept favor acordat la cerere. De vreme ce părinţii şi-au adus copiii la biserică pentru a fi botezaţi, Biserica este responsabilă faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi să stăruie pentru a-i creşte în credinţa în care au fost botezaţi. Botezul este un angajament pentru veşnicie! De aceea este de neînţeles dubla măsură şi reorientarea Curţii Constituţionale, „tovarăşa Constituţiei şi a legilor româneşti”, ca după douăzeci de ani să constate cu sfiala vinovată a elevului care nu şi-a făcut temele, că şcoala românească orbecăie neconstituţional în predarea orelor de religie. Să înţelegem, tovarăşă Curte Constituţională, că a venit timpul să facem cerere pentru a avea dreptul de a vorbi şi învăţa limba părinţilor noştri sau vă limitaţi doar la credinţa lor?!

În perioada interbelică religia în şcoală era la mare cinste. Nu se negocia ora de religie! Mulţi dintre cei care au trăit acele vremuri, cu demnităţi importante în cultura românească, îşi amintesc cu plăcere de ora de religie predată de preotul parohiei pe raza căreia se afla şcoala sau liceul la care învăţau. La ora de religie, dincolo de programă, care trebuia respectată întocmai, copiii învăţau rugăciuni şi cântări bisericeşti: pricesne, axioane şi colinde. Pentru ei ora de religie era nu o povară, ci un adevărat festin duhovnicesc.

Căutaţi şi veţi afla, spre surprinderea dumneavoastră, că mulţi dintre marii oameni ai culturii universale au fost fie teologi, fie au avut studii teologice, fie au făcut religie la şcoală. Şi aici nu mă refer doar la geniile muzicii clasice universale, care au învăţat să cânte în strana Bisericii, ci la mulţi alţi oameni din multe alte domenii ale culturii universale.

Chiar şi în plin comunism, copiii primeau o educaţie religioasă

În perioada comunistă, după cum spuneam, ora de religie a fost scoasă din programa şcolară, numai că Biserica noastră a găsit modalitatea de a transforma vizitarea mănăstirilor de către copii, elevi şi studenţi, acceptată de statul ateu din motive de cultură patriotică, în momente de educaţie religioasă, excursia devenind astfel pelerinaj. Ghizii prezentau miilor de copii adevărate lecţii de istorie şi spiritualitate. M-am numărat printre ghizii de altă dată şi pot da mărturie despre catehizarea grupurilor care veneau să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna.

Îmi amintesc cu nostalgie sfântă cum, în cei 12 ani de lucrare misionară în ascultarea de muzeograf, în repetate rânduri am întâlnit-o pe doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta) însoţind grupurile copiilor unor demnitari importanţi din fruntea ţării. M-a impresionat grija cu care ea, înainte de a intra în biserică, îi învăţa pe copii cum să se comporte în sfântul lăcaş, ea însăşi fiind o credincioasă prin excelenţă. Şi, după terminarea prezentării istoricului mănăstirii, înainte de a merge în muzeul amenajat special într-o clădire anexă, toţi copiii, fără excepţie, făceau câte o închinăciune, însoţită de semnul Sfintei Cruci, şi sărutau mormântul Sfântului Voievod; se închinau apoi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, după care se retrăgeau cuviincios, ca să viziteze muzeul. Aceasta era atitudinea acelor copii. Ba, mai mult, importanţi oameni politici veneau la mănăstire, lăsau acatiste, se cununau, îşi botezau copiii, mulţumind lui Dumnezeu printr-o rugăciune discretă. Eu însumi am oficiat astfel de slujbe!

Viclenia celor care vor predarea unei istorii a religiilor

La orele de religie, indiferent de confesiune, copiii învaţă să se roage şi mai ales cum să se roage. Vor unii însă, pe ton agresiv şi intolerant, să li se interzică copiilor să înveţe cum să relaţioneze personal cu Dumnezeu? Şi o mai şi formulează doct: Nu, religiei! Da, istoriei religiilor! Se prefac a nu înţelege că rostul orei de religie este nu atât instrucţia, cât mai ales educaţia, formarea copilului nostru. Se reclamă intimidaţi, stresaţi, discriminaţi, incomodaţi de însemnele orei de religie. După acest raţionament, copiii stresaţi de orele de chimie şi geografie sunt îndreptăţiţi să ceară îndepărtarea hărţilor şi a tabelului lui Mendeleev din clasă! Ce Curte ar putea arbitra astfel de dileme? De ce să incomodeze icoanele, crucifixele, Biserica şi cele ale Bisericii?! La această întrebare eu am un răspuns experiat cu câţiva ani în urmă. La rugămintea unor mame îndurerate am citit câteva săptămâni la rând rugăciuni de exorcizare, lângă racla Sfintei Parascheva, unor persoane demonizate. Le-am stropit apoi cu agheasmă, le-am atins crucea de capetele lor, ele nevrând să o sărute spunând că le frige, le-am atins capetele de racla Sfintei, iar după rugăciuni le-am dus la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, din partea opusă a Catedralei, şi le-am recomandat să o sărute. Din păcate, reacţia demonizatelor a fost asemănătoare cu a celor care nu vor religia în şcoli, cu a celor care sunt stresaţi de cruce şi de icoane, de prezenţa Sfintelor moaşte, a bisericilor, a preoţilor şi a lucrurilor lui Dumnezeu; într-un cuvânt, reacţia celor care slujesc oricui, numai lui Dumnezeu nu!

