Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Epifanie de Salamina – Cuvînt la îngroparea Domnului şi la pogorîrea la iad

CUVÎNT LA ÎNGROPAREA DUMNEZEIESCULUI TRUP AL DOMNULUI ŞI MÎNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, CARE DUPĂ MÎNTUITOAREA PATIMĂ CU PREA-SLĂVIRE S-A FĂCUT ÎN SFÎNTA ŞI MAREA SÎMBĂTĂ, AL CELUI DINTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU EPIFANIE, EPISCOPUL KYPRULUI[1]

 

Ce este aceasta? Astăzi, tăcere multă pe pămînt, tăcere multă şi liniştire de-acum, tăcere multă, căci Împăratul doarme! Pămîntul s-a temut şi a alinat, căci Dumnezeu a adormit cu trupul, şi pe cei ce dormeau din veac i-a înviat. Dumnezeu a murit cu trupul, şi iadul s-a cutremurat. Dumnezeu a adormit pentru puţină vreme, şi pe cei ce dormeau din veac în iad i-a înviat.

Unde sînt acum tulburările şi glasurile ce s-au făcut asupra lui Hristos cu puţin mai-nainte? O, prea-fără de lege! Unde-s noroadele, şi împotrivirile, şi nerînduielile, şi armele şi suliţele? Unde-s împăraţii şi preoţii, şi judecătorii cei osîndiţi?[2] Unde-s făcliile, şi săbiile, şi strigările cele fără de rînduială?[3] Unde–s noroadele, şi întărîtarea şi straja cea necinstită? Cu adevărat şi chiar prea cu adevărat, de vreme ce au cugetat cele deşarte şi zadarnice, noroadele s-au poticnit de Hristos, „piatra cea din capul unghiului”[4], şi ei s-au zdrobit. Lovitu-s-au de Piatra cea tare, şi s-au sfărîmat şi valurile lor s-au risipit întru spume. Lovitu-s-au de nicovala cea nebiruită, şi ei singuri s-au frînt. Înălţat-au pe lemn Piatra Vieţii, şi [Aceasta], pogorîndu-Se peste dînşii, i-a omorît. Legatu-L-au pe Tarele Samson, pe Soarele Dumnezeu; dar, dezlegîndu-Se, a pierdut legăturile cele din veac, pe cei de altă seminţie[5] şi pe cei fără de lege. Apus-a Soarele Dumnezeu-Hristos sub pămînt, şi întuneric neînserat a făcut Iudeilor.

Astăzi este mîntuirea celor de pe pămînt şi a celor ce din veac sînt sub pămînt. Astăzi este mîntuirea lumii, cîtă este văzută şi cîtă e nevăzută. Îndoită este astăzi venirea Stăpînului, îndoită iconomia, îndoită iubirea de oameni, îndoită pogorîrea şi smerenia, îndoită Îi este către oameni cercetarea. Dumnezeu, [venit] pe pămînt din cer, de pe pămînt vine sub pămînt. Porţile iadului se deschid. Cei adormiţi din veac, bucuraţi-vă! Cei ce şedeaţi întru întuneric şi în umbra morţii, primiţi Lumina cea mare![6] Împreună cu robii, Stăpînul! Împreună cu morţii, Dumnezeu! Împreună cu cei muritori, Viaţa! Împreună cu cei vinovaţi, Cel nevinovat! Împreună cu cei dintru întuneric, Lumina cea neînserată! Împreună cu cei robiţi, Slobozitorul! Şi, împreună cu cei prea-dedesubt, Cel mai presus de ceruri! În Hristos pe pămînt am crezut, împreună cu Hristos să ne pogorîm întru cei morţi şi să vedem tainele de acolo. Să cunoaştem minunile cele ascunse ale Celui ascuns sub pămînt! Să ne învăţăm cum şi celor din iad li s-a arătat propovăduirea. Deci ce? Dumnezeu ce S-a arătat în iad îi mîntuieşte aşa prost [simplu] pe toţi? Ba nu! – ci şi acolo numai pe cei ce au crezut!

Ieri, cele ale iconomiei; astăzi, cele ale stăpînirii. Ieri, cele ale neputinţei; astăzi, cele ale domniei. Ieri, cele ale omenirii; astăzi, cele ale dumnezeirii se arată.[7] Ieri, era pălmuit; astăzi, pălmuieşte lăcaşul iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri, era legat; astăzi, îl leagă pe tiranul [diavol] cu legături nedezlegate. Ieri, era osîndit; astăzi, le dăruieşte slobozire celor osîndiţi. Ieri, slujitorii lui Pilat Îl batjocoreau; astăzi, portarii iadului, văzîndu-L, s-au înfricoşat. Dar ascultă cuvîntul patimii lui Hristos mai de sus! Ascultă şi laudă, ascultă şi slăveşte, ascultă şi propovăduieşte minunile cele mari ale lui Dumnezeu! Cum Legea se dă în lături, cum darul înfloreşte, cum închipuirile trec, cum umbrele se duc, cum Soarele umple lumea, cum cea veche s-a învechit, cum cea nouă se adevereşte, cum cele vechi au trecut şi cum cele noi au înflorit.[8]

Două noroade au venit în Sion în vremea patimii lui Hristos: cel din Iudei împreună cu cei din „neamuri”[9]. Doi împăraţi: Pilat şi Irod.[10] Doi arhierei: Anna şi Caiafa.[11] Ca amîndouă Paştele să se facă împreună, acela adică încetîndu-se, iar al lui Hristos începîndu-se.[12] Două jertfe se săvîrşeau întru aceeaşi seară, fiindcă şi două mîntuiri se făceau: a celor vii – zic – şi a celor morţi. Şi Iudeul lega mielul cel de jertfă spre junghiere, iar norodul cel din „neamuri” pe Dumnezeu în trup. Şi acela se uita la umbră, iar celălalt lua aminte la Soarele Dumnezeu. Şi aceia, legîndu-L, Îl trimiteau pe Hristos de la unul la altul, iar cei din „neamuri” Îl primeau pe Dînsul cu osîrdie. Şi aceia aduceau jertfă de dobitoace, iar ceilalţi de trup dumnezeiesc. Dar Iudeii pomeneau fugirea din Egipt, iar cei din „neamuri” mai-nainte propovăduiau izbăvirea din rătăcire. Şi acestea unde? În Sion, cetatea Împăratului celui mare, întru care s-a lucrat mîntuirea; în mijlocul pămîntului, „în mijlocul a doi vieţuitori” făcîndu-Se Iisus fiul lui Dumnezeu. În mijlocul Tatălui şi al Duhului celor doi vieţuitori, Viaţa din Viaţă – zice – vieţuitor cunoscîndu-Se şi născîndu-Se în mijlocul îngerilor şi al oamenilor în iesle. Şi „piatra din capul unghiului” zăcînd între două noroade. Şi propovăduindu-Se între Lege şi Prooroci. Şi arătîndu-Se pe munte între Moisi şi Ilie. Şi între doi tîlhari cunoscîndu-Se că e Dumnezeu de către tîlharul cel bine-cunoscător. Şi Judecător veşnic şezînd între viaţa aceasta de acum şi aceea care va să fie. Şi făcînd astăzi îndoită viaţă şi mîntuire între cei vii şi cei morţi.

Îndoită viaţă – zic iarăşi – şi îndoită naştere: [aceea din maică] şi naşterea de a doua oară. Şi ascultă lucrurile îndoitei naşteri a lui Hristos şi vesteşte-i minunile! Înger a bine-vestit Mariei naşterea cea din maică a lui Hristos.[13] Înger a bine-vestit şi Mariei Magdalinei înfricoşata naştere din mormînt de a doua oară.[14] Hristos S-a născut în Vitleem noaptea, tot noaptea Se naşte de a doua oară în Sion. Scutece a primit la naştere, cu scutece Se înfăşoară şi aici[15]. Smirnă a primit cînd S-a născut[16], smirnă şi aloe primeşte şi întru îngropare. Acolo, Iosif se numea „bărbatul Mariei”, fără a-i fi bărbat[17]; dar, şi aici, se arată gropar al Vieţii noastre Iosif din Arimatia. În Vitleem şi în iesle a fost naşterea, dar ca într-o iesle este locul şi în mormînt. Mai întîi decît toţi, păstorii au bine-vestit naşterea lui Hristos; dar şi ucenicii lui Hristos, păstorii [turmei Sale] au bine-vestit mai întîi decît toţi naşterea de a doua oară a lui Hristos, aceea din morţi. Acolo, îngerul a strigat Fecioarei: „Bucură-te!”; şi aici Hristos, „Îngerul sfatului celui mare”[18], a strigat femeilor: „Bucuraţi-vă!” La naşterea cea dintîi, Hristos a intrat în Ierusalimul cel pămîntesc şi în biserică după patruzeci de zile şi a adus o pereche de turturele, ca un întîi născut[19]; dar, şi după învierea din morţi, [tot] după patruzeci de zile S-a suit Hristos întru Ierusalimul cel de sus, de unde nu Se despărţise, şi [a intrat] în Sfintele cele cu adevărat ale Sfintelor[20] ca un Întîi Născut nestricăcios din morţi[21]. Şi a adus lui Dumnezeu-Tatălui, ca pe două turturele fără de prihană, sufletul şi trupul nostru [omenesc], pe care Dumnezeu-Tatăl l-a primit nescris-împrejur în sînurile Sale, ca în nişte braţe, precum Simeon cel vechi de zile[22]. Şi dacă auzi acestea ca pe nişte basme, iar nu cu credinţă, te vor mustra pe tine peceţile cele nedezlegate ale naşterii lui Hristos de a doua oară, din mormîntul cel stăpînesc. Căci – aşa cum Hristos S-a născut din fecioară şi, după deschiderea pîntecelui, încuietorile firii celei fecioreşti au rămas pecetluite – tot astfel Hristos a săvîrşit naşterea de a doua oară nedeschise fiind peceţile mormîntului.

