Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Justin, Duhovnicul

Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit. (Ps. 11: 1,2)

Multă durere şi suferinţă a hărăzit Domnul nevoitorilor Săi în aceste vremuri de pe urmă; adevăraţii Săi căutători au de trecut prin multe piedici venite mai ales din partea fraţilor fără de rânduială, care caută să-i tragă în jos pe cei ce se străduiesc să intre pe poarta cea strâmtă. Zice Părintele Justin: „Hoţii n-o să-i iubească niciodată pe oamenii cinstiţi care vor pedepsirea hoţilor, iar cei murdari n-o să-i iubească niciodată pe cei curaţi care cer ca toată lumea să fie curată.”

Cât de clară le era înainte vreme calea de mântuire celor ce doreau să se mântuiască, şi uşoară am putea spune, ca unii ce aveau în jurul lor mari luminători, Părinţi purtători de Duhul Sfânt care-i povăţuiau în chip concret…!

Majoritatea sfinţilor mai de pe urmă recunosc faptul că azi nu ne mai este hărăzită această binecuvântată cale de povăţuire, nemaifiind nici bătrânii purtători de Duh, nici ucenici care să dorească să le urmeze povaţa. De ce nu mai sunt bătrâni? De ce nu mai sunt ucenici? Sunt oare numai ucenicii de vină? Această problemă este foarte importantă: de felul povăţuirii depinde şi sporirea noastră duhovnicească.

Povăţuirea este esenţială în lucrarea de curăţire a sufletului, pentru că fiecărui suflet i se cere ascultare şi mântuirea noastră depinde de modul în care ne supunem poruncilor lui Hristos şi mai marilor noştri. Supunerea faţă de un povăţuitor orb poate fi catastrofală pentru suflet (Mat 15:14), dar de unde să aibă ucenicul începător discernământul de a cerca un duhovnic bun căruia să i se supună, după cum sfătuiesc Părinţii?

Nu urmărim să intrăm în amănuntele acestei probleme delicate, căci despre ea s-a scris destul de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace [adică în ultima mie de ani] şi în genere această soluţie s-a găsit: dacă găseşti un povăţuitor cercat şi simţi că te foloseşte, să te încredinţezi lui cu desăvârşire; dacă nu, scrierile Sfinţilor Părinţi să-ţi fie povăţuire şi încrederea în Domnul.

Se pare că nouă nu ne-a mai rămas decât cea din urmă cale… Sfântul Ignatie Briancianinov consideră că nouă nu ne-au mai rămas decât fărâmiturile de la masa ospăţului: „Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor duhovniceşti, trebuie să înţeleagă că intenţiile lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti – ascultarea – sunt false” (Fărâmiturile ospăţului).

Dar de ce a ascuns Domnul Bătrânii de noi? Că ei mai sunt, dar… nu mai povăţuiesc. Asta înseamnă că centrul problemei se mută în altă parte, căci Domnul le-a rânduit aşa.

Făcând ascultare de Bătrânul Justin, problema s-a complicat şi mai tare. Cei ce fac ascultare de părintele ştiu la ce ne referim. Orice om cu dreaptă judecată îşi dă seama că este un bătrân sporit în care se odihneşte Înţelepciunea lui Dumnezeu – asta este limpede. La tot pasul poţi vedea cum harul lui Dumnezeu îl ajută să-şi trăiască viaţa prin Hristos, iar nu prin puteri omeneşti. Căci ce bătrân de 86 de ani, care a trecut prin torturile inumane din temniţele comuniste, ar putea să privegheze cu trezvie în continuare la slujbele Bisericii, să doarmă două-trei ore pe noapte, iar restul să le petreacă în alinarea suferinţelor credincioşilor care neîncetat vin la uşa chiliei sale? Este clar că nu un om obişnuit. Nimeni dintre noi nu l-a auzit vreodată văitându-se de vreo boală sau durere, nu, ci cu multă iscusinţă ştie să-şi ascundă durerile şi să dea omului care-i stă în faţă sfatul potrivit. Şi poate cel mai impresionant lucru pentru această vârstă este agerimea minţii şi profunzimea prin care se îngrijeşte de atâtea suflete din ţară cât şi de peste hotare, schituri, mănăstiri şi atâtea familii.