Cu ani în urmă, câţiva „formatori de opinie” din presa noastră independentă au ridiculizat „pupătorii de moaşte”, un nume dat de ei pelerinilor veniţi la hramul Sfintei Parascheva, care aşteptau cu credinţă sfântă, ore în şir, ca să se închine la racla Cuvioasei. Dacă cercetaţi arhiva acestor emisiuni defăimătoare la adresa „casnicilor lui Dumnezeu” – un alt nume dat sfinţilor – veţi identifica „băieţii veseli de odinioară” în oameni vrednici astăzi de compasiune. Atotbunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are şi un revers care se cheamă „dreptatea lui Dumnezeu”. El arată uneori şi astfel de lecţii de pedagogie. Dincolo, lecţia de pedagogie divină are caracter veşnic. „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7).

Viclenia celor care ne sugerează – cu ce drept şi în numele cui?! – un alt mod de a preda ora de religie, eventual amestecând-o cu niţică „etică sexuală”, ţine de lumea lor virtuală; nu diferă cu nimic de strategia celui rău travestit în şarpe şi care i-a sedus pe Eva şi pe Adam, sugerându-le că ar putea deveni dumnezei, dacă încalcă porunca dată lor de Dumnezeu. Da, diavolul nu suportă cele sfinte, nici rugăciunea, nici slujbele Bisericii, nici crucea, nici icoanele, nici tămâia, nici undelemnul sfinţit, nici agheasma şi mai ales prezenţa celor sfinţiţi! Indivizi autoerijaţi în diriguitori ai orei de religie pentru copiii noştri au alergie la apelativul „părinte” când se adresează preotului canonic hirotonit, spunându-i „domnule”, aşa cum au alergie la „Hristos a înviat!” din salutul pascal, gratulându-se complezent cu salutul cu substrat erbivor „Paşte fericit”! Se pare că sunt legaţi de cel rău, ca femeia gârbovă, ca să nu poată pronunţa astfel de noţiuni ecleziastice. Evangheliile şi Vieţile Sfinţilor abundă în episoade unde oamenii şi sfinţii se confruntă cu duhurile necurate, metamorfozate în om. În Parabola neghinei se spune că stăpânul unei moşii şi-a însămânţat terenul, iar pe când el şi cu familia sa dormeau, un om vrăjmaş a semănat neghină printre grâu. Vedeţi?! Nu se spune că diavolul a semănat neghina, ci un om vrăjmaş.

Să ne spună tovarăşii iniţiatori ai proiectului pentru scoaterea religiei din şcoală, ce au făcut ei bun pentru Ţara aceasta?! Pentru învăţământul românesc?! Pe câţi copii buni la carte, dar fără posibilităţi materiale, i-au ajutat să-şi continue studiile?! Pe câţi copii ai străzii i-au scos din canale şi i-au integrat în societate, ducându-i la şcoală ca să înveţe să citească şi să scrie?! Pe câţi oameni ai străzii şi bătrâni abandonaţi i-au luat ca pe proprii părinţi sau bunici să le acorde atenţia cuvenită?! Dacă ei nu au făcut-o, Biserica a făcut-o. Stimaţi tovarăşi, vă arde grija copiilor noştri, deşi nu v-am delegat să aveţi grijă de ei. Ar trebui să ştiţi că şcoala a început în tinda Bisericii; ca la Ion Creangă, cu bădiţa Vasile, dascălul bisericii şi primul lui învăţător; că primele spitale şi azile din ţara noastră şi din lume au fost iniţiate şi ridicate de Biserică; într-un cuvânt, tot ce este Bun în lumea aceasta s-a făcut la iniţiativa Bisericii. Din păcate, sunteţi în slujba Răului cerând scoaterea orei de religie din educaţia copiilor noştri, un soi de oameni vrăjmaşi din Pilda neghinei (Matei 13, 24-39).

Dumnezeu să vă ierte, dar voi atentaţi la mântuirea copiilor noştri, luându-le ora de religie. Poţi să ai Premiul Nobel în ştiinţă, dacă nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.