Iar cum Se pune în mormînt Viaţa Hristos, şi cînd, şi de cine, să auzim din sfinţitele cuvinte. „Făcîndu-se seară – zice – a venit un om bogat, cu numele «Iosif». Acesta, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut de la dînsul trupul lui Iisus” (Matei 27:57, 58). A intrat muritor către muritor, cerînd să-L ia pe Dumnezeu. Îl cere pe Dumnezeul muritorilor, tină de la tină cerînd să-L ia pe Făcătorul tuturor.[23] Iarbă de la iarbă [cere] să-L ia pe Focul cel ceresc. Picătura cea ticăloasă ia Noianul de la picătura cea ticăloasă. Cine a văzut, cine a auzit cîndva? Om Îl dăruieşte omului pe Făcătorul oamenilor! Cel fără de lege se făgăduişte să-L dăruiască pe Hotarul celor fără de lege şi al legii. Judecătorul cel fără de judecată Îl lasă spre îngropare pe Judecătorul judecătorilor, ca pe un osîndit.

„Seară făcîndu-se – zice – a venit un om bogat cu numele «Iosif».” Cu adevărat bogat, fiindcă a luat de la Pilat tot ipostasul cel alcătuit al Domnului,[24] îndoita fire a lui Hristos. Căci bogat este, fiindcă s-a învrednicit a-L lua pe Mărgăritarul cel nepreţuit. Cu adevărat bogat, fiindcă a purtat pungă plină de comoara dumnezeirii. Căci cum nu este bogat cel ce a cîştigat viaţa şi mîntuirea lumii? Şi cum nu este bogat Iosif, primindu-L în dar pe Cel ce le hrăneşte pe toate şi pe toate le stăpîneşte? „Seară făcîndu-se”, căci seară era de acum, după ce apusese în iad Soarele Dreptăţii. Pentru aceea a venit [seara] „un om bogat cu numele de «Iosif» din Arimatia”, [căci] „era ascuns pentru frica Iudeilor” (Ioan 19:38). A venit încă şi Nicodim, cel ce venise noaptea la Iisus, Taină a Tainelor ascunsă. Doi ucenici ascunşi au venit să-L ascundă pe Iisus în mormînt, prin a Lui ascundere învăţîndu-ne taina ascunsă în iad a lui Dumnezeu celui ascuns în trup. Şi unul pe altul se covîrşesc cu dragostea către Hristos: căci Nicodim este mare la suflet întru smirnă şi întru aloe, iar Iosif este vrednic de laudă întru îndrăznirea şi starea înainte la Pilat.

Căci acesta, lepădînd toată frică, a intrat cu îndrăznire la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Şi, intrînd, a pus la cale cererea prea cu înţelepciune, ca să nu se facă afară de scopul dorit. Pentru aceea, n-a grăit către Pilat graiuri mîndre şi înalte, ca să nu-l aprindă pe acesta spre mînie şi [astfel] să nu-şi dobîndească cererea. Nici n-a zis către dînsul: Dă-mi trupul lui Iisus, al Celui ce cu puţin mai înainte a întunecat soarele, a despicat pietrele, a cutremurat pămîntul, a deschis mormintele şi a sfîşiat catepeteasma bisericii. Nimic dintru acestea n-a zis către Pilat. Dar ce? Oarecare cerere ticăloasă şi tuturor mică: O judecătorule! – zice – am venit să cer de la tine o cerere foarte mică. Şi aşa a cerut: Dă-mi mie un mort spre îngropare, trupul lui Iisus, al Nazarineanului aceluia ce S-a osîndit de tine, al săracului Iisus, al lui Iisus cel fără de casă, al lui Iisus cel spînzurat pe lemn, al celui gol, al celui prost [umil], al lui Iisus fiul teslarului, al lui Iisus legatului, al celui fără de acoperămînt, al celui străin şi necunoscut întru străinătate, al celui prea-defăimat şi, mai pe urmă de toate, spînzurat. Dă-mi-L pe străinul acesta, căci ce te foloseşte pe tine trupul străinului acestuia? Dă-mi-L pe străinul acesta, căci din ţară depărtată a venit aici ca să-l mîntuiască pe cel străin[25]. Căci S-a pogorît în loc întunecos, ca să-l scoată pe cel străin. Dă-mi-L pe străinul acesta, căci străin şi singur este. Dă-mi-L pe străinul acesta, pe a Cărui ţară noi, străinii, nu o ştim. Dă-mi-L pe săracul acesta, pe al Cărui Tată noi, străinii, nu-L cunoaştem.[26] Dă-mi-L mie pe străinul acesta, pe a Cărui naştere şi chip al naşterii noi, străinii, nu-l cunoaştem.[27] Dă-mi-L mie pe săracul acesta, Care străină viaţă şi petrecere a vieţuit întru cele străine. Dă-mi-L mie pe străinul acesta Nazarinean. Dă-mi-L mie pe acest străin de bună voie, Care nu avea unde să-Şi plece capul. Dă-mi-L mie pe străinul acesta Care S-a născut în iesle, ca un străin în ţară străină. Dă-mi-L mie pe străinul acesta, Care chiar şi din iesle a fugit de Irod ca un străin. Dă-mi-L pe străinul acesta, Care chiar şi din scutece S-a înstrăinat în Egipt, Care nici cetate nu are, nici sat, nici casă; nu lăcaş, nu rudenie pe pămînt, ci în ţară străină este Acesta înstrăinat. Dă-mi-L mie – o ighemon! – pe golul acesta de pe lemn, ca să-L acopăr pe Cel ce a acoperit goliciunea firii mele. Dă-mi-L mie pe mortul acesta, împreună şi Dumnezeu, ca să-L acopăr pe Cel ce a acoperit fărădelegile noastre. Dă-mi-L, ighemon, pe mortul Care a îngropat păcatul meu în Iordan. Pentru un mort te rog – o ighemon! – Care de toţi a fost nedreptăţit: de prieten vîndut, de ucenic dat, de la fraţi gonit[28] şi de rob pălmuit[29]. Mă rog pentru mortul Care S-a osîndit de cei sloboziţi de Dînsul din robie, pentru Cel adăpat de dînşii cu oţet, pentru Cel rănit de cei tămăduiţi de Dînsul, pentru Cel părăsit de ucenicii Lui şi lipsit de însăşi maica Sa. O ighemon! – pentru mortul cel spînzurat pe lemn şi fără de casă te rog; căci lîngă Dînsul nu este nici tată pe pămînt, nici prieten, nici ucenic, nici rudenie, nici îngropător; ci El singur Unul Născut al singurului Dumnezeu în lume, şi altul nimeni.

Aşa zicîndu-se acestea de către Iosif către Pilat, Pilat a poruncit să i se dea lui prea-sfîntul trup al lui Iisus. Şi, venind la locul Golgota, L-au coborît pe Dumnezeu cu trupul de pe lemn şi L-au pus pe pămînt; pe Dumnezeu, şi nu doar om, cu trupul gol. Şi Se vede zăcînd jos Cel ce pe toţi i-a trimis sus. Şi pentru puţină vreme Se face fără de suflare Cel ce este Viaţa şi suflarea tuturor. Şi se vede fără de ochi Cel ce i-a zidit pe cei cu ochi mulţi[30]. Şi zace cu faţa în sus Cel ce este învierea tuturor. Şi Se omoară cu trupul Dumnezeu, Cel ce-i învie pe cei morţi. Şi tace pentru puţină vreme tunetul cuvîntului lui Dumnezeu. Şi Se ridică cu mîinile „Cel ce pămîntul îl ţine în mînă”.