Cu toate acestea Părintele nu povăţuieşte (în sensul în care am vorbit mai sus) şi nu urmăreşte o ascultare desăvârşită din partea ucenicilor.

Am văzut mulţi părinţi tineri care nu s-au sfiit să dea degrabă sfaturi după mintea lor şi să pretindă de la ucenicii lor ascultare desăvârşită, pe când pe Părintele Justin, cu atâta experienţă în spate, cel mai greu îl convingi să dea sfaturi – acesta este semn de adâncă smerenie –, pentru că Părintele Justin a înţeles taina acestui veac: povăţuirea în taină, cu multă îngăduinţă şi îndelungă răbdare.

Greu smulgi de la Părintele câteva cuvinte despre mântuirea ta personală, despre adâncimile sufletului tău, iar dacă se întâmplă, aceasta este o mare binecuvântare, cu mult mai mare decât aceea pe care o face de regulă, când, scoţând din câte-o sacoşă adusă de credincioşi un fruct sau vreo altă bunătate îţi întinde ţie, sau un pahar de vin cu care te întăreşte de regulă când ai ispite mari ori eşti slăbit cu trupul.

De multe ori se întâmplă să-ţi spună azi ceva şi mâine cu totul altceva despre acelaşi lucru, sau ţie să-ţi spună ceva, iar altuia cu totul altceva despre aceeaşi problemă. Ce se întâmplă? Aici este o mare taină în jurul căreia gravitează şi problema povăţuirii.

Povăţuirea este subiectivă, depinde de fiecare în parte, se dă după inima fiecăruia. Dea ţie Domnul după inima ta: aceasta se petrece şi în relaţia dintre ucenic şi duhovnic. Dacă inima ta este vicleană, sfatul pe care îl vei primi îţi va fi pe măsură. Cu o inimă vicleană nu poţi afla de la duhovnic ceea ce este de folos sufletului tău. Şi un duhovnic iscusit nu va spune ucenicului său ce trebuie să facă, dacă el nu este în măsură să facă acel lucru, ca să nu se osândească (ucenicul) si mai mult că i s-a spus şi nu a făcut, sau să nu cadă (ucenicul) în deznădejde văzând că nu poate săvârşi ascultarea.

Şi, dacă suntem realişti, vedem că noi, ucenicii, intrăm în mănăstire cu porniri pătimaşe foarte mari, cu o mare lipsă de cunoaştere duhovnicească, cu o înţelegere ciuntită – şi aceasta este starea în genere a creştinilor de azi. Pentru o astfel de inimă împătimită povăţuirea nu prea este cu folos. Ce rost are să ne arate cineva Calea, dacă noi nu suntem în stare să mergem pe ea? Şi asta nu se datorează numai îndărătniciei personale, ci mai ales faptului că sufletele sunt foarte slăbite şi sărăcite în mediul supermodernizat de azi, neprielnic vieţii duhovniceşti. Doar cei mai vigilenţi şi precauţi sunt atenţi la numeroasele curse ce ni se întind; doar ei, circumspecţi şi prevăzători, văd nenumăratele capcane ce stau ascunse peste tot, doar ei stau treji în rugăciune către Domnul Iisus Hristos şi concentraţi păşesc cu prudenţă pe terenul modernismului atât de minat cu ispitele cele mai periculoase. Numai că aceşti înţelepţi vigilenţi sunt puţini; foarte puţini sunt cei ce reuşesc să se sustragă atmosferei de pustiire a duhului din noi şi doar printr-o grea şi anevoioasă luptă.