Profesorii de religie nu au dreptul moral şi „nu pot” (Fapte 4, 20) să-i înveţe pe copii altceva decât ceea ce ne-a lăsat în Testamentul Său Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ce zile triste am mai ajuns?! Cum să îi înveţi pe copii că indiferent de păcatul săvârşit Dumnezeu te iartă necondiţionat şi îţi dă liber pentru Rai când nu este chiar aşa? De ce să scoatem iadul din ecuaţie, când el este o realitate?! Cum adică să săvârşeşti păcate strigătoare la cer, păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate pentru care Dumnezeu a ars pământul Sodomei şi Gomorei, să trăieşti în concubinaj, să-ţi abandonezi copiii sau părinţii, să ucizi; într-un cuvânt să trăieşti într-un iad perpetuu şi să mai ai şi pretenţia la Rai?! Stârpiţi păcatul şi vă asigur că se va desfiinţa şi iadul. Şi atunci să fiţi încredinţaţi că profesorii de religie la catedră şi preoţii la amvon vor vorbi doar amintind că a existat cândva noţiunea de iad.

Însă, până atunci, profesorii de religie nu vor putea nicicând să spună răului bine şi binelui rău, cum ne sugerează iniţiatorii. Pe unii care ar face aşa, proorocul Isaia îi compătimeşte şi nu-i fericeşte, zicând: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). În vacarmul stârnit de ora de religie s-ar fi auzit – Doamne, fereşte-ne! – glasul unor profesori energumeni clamând inept: „Ura, am scăpat de profesorul de religie!”. Tovarăşe profesor, mâine se va clama aceeaşi urare colegială pentru materia pe care o profesaţi cu nedezminţită competenţă spre fericirea copiilor noştri.

Învăţând despre zei şi zeităţi, vor mai putea dormi nopţile?

Şi dacă Constituţia ne garantează dreptul la educaţie religioasă în şcoală, de ce se vrea înlocuirea orelor de religie cu istoria religiilor? Adică, să înveţi de toate şi despre nimic! Un alt vicleşug al celui rău. România fiind o ţară eminamente ortodoxă, copiii noştri trebuie să înveţe, cu precădere, despre credinţa ortodoxă în care s-au născut, au fost botezaţi şi au crescut. Şi apoi, mă întreb: oare copiii noştri, învăţând despre războinicele şi pătimaşele zeităţi ale antichităţii, vor fi scutiţi de coşmarurile provocate de lecţia despre iad predată la ora de religie, cum năimit se îngrijorează unii?!

Istoria religiilor, fiind o materie destul de pretenţioasă, este bine să o lăsăm pe seama celor care o înţeleg, pentru că nu toţi o pot înţelege ca Mircea Eliade care, după cum vă este cunoscut din scrierile sale, la matematică a fost corigent. Sigur, fiecare poate face performanţă într-un domeniu care îi place! Nu este obligatoriu însă să fie performant în toate.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că, dincolo de faptul că sunt şi persoane care nu au suficientă măiestrie pedagogică, avem, din fericire, profesori de religie devotaţi misiunii didactice asemenea preoţilor în Sfânta Liturghie, oneşti cu ei înşişi, cu Dumnezeu şi cu elevii încredinţaţi lor spre educaţie religioasă.

Aşadar, iubiţi părinţi, astăzi, când unii vor să-L alunge pe Dumnezeu din şcoală, nu vă lăsaţi seduşi de şarpe precum odinioară protopărinţii noştri. Fiţi consecvenţi şi lăsaţi-vă copiii botezaţi, în numele Sfintei Treimi, să înveţe despre Dumnezeu Treime şi despre tezaurul spiritual al acestui popor răstignit şi înviat de atâtea ori în decursul istoriei sale.

Părinţii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Iachint de la Putna, de care se face atât de mult caz în sensul bun al cuvântului, în timp vor fi proclamaţi sfinţi de către Biserică, întocmai miilor de milioane de sfinţi, pentru că L-au avut pe Dumnezeu Cuvântul de mici în viaţa lor! Nu-ţi poţi sfinţi viaţa, excluzând Cuvântul lui Dumnezeu din viaţa ta!

Hristos strigă continuu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Marcu 10, 14)! Da, să nu-i opriţi, iubiţi părinţi; să nu vă încărcaţi conştiinţa, aderând la proiectele prin care nişte liber-cugetători vor cu tot dinadinsul să-L scoată pe Hristos din viaţa copiilor voştri, botezaţi în numele sfintei Treimi. Dureros este faptul că lor li s-au adăugat şi unele cadre didactice, din păcate, fără Dumnezeu, preluând rolul lui Iuda, ca să se împlinească cuvântul Scripturii, care zice: „Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Matei 10, 36).

Aşadar, să spuneţi DA lui Dumnezeu – Treime în şcoli pentru ca şi Dumnezeu – Treime să vă spună DA atunci când Îl veţi chema!

Prea-sfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Categories:   Apologetică ortodoxă, Fotografii cu Părintele Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.