Dar – o Iosife! – oare, cerînd şi luînd, Îl ştii pe Cel ce L-ai luat? Oare, apropiindu-te de cruce şi pogorîndu-L pe Iisus, ştii pe Cine ai purtat? Dacă Îl ştii cu adevărat pe Cel ce Îl ţii, acum te-ai făcut într-adevăr bogat. Şi cum oare săvîrşeşti şi îngroparea dumnezeiescului şi prea-înfricoşatului trup al lui Iisus? Lăudată este dorirea ta, dar mai lăudat este năravul sufletului tău! Dar oare, purtîndu-L pe mîini, nu te înfiori de Acela de Care se înfricoşează Heruvimii? Sau, într-adevăr, cu ce frică dezgoleşti fota de pe acel trup dumnezeiesc? Şi cum, cu cucernicie, închizi ochii lui Iisus? Nu te înfiori privindu-L, descoperind firea trupului lui Dumenezeu celui mai presus de fire? […] Dar oare şi închizi cu ale tale degete ochii lui Iisus, după cum se cuvine morţilor, ai Celui ce a deschis ochii orbului cu prea-curatul Său deget? Dar şi gura o închizi, a Celui ce a deschis gura celui gîngav? Dar oare şi mîinile le strîngi pe piept, ale Celui ce a întins mîinile cele uscate? Sau şi picioarele le legi, ca unui mort, ale Celui ce a dat să umble picioarelor nemişcate? Sau şi pe pat Îl ridici pe Cel ce a poruncit slăbănogului: „Ridică-ţi patul tău şi umblă!”?[31] Dar oare şi miruri deşerţi peste Mirul cel ceresc, Care pe Sine-Şi S-a deşertat şi a sfinţit lumea?[32] Oare îndrăzneşti şi a şterge coasta aceea a dumnezeiescului trup al lui Iisus, din care curgea încă sînge, a lui Dumnezeu, Care a tămăduit-o pe ceea cu scurgere de sînge? Dar oare şi speli cu apă trupul lui Dumnezeu, al Celui ce i-a spălat pe toţi şi le-a dat curăţire? Dar oare şi lumini aprinzi Luminii celei adevărate, Care a luminat pe tot omul? Oare cînţi încă şi cîntări de îngropare Celui lăudat fără de tăcere de toată oastea cea cerească? Dar oare şi lacrimi verşi, ca pentru un mort, pentru Cel ce a lăcrimat şi pe Lazăr cel mort de patru zile l-a înviat? Dar oare şi plîngeri faci pentru Cel ce a dat bucurie tuturor şi a dezlegat-o de scîrbă pe Eva?[33] Însă fericesc mîinile tale – o Iosife! – cele ce au slujit şi au pipăit mîinile şi picioarele dumnezeiescului trup din care curgea încă sînge. Fericesc mîinile tale, care s-au apropiat de coasta lui Dumnezeu din care curgea sînge mai înainte de Toma cel necredincios, credincios şi lăudat iscoditor. Fericesc gura ta care s-a unit cu gura lui Iisus şi de acolo s-a umplut de Duhul Sfînt cu nesaţiu. Fericesc ochii tăi, care s-au pus peste ochii lui Iisus, şi de acolo s-au împărtăşit de lumina cea adevărată. Fericesc faţa ta, care s-a apropiat de faţa lui Dumnezeu. Fericesc umerii tăi, care L-au purtat pe Cel ce le poartă pe toate. Fericesc capul tău, care s-a apropiat de Iisus, capul tuturor. Fericesc mîinile tale, cu care L-ai purtat pe Cel ce le poartă pe toate. Îi fericesc pe Iosif şi pe Nicodim că s-au făcut mai întîi decît Heruvimii, pe Dumnezeu înălţîndu-L şi purtîndu-L asupra loru-şi. Ei s-au făcut slujitori ai lui Dumnezeu mai întîi decît cei cu cîte şase aripi[34], acoperindu-L şi cinstindu-L pe Domnul nu cu aripile, ci cu giulgiul. Pe Cel de care Heruvimii se cutremură, Iosif şi Nicodim Îl poartă pe umeri, şi toate cetele celor fără de trupuri se spăimîntează. Căci au venit Iosif şi cu Nicodim, dar împreună [cu ei] a alergat şi tot norodul cel dumnezeiesc al îngerilor: şi mai înainte au ajuns Heruvimii, şi împreună au alergat Serafimii; şi împreună Îl poartă Scaunele, şi-L acoperă cei cu cîte şase aripi; şi se înfioară cei cu ochi mulţi, văzîndu-L pe Iisus în trup fără de ochi[35].

Şi-L acoperă Puterile, şi-L cîntă începătoriile, şi se înfricoşează rînduielile şi se spăimîntează toate oştirile rînduielilor celor de sus; şi, minunîndu-se întru sine-le, se miră şi zic: Ce este cuvîntul acesta înfricoşat? Şi frica, şi cutremurul, şi chinul? Ce este această mare, şi prea-slăvită, şi necuprinsă vedere? Cel ce sus este nevăzut ca Dumnezeu gol de noi, cei fără de trupuri, jos, oamenilor este lesne văzut gol. Căruia Îi stau înainte Heruvimii cu evlavie şi cu sfială, pe Acesta Iosif şi Nicodim Îl îngroapă cu slobozenie. Cînd S-a pogorît Cel ce pe cele de sus nu le-a părăsit? Cum a ieşit Cel ce este în lăuntru? Cum a venit pe pămînt Cel ce pe toate le împlineşte? Cum a ieşit Cel ce Se tăinuieşte de toţi? Cel ce sus este nelipsit împreună cu Tatăl, ca un Dumnezeu, jos ca un om este cu adevărat nelipsit împreună cu maica Sa. Cel ce niciodată nu ni S-a arătat nouă cum Se arată oamenilor ca un om şi Dumnezeu iubitor de oameni? Cum S-a văzut Cel nevăzut? Cum S-a întrupat Cel fără de materie? Cum a pătimit Cel fără de patimă? Cum a stat de faţă în divan Judecătorul? Cum a gustat moarte Viaţa? Cum încape în mormînt Cel neîncăput? Cum locuieşte în mormînt Cel ce nu a părăsit sînul părintesc? Cum intră pe uşa peşterii Cel ce a deschis uşile raiului? – Cel ce nu a rupt uşile fecioriei[36], iar uşile iadului le-a sfărîmat; Cel ce nu a deschis uşile pentru Toma[37], iar uşile împărăţiei le-a deschis oamenilor, iar uşile mormîntului şi peceţile le-a păzit nedeschise. Şi cum Se socoteşte între cei morţi Cel ce este slobod între cei morţi? Cum vine întru cele întunecate şi în umbra morţii Lumina cea neînserată[38]? Unde merge, unde vine Cel ce nu poate fi ţinut de moarte? Care este cuvîntul acesta, care chipul, care este sfatul coborîrii Lui în iad? Poate Se coboară pentru a-l scoate pe Adam cel osîndit şi rob împreună cu noi.

Cu adevărat, Se duce să-l caute pe cel întîi zidit, ca pe o oaie pierdută. Cu adevărat, voieşte să-i cerceteze şi pe cei ce şed întru întuneric şi în umbra morţii. Negreşit, pe Adam cel lovit şi pe Eva cea împreună robită merge Dumnezeul şi fiul ei[39] să-i dezlege din dureri. Ci împreună să ne pogorîm, şi împreună să dănţuim, şi împreună să ne sîrguim, şi împreună să săltăm, şi împreună să-L petrecem, şi împreună să cîntăm şi să ne grăbim văzînd împăcările lui Dumnezeu cu oamenii: slobozirea celor osîndiţi care s-a făcut de Stăpînul cel bun. Căci Cel ce este din fire iubitor de oameni merge să-i scoată pe cei legaţi din veac cu tărie şi cu stăpînire multă, pe cei ce locuiesc în morminte. Merge ca, slobozindu-i pe cei ce amara şi nesăţioasa moarte i-a înghiţit tiranic – după ce i-a tiranizat, şi i-a jefuit de la Dumnezeu şi împreună i-a grămădit – să-i numere împreună cu cei ce locuiesc sus.

Acolo era legat Adam cel întîi zidit şi întîi născut, mai dedesubt decît toţi osîndiţii cei mai dedesubt. Acolo Avel, cel întîi mort şi întîi drept păstor, şi chipul nedreptei junghieri a păstorului Hristos.[40] Acolo Noe, chipul lui Hristos ca ziditor al marelui chivot [corabiei][41], adică al Bisericii lui Dumnezeu, ceea ce a mîntuit din potopul păgînătăţii toate neamurile, ce erau ca nişte fiare, prin „porumbiţă”, adică prin Sfîntul Duh[42], şi l-a izgonit pe întunecatul corb dintru aceasta. Acolo Avraam, părintele şi jertfitorul lui Hristos, cel ce prin cuţit şi fără de cuţit şi prin moarte fără de moarte a jertfit lui Dumnezeu jertfă nejertfită.[43] Acolo era legat Isaac, cel ce de demult s-a legat de Avraam sus [în munte], spre închipuirea lui Hristos.[44] Acolo jos, în iad, era Iacov, mîhnit, cel mai înainte mîhnit sus pentru Iosif.[45] Acolo Iosif, cel ce a fost legat în temniţă în Egipt spre închipuirea Stăpînului Hristos cel legat.[46] Acolo jos, întru cele întunecate, era Moisi, cel ce sus era oarecînd întru cele întunecate în sicriaş.[47] Acolo în groapă, în iad, era Daniil, cel ce sus era oarecînd în groapa leilor. Acolo, în groapa iadului şi a stricăciunii morţii, era Ieremia, ca în groapa tinii.[48] Acolo, în chitul iadului celui primitor a toată lumea, zăcea Iona, spre închipuirea lui Hristos celui veşnic şi mai înainte de veci, a lui „Iona” celui viu în veac şi în veacul veacului.[49] Şi acolo era încă şi David, dumnezeiescul părinte dintru care este Hristos după trup. Şi ce zic de David, şi Iona şi Solomon? Acolo era şi însuşi marele Ioan, cel mai mare decît toţi proorocii[50] – care, ca într-un pîntece întunecos, L-a propovăduit pe Hristos tuturor celor din iad – îndoitul mergător-înainte şi propovăduitor al celor vii şi al celor morţi, cel ce din temniţa lui Irod s-a trimis la temniţa cea a toată lumea a iadului, adică a celor ce dormeau din veac, drepţii şi nedrepţii.