Societăţii de azi îi este greu să mai lupte, pentru că a fost învăţată treptat, din generaţie în generaţie, vreme de două-trei secole, cu luxul şi comoditatea. Astfel, simţurile duhovniceşti s-au atrofiat. Acest fapt nu s-a produs întâmplător, ci a fost sistematic inoculat prin metode psihologice şi tehnologice de manipulare a psihicului uman. Toată dezvoltarea aceasta a cunoaşterii despre tainele omului, ale naturii vii şi ale societăţii umane a fost şi este folosită cu viclenie tocmai împotriva oamenilor, împotriva mântuirii sufletelor lor, pentru a-i stăpâni şi robi unor interese străine de veşnicia lor în Împărăţia cerească pe care ne-a făgăduit-o Fiul lui Dumnezeu.

„Cunoaşterea este cea mai democratică sursă de putere. (…) Controlul asupra cunoaşterii este punctul forte al luptei mondiale de mâine pentru putere, din fiecare instituţie creată şi dominată de om”, ne spune puternicul om de afaceri şi renumitul scriitor american Alvin Toffler (n. 1928); din păcate este vorba de puterea pământească, trecătoare, a celor care viclenesc şi făptuiesc fărădelegea, dar care „ca iarba curând se vor usca, şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece” (Psalm 36:2).

Creştinul de azi intră în luptă cu acest mare handicap moştenit de la înaintaşi, al pierderii vigilenţei – numită trezvie de Sfinţii Părinţi, şi care-l face aproape inapt pentru poveţele Părinţilor de altădată. Dar nu îndreptăţim păcatul; cei care se silesc cu adevărat – şi se roagă cu tot sufletul pentru mântuirea lor din robia diavolului – reuşesc.

Făcând ascultare de Părintele Justin am observat, poate, calea cea mai bună de a te supune.

Mai mult decât orice, Părintele Justin ştie să te pună la încercare şi să-ţi scoată la iveală toate răutăţile, chiar dacă nu ai o dorinţă foarte mare de a te vedea pe tine aşa cum eşti de fapt. Ce se întâmplă? Nouă ni se pare că ştim ce vrem şi pentru ce întrebăm ceva la duhovnic, dar de cele mai multe ori observăm că nu facem cele ce ni se spun sau nu prea ne convin, ci ne silim ca prin mintea noastră să îl convingem noi pe duhovnic de starea lucrurilor. Dacă simţim în noi aceste porniri, să ştim că suntem departe de ceea ce înseamnă ascultare.

Am observat de multe ori durerea Părintelui Justin că nu putea să spună ucenicilor, chiar celor mai dragi, ce anume au greşit şi ce trebuie să facă, ci răspundea după cum cereau ei. Mai departe, ucenicul acesta merge şi face ceea ce i-a spus Părintele, în conformitate cu voia sa pătimaşă şi suferă, bineînţeles, o cădere. De cele mai multe ori această cădere este tămăduitoare, pentru că ucenicul se deznădăjduieşte atunci de sine, de voia sa, şi se îmbracă cu puţină smerenie, singura – de altfel – care te face să vezi sănătos lucrurile.

Dacă ucenicul nu s-a îngreţoşat de sine prin această încercare, Părintele mai pregăteşte una şi mai frumoasă şi te binecuvântează cu tot zâmbetul să faci ceea ce vrei… şi iar suferi o cădere, şi tot aşa până ce înveţi să te smereşti. De multe ori nu-l înţelegem şi îl judecăm pe Bătrânul, dar în timp vedem efectul tămăduitor al acestor metode. Şi nu e deloc greu să te sminteşti de el, atâta timp cât Părintele Justin este neîntrecut în a se smeri şi a-şi ascunde darurile şi cu măiestrie se preface că nu ştie nimic despre tine. Însă atunci când tu din neştiinţă cazi şi nu te poate potoli altfel, îţi spune ce ai făcut la ora cutare şi cu cine ai umblat.

Aceasta nu se întâmplă însă acelor ucenici care s-au predat cu tot sufletul în mâinile duhovnicului lor şi-l ascultă cu desăvârşire, dar nu despre aceştia ne este cuvântul acum.