[Temniţă] dintru care, toţi prorocii şi drepţii aduceau lui Dumnezeu neîncetate rugăciuni într-ascuns şi în taină, cerînd izbăvire de acea prea-cumplită, şi mîhnicioasă şi întunecoasă stăpînire a vrăjmaşului şi de neîncetata noapte cea prea-înserată. Şi unul zicea către Dumnezeu: Din pîntecele iadului auzi strigarea mea şi glasul meu! Iar altul: Dintru adîncuri am strigat către Tine, Doamne Doamne! Auzi glasul meu! Iar altul: Arată-Ţi faţa Ta, şi ne vom mîntui! Iar altul: Cel ce şezi pe Heruvimi, arată-Te! Şi altul: Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mîntuieşti pe noi! Şi altul: Degrab să ne întîmpine pe noi îndurările Tale, Doamne! Şi altul: Izbăveşte sufletul meu din iadul cel mai de jos! Şi altul: Doamne, scoate din iad sufletul meu! Şi altul: Să nu laşi sufletul meu în iad! Şi altul: Să se suie din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!

Pe care auzindu-i, Hristos-Dumnezeul cel prea-îndurat a judecat a fi drept să-i împărtăşească iubirii Sale de oameni nu numai pe cei de pe vremea Lui şi pe cei de după Dînsul, ci şi pe cei ţinuţi în iad mai înainte de venirea Lui, pe toţi cei ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii.[51] Pentru aceea, Dumnezeu-Cuvîntul i-a cercetat pe oamenii ce erau în trup prin trupul Său cel însufleţit; iar sufletelor celor izbăvite de trupuri li S-a arătat în iad prin sufletul Său cel dumnezeiesc şi fără de prihană, care era despărţit de trup, iar nu de dumnezeire. Deci să ne sîrguim şi să călătorim cu mintea către iad, ca să vedem cum [Hristos] îl stăpîneşte, şi cu totul îl biruie şi îl surpă pe tiranul cel tare cu tăria şi prea-puternic acolo odinioară. Şi [cum] cu fulgerul Său surpă fără de arme acele fără de moarte rînduieli ale cetelor drăceşti, împreună cu tot norodul [dracilor] cel gătit ca de oaste. [Cum] Hristos-Uşa[52] ridică din mijloc uşi fără de uşi şi zdrobeşte porţi fără de lemne cu lemnul crucii, cu cuiele cele dumnezeieşti zdrobind şi sfărîmînd zăvoarele cele veşnice.[53] Şi [cum], prin legăturile mîinilor Sale cele dumnezeieşti, risipeşte lanţurile cele nedezlegate ca pe o ceară. Şi [cum], prin suliţa dumnezeieştii sale coaste, pătrunde inima tiranului cea fără de trup. Acolo a zdrobit tăriile arcelor[54] cînd, prin cruce, ca într-un arc şi-a întins vinele dumnezeieştilor Sale mîini. Pentru aceea, dacă vei urma lui Hristos cu linişte, vei vedea acum unde l-a legat pe tiranul, şi cum a răsturnat temniţa pe dedesubt, şi de unde i-a scos pe cei închişi, şi cum l-a călcat pe şarpe, şi unde a spînzurat căpăţîna lui, şi cum l-a slobozit pe Adam, şi cum a înviat-o pe Eva, şi cum a stricat peretele cel din mijloc[55], şi cum l-a osîndit pe amarul balaur, şi cum a pus semnele de biruinţă cele nebiruite[56], şi unde a omorît moartea, şi cum a stricat de tot stricăciunea şi unde l-a aşezat pe om întru vrednicia lui cea de demult.

Deci Cel ce ieri Se lepăda, din iconomie, de legiunile de îngeri – zicîndu-i lui Petru: „Pot pune acum de faţă mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri!”[57] – astăzi Se pogoară jos, în iad şi întru moarte, cu dumnezeiască cuviinţă, şi în chip războinic şi cu stăpînire. Şi, biruindu-l prin moarte pe tiranul, are cu Sine-Şi rînduielile cele fără de moarte ale oştilor celor fără de trupuri şi nevăzute. Şi nu douăsprezece legiuni de îngeri, ci mii de mii, şi milioane de milioane de îngeri – de Arhangheli, de Stăpîniri, de Scaune, de cei fără de scaune, de cei cu cîte şase aripi, de cei fără de aripi, de cei cu ochi mulţi, de cei fără de ochi, de cete cereşti – care Îl petreceau, şi-L înconjurau şi-L cinsteau pe Hristos ca pe un Stăpîn şi Împărat al lor. Care nu Îi erau ajutor – să nu fie! – căci de care ajutor are trebuinţă atot-puternicul Hristos? Ci fiind îndatorate şi iubind a sta de-a pururea înaintea Stăpînului şi Dumnezeului lor ca nişte purtători de suliţe împrejur-stătători într-armaţi, şi străluciţi purtători de sceptruri şi grabnici slujitori ai dumnezeieştii şi stăpîneştii purtări de sceptru. Care, numai prin singură porunca cea gîndită, cu sîrguinţă şi cu dumnezeiască grăbnicie se întreceau unele pe altele, aducînd la lucru deodată porunca împreună cu fapta[58] şi fiind încununate cu biruinţa împotriva taberelor vrăjmaşilor şi a celor fără de lege.

Deci pentru aceea s-au pogorît atunci împreună – cu grabnică alergare şi împreună-alergători cu Dumnezeu şi Stăpînul, spre cele din iad şi spre lăcaşurile de sub pămînt mai adînci decît tot pămîntul ale celor adormiţi din veac – ca să-i scoată [de acolo] cu vitejie pe cei legaţi din veac. Deci, cînd venirea cea purtătoare de lumină a Stăpînului şi mulţimea cea dumnezeiască au ajuns la acele temniţe cu uşi [închise] despre toate părţile, şi la acele fără de soare şi prea-înserate lăcaşuri, şi ascunzători şi peşteri ale iadului – mai înainte decît toţi a ajuns Gavriil Arhistrategul, ca acela ce e obişnuit a aduce oamenilor vestiri de bucurie. Şi – cu grai tare, şi luminat, şi prea-arhanghelicesc, şi prea-ostăşesc şi cu glas ca de leu – a zis către puterile cele împotrivnice: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre!” După care a strigat şi Mihail: „Şi vă ridicaţi, porţi veşnice!” Apoi, toate Puterile [cereşti] au zis şi ele: Depărtaţi-vă, o portari fără de lege! Apoi şi Stăpînirile au zis cu stăpînire: Zdrobiţi lanţurile cele nedezlegate! Şi altul: Ruşinaţi-vă, vrăjmaşi împotrivnici! Şi altul: Temeţi-vă, tirani prea-fără de lege![59]