Părintelui Justin i s-a dat harul de a scoate din groapă cele mai căzute şi mai greu de îndreptat caractere, cu precădere pe cei mândri şi necizelaţi. Dintre aceştia sunt şi cei ce scriu această carte şi dăm slavă lui Dumnezeu că S-a milostivit de noi să stăm pe lângă un aşa bătrân, mai ales pentru că ştim că astăzi, după cum conglăsuiesc Părinţii, această cale de ascultare faţă de un povăţuitor iscusit nu mai este hărăzită nouă, însă noi credem cu convingere că aceasta s-a făcut pentru multa noastră îndărătnicie, căreia nu-i putea face faţă un duhovnic mai puţin iscusit. Poate de aceea majoritatea ucenicilor Părintelui Justin nu sunt aşa de străluciţi în comparaţie cu alţii, ai altor duhovnici, însă ei au fost smulşi din păcate grele. Cine-ţi mai primeşte azi bolnavi psihic, bolnavi trupeşte sau demonizaţi? Nimeni – nici în lume, nici în mănăstire, pentru că azi nu se mai urmăreşte un scop duhovnicesc, ci numai unul material, adică un om este primit într-o obşte dacă este bun de muncă sau dacă nu strică reputaţia respectivei comunităţi. De aceea nici nu o să întâlnim în obştea Părintelui Justin o disciplină exemplară, lucru pentru care mulţi se smintesc. Dar şi fariseii se sminteau de Mântuitorul că avea ucenici neciopliţi şi că stătea la masă cu vameşii şi cu desfrânatele. Pe Părintele Justin suferinţa din închisoare l-a apropiat foarte mult de neputinţele şi durerile celor slabi şi neajutoraţi şi are o deosebită milă şi înţelegere faţă de aceştia, că uneori îl auzim zicând, atunci când se mai necăjeşte din pricina lor: „Multe am mai pătimit eu cu mila asta a mea…”.

Însă am observat cu durere că poţi sta pe lângă un astfel de bătrân fără să te foloseşti câtuşi de puţin, pentru că Domnul nu încalcă libertatea omului şi cu uşurinţă poţi cădea, dacă nu păzeşti două lucruri: credinţa în Dumnezeu şi încrederea în duhovnic. Povăţuirea este reuşită dacă ucenicul împlineşte aceste două condiţii; una fără cealaltă nu e de ajuns.

Am văzut pe unii care aveau încredere în Părintele doar ca om şi aceştia nu sporesc prea mult. Există riscul de a sta în preajma părintelui şi a ne familiariza cu el şi să uităm de Domnul, Care nu vrea să-ţi dai inima altcuiva; aceasta se întâmplă îndeosebi femeilor, care se încredinţează duhovnicului într-un mod sentimental. Mai întâi de toate trebuie să păstrăm comuniunea cu Dumnezeu, şi prin El să apelăm la ajutorul duhovnicului şi nu cumva „să ne facem robi oamenilor” (1 Cor. 7:23). Să nu uităm că relaţia dintre ucenic şi duhovnic există pentru a ne alipi de Domnul, şi nu de duhovnic ca om. Credinţa în Dumnezeu aceasta înseamnă: a te duce la duhovnic cu rugăciune către Domnul. A te duce la duhovnic ca la Hristos nu înseamnă a-l idolatriza pe duhovnic, ci a-ţi pune toată încrederea în Domnul: aşa afli voia lui Dumnezeu. Căci spune Sf. Apostol Pavel: „Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Gal. 1:10).

Am văzut de multe ori că, atunci când te duci la părintele fără rugăciune către Domnul, părintele îţi răspunde ca un om; pe când, dacă ai curajul să te încredinţezi duhovnicului pentru Domnul, însuşi Domnul îţi va răspunde prin vocea duhovnicului. Şi putem chiar să-L rugăm pe Dumnezeu: „Doamne, Tu caută spre mine şi-mi răspunde prin Părintele meu, că eu, ce-mi va zice dânsul, aceea voi face” – dar să facem aceasta în duh de smerenie, iar nu cu patimă.