Şi, aşa cum – în vremea unei înfricoşate şi nebiruite gătiri de război a unei atot-puternice oşti împărăteşti purtătoare de biruinţă, asupra vrăjmaşilor cade cutremurul, şi tulburarea şi frica plină de durere a stăpînului celui nebiruit – tot astfel cu adevărat s-au făcut acelea şi celor din iad, fără de veste, în vremea venirii de faţă celei prea-slăvite a lui Hristos întru cele mai dedesubt. De sus, fulger întuneca vederile puterilor celor împotrivnice ale iadului, care auzeau şi oarecari strigări cu glas ca de tunet şi de oşti, poruncindu-le şi zicîndu-le: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre!” Căci n-a zis: Deschideţi-le! – ci: Ridicaţi-le pe acestea din temelie, dezrădăcinaţi-le, mutaţi-le, ca să nu se mai încuie! „Ridicaţi, boieri, porţile voastre!” – nu ca şi cum Stăpînul, Care este de faţă, nu ar avea putere a intra cînd porunceşte şi prin uşile încuiate, ci [pentru că] vouă, robilor celor fugari, vă porunceşte să ridicaţi porţile cele veşnice, şi să le mutaţi şi să le sfărîmaţi. Pentru aceea, nu mulţimilor voastre, ci înşişi celor ce par la voi că sînt boieri le porunceşte, zicînd: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre!” Ale voastre, nu la altora. Deci „boieri”, căci pînă acum aţi stăpînit peste cei ţinuţi rău din veac, dar de acum înainte nici peste dînşii şi nici peste alţii, ci peste ai voştri. Dar nici chiar peste ai voştri nu veţi mai fi boieri, căci peste voi a venit de faţă Hristos, Uşa cea cerească. Cale faceţi Celui ce S-a suit peste apusurile iadului! Domnul este numele Lui, şi ale Domnului, ale Domnului sînt ieşirile uşilor morţii! Voi aţi făcut intrările morţii; El a venit să facă ieşirile. Pentru aceea, nu zăboviţi, ridicaţi porţile şi grăbiţi-vă! Ridicaţi-le şi nu întîrziaţi! Iar dacă socotiţi a întîrzia, însăşi porţilor le poruncim să se ridice, fără de mîini şi de la sine: „Şi vă ridicaţi, porţi veşnice!” Şi, cum au strigat Puterile [cereşti], deodată porţile s-au ridicat, deodată lanţurile s-au dezlegat, deodată zăvoarele s-au sfărîmat, deodată încuietorile au căzut, deodată temeliile temniţei s-au clătit; deodată puterile cele împotrivnice s-au întors în fugă, unul pe altul împingînd şi unul pe altul împiedicîndu-se şi unul altuia poruncind a fugi. Înfricoşatu-s-au, clătitu-s-au, spăimîntatu-s-au, tulburatu-s-au, schimbatu-s-au, speriatu-s-au, stătut-au şi s-au uimit, nedumeritu-s-au şi s-au cutremurat! Şi unul a rămas căscăund, altul şi-a acoperit faţa între genunchi, altul şi-a înfipt faţa în pămînt, altul sta înstîlpit ca un mort, altul de spaimă era ţinut, altul zăcea schimbat de frică, iar altul fugea mai în lăuntru.

Căci acolo Hristos a tăiat atunci, întru uimire, capetele celor puternici. Acolo s-au clătit [aceia] întru sine-şi, acolo au deschis frîiele lor, grăind: „Cine este Acesta, «Împăratul slavei»?” Cine este Acesta, Care cu atîţia săvîrşeşte aici nişte minuni ca acestea? Cine este Acesta, „Împăratul slavei”? – Care face acum cele ce niciodată nu s-au făcut în iad. Cine este Acesta, Cel ce scoate de aici pe cei adormiţi din veac? Cine este Acesta, Care a legat şi a stricat semeţia şi puterea noastră, a celor nebiruiţi, şi-i scoate din temniţa iadului pe cei legaţi din veac? Către care, puterile Stăpînului au strigat, zicînd: O prea-fără de lege tirani! – voiţi a vă înştiinţa cine este Acesta, „Împăratul slavei”? Domn tare şi puternic, Domn puternic, şi tare şi nebiruit întru războaie! Acesta este Cel ce v-a izgonit şi v-a lepădat pe voi din înălţimile cerului, o ticăloşi şi prea-fără de lege tirani! Acela este Cel ce a zdrobit capetele balaurilor voştri în apele Iordanului. Acesta este Cel ce, prin cruce, v-a vădit, şi v-a arătat în privelişte şi v-a omorît pe voi. Acesta este Cel ce v-a legat, şi v-a întunecat şi întru adînc v-a trimis pe voi. Acesta este Cel ce vă trimite şi vă pierde pe voi în focul cel veşnic şi în Gheena. Deci nu zăboviţi şi nu întîrziaţi, ci sîrguiţi-vă şi scoate-ţi-i pe cei legaţi, pe care pînă acum rău i-aţi înghiţit! Căci stăpînirea voastră s-a stricat de acum, tirania voastră a încetat de aici, întărîtarea voastră cumplit[60] s-a surpat. Fudulia voastră a lipsit pînă în sfîrşit, tăria voastră a încetat şi a pierit.

Acestea le ziceau stăpîneştile Puteri ale Stăpînului către puterile cele potrivnice. Totodată se şi sîrguiau, şi unii răsturnau temniţa din înseşi temeliile ei, iar alţii goneau stăpînirile cele împotrivnice; care, din cămările din afară, fugeau la cele din lăuntru. Şi alţii fugeau şi alergau, cercînd ascunzătorile şi locurile de apărare şi peşterile. Şi alţii îl aduceau legat Stăpînului pe cîte unul de aiurea, iar alţii îl legau pe tiranul cu legături nedezlegate; şi alţii îi slobozeau pe legaţii cei din veac. Şi unii porunceau, iar alţii slujeau prea-degrabă. Şi unii, intrînd Stăpînul la cele mai din lăuntru, alergau înainte; iar alţii Îi urmau ca unui Împărat şi Dumnezeu purtător de biruinţă. Deci acestea, dar încă şi mai multe de acestea făcîndu-se aşa în iad – şi strigînd, şi tulburîndu-se toate şi clătindu-se – cînd venirea Stăpînului era să ajungă la înseşi cele mai de jos ale celor mai dedesubt, Adam – cel mai întîi zidit, şi mai întîi plăsmuit decît toţi oamenii, şi mai întîi mort şi care era ţinut legat cu multă pază întru cele mai din lăuntru decît toate – auzea sunetul picioarelor Stăpînului, Care intra către cei legaţi. Şi a cunoscut glasul Lui cînd umbla El în temniţă.[61] Şi, întorcîndu-se către cei legaţi din veac împreună cu dînsul, a zis: Aud sunetul picioarelor Cuiva ce intră la noi. Şi, dacă Acela a primit cu adevărat a veni aici, noi ne-am slobozit din legături! Dacă Îl vom vedea cu adevărat pe Acela împreună cu noi, ne izbăvim din iad!

Acestea şi cele ca acestea zicîndu-le Adam către toţi cei osîndiţi împreună cu dînsul, Stăpînul a intrat către dînşii, ţinînd arma crucii cea purtătoare de biruinţă. Pe Care văzîndu-L şi cu spaimă pieptul bătîndu-şi, Adam cel întîi zidit a strigat către toţi şi a zis: Domnul meu este cu toţi! Şi, răspunzînd, Hristos i-a zis lui Adam: Şi cu duhul tău! Şi, apucîndu-l de mînă, l-a ridicat zicînd: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi! Şi îţi va lumina ţie Hristos.”[62] Eu sînt Dumnezeu tău, Care pentru tine M-am făcut fiu al tău[63], Care pentru tine şi pentru cei dintru tine grăiesc acum şi cu stăpînire poruncesc celor din legături: Ieşiţi! Şi celor dintru întuneric: Luminaţi-vă! Şi celor adormiţi: Sculaţi-vă! Ţie îţi poruncesc: Deşteaptă-te, cel ce dormi! Căci nu pentru aceasta te-am făcut, ca să fii ţinut în iad. Scoală-te din morţi! Eu sînt învierea celor morţi. Scoală-te, zidirea Mea, scoală-te chipul Meu şi cel ce eşti făcut după chipul Meu![64] Scoală să mergem de aici! Căci tu eşti întru Mine, şi Eu întru tine; o faţă [persoană] sîntem, una şi nedespărţită.[65] Pentru tine Eu, Dumnezeul tău, M-am făcut fiu al tău. Pentru tine Eu, Stăpînul, am luat chipul tău, al robului. Pentru tine Eu, Cel se sînt mai presus de ceruri, am venit pe pămînt şi dedesubtul pămîntului. Pentru tine, omul, M-am făcut ca un om neajutorat, întru cei morţi slobod. Pentru tine, cel ce a ieşit din grădină[66], Eu din grădină[67] M-am vîndut Iudeilor şi în grădină M-am răstignit. Vezi scuipările cele în faţa Mea, pe care pentru tine le-am primit, ca pe tine să te aşez întru insuflarea cea dintîi. Vezi pălmuirile fălcilor Mele, pe care le-am primit ca să îndreptez după chipul Meu chipul tău cel schimonosit. Vezi bătăile cu bice ale spatelor Mele, pe care le-am primit ca să risipesc sarcina păcatelor tale ce-ţi zăcea pe spate. Vezi mîinile Mele cele bine pironite în lemn pentru tine, cel ce rău ţi-ai întins mîna spre lemn[68]. Vezi picioarele Mele, ce s-au pironit şi s-au găurit pe lemn, ca şi picioarele tale cele ce rău au alergat către lemnul neascultării celei din ziua a şasea, întru care s-a făcut hotărîrea, ca să săvîrşesc a doua ta zidire şi deschiderea raiului. Pentru tine am gustat fiere, ca să te vindec de amara dulceaţă pricinuită prin acea mîncare dulce a ta. Am gustat oţet, ca să stric usturimea morţii tale şi paharul [ei] cel afară de fire. Am primit burete, ca să şterg zapisul păcatului tău.[69] Am primit trestie, ca să iscălesc slobozirea neamului omenesc.[70] Am adormit pe cruce şi cu suliţă M-am împuns în coastă pentru tine, cel ce ai adormit în rai; [Eu, Care] pe Eva am scos-o din coasta ta. Coasta Mea a vindecat durerea coastei tale, somnul Meu te va scoate pe tine din somnul cel din iad. Sabia mea a oprit sabia ce se învîrtea împotriva ta[71].

Deci scoală, să mergem de aici! Vrăjmaşul te-a scos pe tine din pămîntul raiului, eu te voi aşeza nu tot în rai, ci pe scaunul ceresc.[72] Te-am oprit pe tine de la lemnul ce închipuia viaţa[73], ci iată acum Eu Însumi Viaţa M-am unit cu tine. Am rînduit Heruvimi să te păzească pe tine ca pe un rob, dar îi fac pe Heruvimi să se închine ţie cu dumnezeiască cuviinţă. Te-ai ascuns de la Dumnezeu ca un gol[74], dar iată acum M-ai ascuns întru sine-ţi pe Mine tot, Dumnezeu gol. Te-ai îmbrăcat cu haina de piele a ruşinii[75], dar Eu, Dumnezeu fiind, M-am îmbrăcat cu veşmîntul de sînge al trupului tău. Pentru aceea, sculaţi-vă! Să mergem de aici, din moarte, la viaţă; din stricăciune, la nestricăciune; de la întuneric, la lumina cea veşnică. Sculaţi-vă, să mergem de aici! De la chinuire, la veselie; de la robie, la slobozenie; de la temniţă, la Ierusalimul cel de sus; de la legături, la răsuflare şi odihnă; de la opreală, la desfătarea raiului; de la pămînt, la cer. Căci pentru aceasta am murit şi am înviat Eu, ca să domnesc şi peste cei morţi, şi peste cei vii. Sculaţi-vă, să mergem de aici! Căci Tatăl Meu cel ceresc o aşteaptă pe oaia cea pierdută. Cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor îl aşteaptă pe Adam cel împreună-rob să învieze, şi să se suie şi către Dumnezeu să se întoarcă. Scaun heruvimic a gătit, cei ce îl aduc sus sînt iuţi şi gata. Cămara cea de nuntă[76] s-a gătit, ospeţele sînt gata, corturile şi sălaşele cele veşnice stau gata. Vistieriile bunătăţilor s-au deschis, împărăţia cerurilor s-a gătit mai înainte de veci. Cele ce ochiul nu le-a văzut, şi urechile nu le-au auzit şi la inimă de om nu s-au suit[77] sînt bunătăţile care îl aşteaptă pe om. Acestea şi unele ca acestea zicîndu-le, Stăpînul S-a sculat; şi împreună cu Dînsul Adam cel unit cu dînsul, şi împreună s-a sculat şi Eva. Şi alte multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi din veac au înviat, propovăduind învierea Stăpînului cea de a treia zi. Pe care luminat să o primim, şi să o vedem şi să o îmbrăţişăm noi, credincioşii, dănţuind împreună cu îngerii, prăznuind împreună cu cei fără de trupuri, împreună şi proslăvindu-L pe Hristos, Cel ce ne-a ridicat din stricăciune şi ne-a înviat pe noi. Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Prea-Sfîntului, şi Prea-Bunului şi de viaţă Făcătorului Duh al Lui; acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Traducere paisiană din Vieţile Sfinţilor pe luna Martie, Mănăstirea Neamţ, 1813, f.272r-279v, cu note de Florin Stuparu:

[1] Arhiepiscop al Constanţianei Ciprului (315-403)

[2] Împăratul Irod al Iudeilor şi Cezarul păgînilor Romani, al cărui dregător era Pilat; apoi, preoţii şi judecătorii Legii Vechi, care L-au osîndit.

[3] Săbiile şi bîtele de pe Muntele Măslinilor, cînd a fost prins Mîntuitorul.

[4] Hristos este „piatra din capul unghiului” care uneşte doi pereţi, adică pe Israiliteni şi pe cei din „neamuri” (păgînii), „cum Însuşi Domnul S-a asemănat pe Sine-Şi, rostind zicerea psalmică «Piatra pe care nu au băgat-o în seamă zidi­torii, aceasta s-a făcut în capul unghiului»” (Matei 21:42) (după Teofilact al Bulgariei, în tîlcuirea sa la epistolele lui Pavel).

[5] Cei de altă seminţie erau vecinii de aproape ai Iudeilor – Filistenii, Idumeii, Moavitenii, Amonitenii şi aşa mai departe – cu care aveau dese războaie.

[6] „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4:16, Isaia 9:1).

Stih pe marginea căruia Sfinţitul Teofilact scrie aşa: „«Lumină mare» este evanghelia [buna-vestire a lui Hristos]; căci şi Legea era lumină, dar mică. Iar «umbra morţii» este păcatul, căci este asemănare şi însemnare umbrită a morţii. Fiindcă, aşa cum moartea stăpîneşte trupul, tot astfel şi păcatul stăpîneşte şi omoară sufletul. Şi «ne-a răsărit lumină», căci nu noi am căutat lumina, ci ea ni s-a arătat, ca şi cum ar fi venit după noi.”

[7] Hristos a murit cu firea Sa omenească, dar nu a fost atins de stricăciune, iar în iad a coborît cu firea Sa dumnezeiască, fiind stăpîn al iadului.

[8] Închipuire şi umbră a Legii Noi a fost Legea Veche, care a încetat odată cu întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, Cel ce a dat-o lui Moisi pe Muntele Horivului, Soarele dreptăţii ce a risipit umbrele blestemului strămoşesc.

[9] Adică păgînii, care nu cunoşteau Legea dată de Dumnezeu Iudeilor.

[10] Pilat nu era împărat, dar avea toată puterea împărătească în numele Cezarului de la Roma.

[11] Cum am mai spus undeva în această carte, Iudeii nu mai ţineau Legea nici în această privinţă şi, în loc să aibă un arhiereu pe viaţă, aveau cîte unul pe an. Deci Anna fusese arhiereu în anul ce trecuse.

[12] Jertfa mielului de Paşti s-a dat Evreilor la ieşirea din Egipt ca înainte-închipuire a jertfei lui Hristos. Odată săvîrşită aceasta din urmă, cea dintîi şi-a pierdut înţelesul şi menirea şi a încetat.

[13] Luca 1:28

[14] Matei 28:5, Luca 24:5

[15] Căci trupurile morţilor erau înfăşate cu fîşii de ţesătură, după ce trupul era uns cu smirnă şi alte aromate, împiedicînd grabnica putrezire. E de bănuit că Iudeii veniseră cu acest obicei din Egipt.

[16] Aceea adusă de Magii Perşi.

[17] „Iosif, bărbatul Mariei” (Matei 1:18). Iosif nu a fost soţul Fecioarei în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci doar logodnic, pentru ca minunea naşterii Mîntuitorului să fie tăinuită şi Fecioara să nu fie învinuită de desfrînare. Vezi despre aceasta tîlcuirea la Matei a Sfîntului Ioan Gură de Aur.

[18] Isaia 9:5

[19] Luca 2:22

[20] „Sfînta Sfintelor” era cel mai însemnat loc din biserica cea veche, în care nu intra nimeni decît nu­mai arhiereul singur, şi acesta nu­mai o dată în an, în luna a şaptea, la praznicul înfigerii cor­turilor. În Sfînta Sfintelor se aflau cădelniţa de aur şi sicriul Legii ferecat cu aur, întru care era năstrapa de aur ce avea mana, şi toiagul lui Aaron ce înfrunzise şi tablele Legii. Deci „ceilalţi arhierei intrau în Sfintele făcute de mîini, care erau închipuiri ale Sfintelor celor adevărate, adică ale cerului; iar Hristos, adevăratul Arhiereu, a in­trat în însuşi cerul, după omenirea Sa adică, fiindcă după dumnezeire toate le plineşte şi pretutindeni Se află” (după Teofilact al Bulgariei, în tîlcuirea la epistolele lui Pavel).

[21] „[Hristos] este capul trupului Bisericii, Care este început, întîi născut din morţi” (Coloseni 1:18). Stih pe care acelaşi Teofilact îl tîlcuieşte aşa:

„Zice: Fiul este început nu numai după naşterea de sus din Părintele şi după cea de jos din Fecioară, ci şi după naşterea din morţi. Căci – de vreme ce El a dezlegat du­rerile morţii, precum a zis căpetenia Petru: «stricînd durerile morţii» (Fapte 2:24) – atunci cu dreptate se zice că este «întîi născut din morţi», căci şi învierea din morţi este naştere. Şi, înviind din morţi ca începătură a morţilor, Hristos îi are urmînd Lui şi pe ceilalţi morţi, fiindcă începătura este a cuiva” (în tîlcuirea la epistolele lui Pavel).