Cum ştim că ne aflăm pe calea smereniei? Calea cea mai sigură şi mai neînşelată este aceea când tu te sileşti să te vezi şi să crezi în adâncul inimii tale că eşti ultimul dintre toţi.

Prin supunerea faţă de duhovnic, Domnul vrea să ne înveţe cum să ne supunem Lui. Pentru că, în măsura în care te supui duhovnicului, în aceeaşi măsură te supui şi lui Dumnezeu. Adevăraţii ucenici nu se mândresc pentru că au trecere înaintea Părintelui Justin, nu caută întâietăţi, nu aşteaptă să fie mângâiaţi şi lăudaţi, ci se bucură de ocară şi se socotesc ultimii dintre ucenici. Dacă nu avem această atitudine, atunci povăţuirea poate să fie înşelată şi poate e mai bine nici să nu te duci înaintea duhovnicului cu o altă atitudine, că atunci se pot comite greşeli. Acesta este secretul povăţuirii! Dacă ne silim să ne vedem ultimii dintre toţi, atunci Domnul nu va întârzia să ne povăţuiască prin duhovnicul nostru; aşa îl obligăm pe Domnul să ne arate calea, să ne descopere tainele credinţei.

Când te afli sub ascultarea unui duhovnic iscusit, apare ispita de a te compara cu ceilalţi ucenici şi să doreşti să fii tu preferatul; în felul acesta nu vom afla tainele lui Dumnezeu, ci aceasta arată că nu suntem pe calea cea bună. Spre aceasta a fost rânduită ascultarea noastră: ca să ne distrugem voile noastre pătimaşe şi să ne vedem praf şi ţărână, sub picioarele tuturor. Cel ce a gustat din această stare, mai dulce ca mierea, nu va fugi niciodată de smerenie, ci se va bucura de ocară şi va da laudă lui Dumnezeu în necazuri. E o luptă foarte grea, pentru că astăzi cei mai mulţi se silesc să o ia înainte şi puţini mai păstrează predaniile Părinţilor. Dar să nu ne temem să ţinem calea smereniei pentru că cei smeriţi vor avea de câştigat.

Părintele Justin nu povăţuieşte prin vorbe prea multe. Numai vederea lui parcă te conectează la realitatea duhovnicească. Pentru că, furaţi de griji lumeşti, adesea uităm virtuţile sufletului, că nici nu mai ştim ce e bine şi ce e rău. Când intri în chilia Părintelui ai înaintea ochilor ceea ce tu trebuia să faci şi începe conştiinţa să te mustre şi realizezi cât de departe eşti de calea evanghelică.

Uneori se întâmplă ca numai printr-o binecuvântare a Bătrânului să te eliberezi de stări sufleteşti apăsătoare. Însă pentru aceasta credinţa îţi este mult încercată.

Când ţi-e lumea mai dragă şi ţi se pare că faci ascultare aproape de desăvârşire, deodată Bătrânul începe să se poarte diferit, să nu-ţi mai răspundă după cum te aşteptai, să se comporte ca şi cum n-ar şti nimic despre tine şi să-ţi dea sfaturi „nepotrivite”. Şi face acestea cu atâta dibăcie, încât nicidecum nu te prinzi de încercare.

De multe ori l-am surprins cum certa aprig şi pe nedrept pe cineva, ca să mărturisească altuia, mai apoi, că a făcut aceasta pentru ca acela să câştige puţină pocăinţă.

Părintele Justin nu este posesiv asupra ucenicilor săi şi nu-i cocoloşeşte, ci are tăria de a-i trece sub ochii lui prin focul ispitelor, pe care el însuşi le pregăteşte; mulţi rămân în mlaştină, dar alţii se înalţă. Am văzut alteori cum ceartă cu ocară greu de suportat, reuşind în acelaşi timp să te lase cu pace în suflet şi nu te poţi depărta de la sufletul sfinţiei sale.