[22] Acest Simeon a fost unul dintre Cei 72 care au tălmăcit Vechiul Testament în elineşte (Septuaginta), cu mai bine de 270 de ani înainte de Hristos. Acesta – ajungînd la locul din Isaia (7:14) unde este scris: „Iată, Fecioara va avea în pîntece, şi va naşte fiu şi vei chema numele lui Emanuil” şi neînţelegînd aceste cuvinte – a şters „Fecioara”, vrînd să scrie „tînăra”. Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mîna, zicînd: „Nu fi necredincios faţă de cele scrise, a căror împlinire singur o vei vedea! Pentru că nu vei gusta moartea pînă ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul!” Iar proorocia îngerului s-a împlinit cînd Mîntuitorul Hristos a fost adus la Biserică pentru a fi tăiat împrejur a opta zi, după cum poruncea Legea Veche. Atunci, Dreptul Simeon L-a primit pe Prunc şi a rostit acea prea-frumoasă rugăciune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne!” Această istorisire este o frumoasă înţelegere a cuvintelor scrise la Evanghelia după Luca (2:25): „Şi, iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon, şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptînd mîngîierea lui Israil; şi Duhul Sfînt era peste dînsul.”

[23] După cum zice Ioan: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1:1-3).

[24] Odată cu întruparea, ipostasul (persoana) lui Hristos s-a alcătuit din două firi, omenească şi dumnezeiască. Şi aşa a rămas şi după petrecerea Sa pămîntească şi ridicarea la cer.

[25] Pe om, care se înstrăinase de Dumnezeu.

[26] Căci nimeni nu-L ştie pe Tatăl, a Cărui fiinţă este de nepovestit, decît prin Fiul. Cine L-a văzut pe Fiul L-a văzut şi pe Tatăl, după cum le spune Mîntuitorul Hristos ucenicilor în mai multe locuri.

[27] Căci amîndouă naşterile Sale – şi aceea din Tatăl înainte de vreme, şi aceea din Maică în vreme – sînt negrăite.

[28] Cînd a propovăduit în cetatea sa, Nazaret.

[29] De către sluga arhiereului, la acea închipuire de judecată (Ioan 18:22).

[30] Pe Serafimi.

[31] Marcu 2:11

[32] „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luînd” (Filipeni 2:7). Care se tîlcuieşte aşa:

„Fiul lui Dumnezeu «S-a deşertat pe Sine», adică: rămînînd Dumnezeu, S-a pogorît din slava şi din vrednicia firii Sale ca un Domn şi cu stăpînire, ca stăpîn şi de Sine stăpînitor, şi a luat chipul cel smerit şi neslăvit al robului” (Sfinţitul Teofilact, în tîlcuirea la epistolele lui Pavel).

[33] „Fiindcă Domnul a zis Evei: «În scîrbe vei naşte fii» (Facerea 3:16), această scîrbă este dezlegată de bucuria pe care i-o aduce Fecioarei îngerul, zicînd: «Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită!»” (Sfinţitul Teofilact, în tîlcuirea la Luca).

[34] E vorba tot de Sfinţii Serafimi.

[35] Cu ochii închişi.

[36] Aici, aminteşte că Fecioara a rămas fecioară întru naştere, precum şi înainte şi după naştere.

[37] Cînd a intrat la Apostoli prin uşile închise, la o săptămînă de la înviere.

[38] „Cuvîntul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1:9).

[39] Căci Fiul Omului este fiu al lui Adam, omul cel din pămînt, după cum îl arată şi numele: „pămînt roşu”, „lut”. Iar Eva înseamnă „viaţă”.

[40] Uciderea lui Avel se socoteşte jertfă de sine, căci el nu s-a împotrivit, ca şi Mîntuitorul Hristos. Şi amîndouă uciderile au fost nedrepte şi strigă asupra ucigaşilor, precum zice Dumnezeu-Cuvîntul despre Avel: „Glasul sîngelui fratelui tău Avel strigă către Mine” (Facerea 4:10). Despre aceasta, dumnezeiescul Chiril al Alexandriei zice aşa: „Sîngele lui Avel se poate să fi strigat asupra ucigaşului, dar cinstitul sînge al lui Hristos a strigat cu adevărat asupra cruzimii şi nemulţumirii Iudeilor şi a scos lumea din păcat, ca unul ce s-a vărsat pentru dînsa” (cartea întîia din Tîlcuiri)

[41] Căci Hristos a zidit Biserica Sa, care este trupul Său, iar Noe corabia în care s-au mîntuit de potop cei aleşi, adică el şi cei trei fii ai săi, din care se trag toate neamurile de azi. Într-un fel, Noe este un alt Adam, un alt strămoş al neamului omenesc – după cum zice Cuviosul Serafim Rose.

[42] Aşa S-a arătat Sfîntul Duh la botezul Domnului.

[43] Căci Dumnezeu l-a oprit în ultima clipă şi, în locul lui Isaac, Avraam a junghiat un berbec (vezi la Facere 22:1, 2).

[44] Cum ziceam şi într-o altă notă: „Avraam l-a adus jertfă pe Isaac […] fiul său unul născut cel ce primise făgăduinţele! […] Drept aceea, l-a adus pe acesta întru pildă” (Evrei 11:17-19). Stihuri a căror tîlcuire o dăm şi aici:

„Ce vrea să zică aceasta: «întru pildă»? E în loc de: «închipuire spre dovada tainei lui Hristos». Căci – aşa cum atunci Isaac s-a iz­băvit de junghiere, iar berbecele s-a junghiat – tot astfel şi unul Hristos, fiind Dumnezeu şi om, S-a jertfit pentru noi după omenire, iar după dumnezeire a rămas nepătimitor. Zicerea aceasta se înţelege însă şi după alt chip, anume că Avraam a fost chip al Dumnezeu-Părintelui, iar Isaac al Fiului lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu-Părintele – voind să iconomisească această taină mare şi mai presus de minte, dîndu-L pe Fiul Său pentru mîntuirea noastră, şi fiind foarte iubitor de oameni – nu a voit să Îl dea ca pe un dar al Său, ci ca şi cum ar fi răsplătit o datorie. Ca şi cum ar zice: Jertfindu-L pe Fiul Meu pentru firea omenească, nu-i dau acesteia nici un lu­cru nou, căci şi Avraam l-a suit pe fiul său în munte ca să-l jertfească din dragoste pentru Mine. Prin urmare – zice – în­torc şi plătesc acea datorie, nu fac un dar. Sau, zicerea «întru pildă» se înţelege în loc de: Avraam a adus «întru pildă» un berbece, adică l-a luat pe fiul său viu dînd împotrivă berbecele ce s-a ­junghiat, care a fost «pildă», deci «chip», în locul lui Isaac” (Sfinţitul Teofilact, în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

[45] Cînd Iacov a auzit că Iosif ar fi fost sfîşiat de o fiară sălbatică, „şi-a rupt hainele sale, şi-a acoperit cu sac coapsele şi l-a plîns pe fiul său zile multe” (Facerea 37:34).

[46] Facerea 39:20

[47] Sicriaşul smolit în care a fost pus Moisi pe rîu ca să scape de urgia lui Faraon (Ieşirea 2:3). Acest sicriu a fost un nou chivot (arcă) al lui Noe şi o nouă preînchipuire (ca şi arca) a „corabiei” Bisericii lui Hristos plutind pe marea învălurată a vieţii, pentru a scăpa norodul cel sfînt. Astfel, copilul Moisi cel pierdut, plutind pe rîu în sicriaş, a fost şi el o preînchipuire a lui Hristos cel mort şi înviat.

[48] Ieremia, capitolul 38

[49] Îngroparea de trei zile a lui Iona în pîntecele chitului a fost şi ea închipuire a morţii şi învierii lui Hristos.

[50] De ce era Ioan mai mare decît proorocii dinaintea lui? Pentru că L-a propovăduit pe Hristos pe cînd se afla încă în pîntecele Elisavetei. Căci zice Luca:

„Şi, sculîndu-se Maria în zilele acelea, mers-a la munte cu degrab, în cetatea Iudei. Şi a intrat în casa Zahariei şi a Elisavetei şi s-a închinat. Şi fost-a cînd a auzit Elisaveta închinăciunea Mariei, a săltat pruncul în pîntecele ei şi Elisaveta s-a umplut de Duhul Sfînt, şi a strigat cu glas mare şi a zis: «Blagoslovită eşti tu între femei şi blagoslovit este rodul pîntecelui tău!»” (capitolul 1:39-42). Iar Sfinţitul Teofilact tîlcuieşte aceasta aşa:

„Ioan, luînd un dar mai osebit decît ceilalţi oameni, saltă în pîntecele maicii sale. Pentru aceasta şi e mai mare decît proorocii, căci aceia au proorocit după ce s-au născut, iar acesta s-a învrednicit de un asemenea dar încă pe cînd era în pîntecele maicii. Căci vezi, Fecioara «s-a închinat» Elisavetei, adică a salutat-o; deci glasul Fecioarei a fost glas al lui Dumnezeu, Care Se întrupase în ea, şi pentru aceasta l-a umplut de dar şi pe Mergătorul-înainte şi l-a făcut a prooroci în pîntece. Căci cîte a zis Elisaveta cu proorocie către Maria n-au fost graiuri ale Elisavetei, ci ale pruncului, iar gura doar slujea ei, precum şi gura Mariei a slujit Fiului lui Dumnezeu ce era în pîntecele ei. Căci, cînd pruncul a săltat în pîntece, atunci s-a umplut de Duh Elisaveta. Fiindcă, de n-ar fi săltat pruncul, ea n-ar fi proorocit.

Deci – precum zic că proorocii mai întîi se uimeau şi se insuflau de Dumnezeu, iar apoi prooroceau – aşa poate şi Ioan, mai întîi a săltat ca şi cum uimindu-se şi, insuflîndu-se de Dumnezeu, a proorocit apoi prin gura maicii sale. Şi ce a proorocit: «Blagoslovită eşti tu între femei!»” (în tîlcuirea la Luca).

[51] Pe toţi cei ce erau vrednici să fie scoşi din iad, cum s-a zis şi în tîlcuirile dinainte.

[52] „A zis deci iarăşi Iisus: «Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sînt uşa oilor»” (Ioan 10:7).

[53] Porţile iadului, Satana închipuindu-şi că îi va ţine acolo pe toţi oamenii pentru vecie.

[54] Psalmul 36:15

[55] Căci zice Pavel: „Căci Acesta este pacea noastră, El, Care pe amîndouă le-a făcut una, stricînd peretele din mijloc al îngrădirii, vrajba în trupul Său” (Efeseni 2:14). Iar „peretele din mijloc al îngrădirii” era vrajba ce o aveau către Dumnezeu atît „neamurile”, cît şi Evreii, vrajbă care se năştea din păcatele lor, precum a tîlcuit Teofilact într-o notă dinainte.

[56] Biruitorii în războaie puneau ca semne ale biruinţei lor stîlpi de piatră săpaţi. Iar semnul de biruinţă al Mîntuitorului este crucea Sa, prin care l-a biruit pe diavolul.

[57] Matei 26:53

[58] Căci la îngeri, de vreme ce ei nu sînt împiedicaţi de greutatea trupului, nu se scurge vreme între voinţă şi lucrare, ci fapta se săvîrşeşte împreună cu voinţa de a lucra.

[59] „Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei! Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război! Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei! Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul Puterilor, Acesta este Împăratul slavei!” (Psalmul 23:7-10). Sfinţitul Teodorit al Chirului zice că stihurile acestea privesc la înălţarea Mîntuitorului. Şi le tîlcuieşte aşa:

„Şi aşa, mai-nainte vestind mîntuirea lumii, învaţă de aici pe cei ce s-au apropiat la credinţă că Stăpînul Hristos nu numai că a înviat, stricînd stăpînirea morţii, ci S-a şi înălţat la ceruri. Căci, de vreme ce Psalmul 21 avea proorociile mîntuitoarelor Patimi şi mai-nainte grăirea mîntuirii neamurilor, după cuviinţă mai-nainte scrie aici stăpîneasca înălţare, pomenindu-le pe neamuri şi propovăduindu-le cunoştinţa. Şi ne arată nouă cete de îngeri, pe unii povăţuind înaintea Stăpînului Hristos, iar pe alţii întrebînd de sus şi voind a se învăţa ce vedere prea-slăvită este aceasta.

Şi nimeni – mă rog – să nu se minuneze auzind neştiinţa Puterilor nevăzute, fiindcă ele nici nu ştiu mai-nainte, nici nu le ştiu pe toate, ci numai Dumnezeiasca Fire singură are cunoştinţa aceasta, iar îngerii, şi Arhanghelii şi celelalte cete ale Puterilor nevăzute atîtea ştiu, cîte sînt învăţaţi. De aceea a zis şi dumnezeiescul Apostol, vorbind pentru dînsele: «Ca să se facă cunoscută acum Începătoriilor şi Stăpîniilor, întru cele cereşti, prin Biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu cea în multe chipuri.» Iar dacă Puterile de sus au învăţat dumnezeiasca înţelepciune prin Biserică, mai cu de-adinsul nu este nici un lucru necuvios dacă nu ştiu taina înălţării lui Hristos, văzînd ele fire omenească, iar nu Dumnezeirea ascunsă întru dînsa.

Dar, dacă cineva nu ar primi acest lucru, să-şi ia dezlegarea din cele tîlcuite în psalmul acesta. Astfel, mai sus, proorocul a închipuit tîlcuirea faptei bune din întrebare şi din răspuns, zicînd: «Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfînt al Lui?» Întrebînd aşa, a adus pe urmă şi răspunsul: «Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima…» şi celelalte. La fel, să se socotească şi aici că aşa e forma cuvîntului şi că cei ce întrebau nu au întrebat neştiind, ci ca prin propovăduirea aceasta să-i înveţe pe toţi stăpînirea Celui ce Se înălţa. Pentru aceea zic Puterile ce răspund că El este Împărat al slavei, fiindcă primeşte slava de la toţi şi are împărăţia adevărată şi statornică. Şi Îl numesc pe El «Domn tare şi puternic în război», căci a pierdut amara tiranie a diavolului şi a risipit înşelăciunea dracilor. Şi poruncesc a se deschide «porţi veşnice», care niciodată nu s-au deschis oamenilor, căci nimeni nu a trecut vreodată prin acelea, dar Dumnezeu-Cuvîntul – Care S-a înomenit, luînd asupră-Şi pîrga noastră şi suind-o în ceruri – a pus firea noastră să şadă de-a dreapta slavei întru cele înalte, «deasupra a toată Începătoria, şi Stăpînia, şi Domnia şi a tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi întru cel ce va să fie». Şi marele Ilie s-a înălţat, dar nu la cer, ci spre cer. Aşa, unele iarăşi întreabă ca şi la început, iar celelalte răspund şi se învaţă că El este Domnul Puterilor, Împăratul slavei, adică al îngerilor şi al Arhanghelilor, şi Făcătorul şi Ziditorul a toată făptura cea nevăzută.”

Aici, ca şi în alte locuri, tîlcuirile, deşi deosebite, sînt la fel de adevărate.

[60] „Cumplit” înseamnă „desăvîrşit”, „cu totul”. De aici îl avem şi pe „complet”.

[61] De unde a cunoscut glasul Lui Hristos? Din aceea că şi l-a amintit din vremea cînd vorbeau împreună în rai. Căci Dumnezeu-Cuvîntul îi grăia, aşa cum i-a grăit şi lui Moisi şi tuturor proorocilor.

[62] Efeseni 5:14

[63] Adică al omului, cum s-a mai zis.

[64] Facerea 1:26

[65] Fiindcă Hristos a luat întreaga fire omnească, afară de păcat, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Prin întrupare, pătimire şi moarte, urmate de înviere, noul Adam Hristos S-a unit cu omul şi omul cu Dumnezeu.

[66] Din grădina raiului.

[67] Grădina Ghetsimani

[68] Copacul binelui şi al răului, din al cărui rod neîngăduit a gustat Adam.

[69] Urmînd îndemnului satanei, Adam s-a pus de bună voie sub ascultarea şi în slujba aceluia, făcînd astfel o tocmeală, o înţelegere întărită ca şi una scrisă.

[70] Cei vechi scriau cu trestii ascuţite ca şi peniţele de astăzi.

[71] „Şi, izgonindu-l pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus Heruvimi şi sabie de flacără vîlvîitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea 3:26).

[72] Căci, după înălţare, Hristos avea să ducă firea omenească pe tronul ceresc al Dumnezeirii.

[73] E vorba de pomul vieţii din rai (Facerea 3:22).

[74] „Şi l-a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns.» Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?»” (Facerea 3:9-11).

[75] Vezi la Facere 3:21. Haina de piele este pe de o parte trupul cel stricăcios pe care a ajuns să-l poarte Adam, dar şi hainele din piele de fiară – după tîlcuirile Sfinţilor Părinţi.

[76] Împărăţia cerurilor, vezi la Matei 22.

[77] „«…cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (Isaia 64:4)” (1 Corinteni 2:9).

Stih care se tîlcuieşte aşa, după Teofilact: „Care sînt – zice [Pavel] – cele gătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc? Este cunoştinţa lui Hristos şi mîntuirea prin înomenirea Lui. Căci pe acestea nici ochiul omenesc nu le-a văzut, nici urechea omenească nu le-a auzit, nici vreo inimă omenească nu le-a cugetat. Căci grăitorii de Dumnezeu, proorocii, care mai înainte au cunoscut tainele lui Hristos, nu le-au privit cu ochi omeneşti, nici nu le-au auzit cu urechi omeneşti, nici nu le-au înţeles cu inimă omenească şi cu silogism; ci toate simţurile Proorocilor – şi ochii şi urechile, şi inima – erau duhovniceşti şi dumnezeieşti, iar nu omeneşti. Căci «Domnul Dumnezeu – zice Isaia – mi-a dat mie limbă de ucenic, ca să ştiu să grăiesc celor deznădăjduiţi. În fiecare dimineaţă El deşteaptă, trezeşte urechea mea, ca să ascult ca un ucenic» (Isaia 50:4), adică: Mi-a dat Domnul ureche dumnezeiască; la fel, şi celelalte simţuri” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

Categories:   Iconografie, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.