Relaţia dintre ucenic şi duhovnic nu este lucru de glumă, ea este foarte puternică şi sufletele depind unele de altele. Spre exemplu, dacă Părintele este supărat pe cineva, acesta resimte supărarea sa şi zace ca un mort legat şi nimic nu-i merge bine până ce nu se împacă cu Bătrânul.

Am auzit de la cineva, care avea binecuvântarea Bătrânului să sihăstrească o perioadă în apropierea mănăstirii, că avusese într-o noapte aprig război de la vrăjmaşii diavoli; însă, atunci când cerea rugăciunile Părintelui Justin în ajutor, demonii nu mai aveau nici o putere asupra lui; a stat aşa în picioare aproape toată noaptea invocând rugăciunile părintelui. A doua zi când s-a dus la părintele să-i mulţumească pentru ajutorul pe care l-a simţit, Bătrânul l-a întâmpinat zicându-i: „Da’ bine, măi, ce ai păţit azi noapte?, că n-am putut să dorm deloc…” Vedem de aici cum diavolul rămâne neputincios în faţa legăturii dintre ucenic şi Dumnezeu prin duhovnic, ucenicul devenind una cu duhovnicul de care ascultă.

Însă a şti să te supui Părintelui Justin şi oricărui alt povăţuitor bun este o mare virtute, şi aceasta nu reuşesc să o facă decât cei ce şi-au omorât voile lor şi le-au aşezat la picioarele părintelui. Şi, dacă suntem realişti, nu prea mai întâlnim astfel de ucenici, pentru că nu mai există acest fond. Iar Părintele Justin este unul dintre părinţii care au înţeles acest adevăr şi preferă să te povăţuiască în taină prin intermediul ispitelor şi prin rugăciunile sale.

„Va trebui să recunoaştem, zice Sf. Ignatie Briancianinov, că nu suntem în stare să moştenim în întregime practicile Părinţilor. Dar este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu fărâmiturile ce cad de la masa Părinţilor. (…) Astăzi călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi sunt, în consecinţă, adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite; de aceea creşterea lor duhovnicească nu este rapidă. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o respectăm cu mulţumire” (Fărâmiturile ospăţului, p. 56-57).

Aceste fărâmituri pe care noi le-am adunat din vieţuirea Părintelui Justin dorim să le împărtăşim tuturor cititorilor, în nădejdea că vor fi şi altora de folos, mai ales pentru că sunt mulţi povăţuitori mincinoşi care fac nişte robi din ucenicii lor şi pe seama ascultării pot duce sufletele la pierzare.

Despre aceasta scrie şi Sf. Ignatie: „Poate ni se va răspunde că credinţa ucenicului poate suplini lipsurile bătrânului. Acest lucru nu este adevărat. Doar încrederea în adevăr te salvează; alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului: N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, zice el referitor la cei ce se pierd de bună voie” (Ibid. p. 54-55).

Părintele Justin nu se grăbeşte să pedepsească pe cei greşiţi, ci le dă mai întâi şansa să se redreseze singuri. Când vede că ucenicul nu-şi vine întru sine, abia atunci ia măsuri mai aspre. Am văzut de multe ori cum, pentru a salva un suflet, lasă celelalte 99 de oi şi se concentrează asupra celei rătăcite; adică pentru scăparea celui bolnav cu sufletul îi îngreuiază pe toţi ceilalţi şi cu toţii se fac părtaşi la câştigarea acelui suflet.

Pe lângă toate acestea, la Părintele Justin am întâlnit o mare înţelepciune – foarte rară de altfel –: are credinţa că într-o obşte monahală sau o altfel de comunitate cei slabi se pot mântui prin vieţuirea curată şi îngăduinţa celor mai duhovniceşti, mai mult decât a mustra pe cei greşiţi. Părintele Justin învaţă cum să porţi slăbiciunea celui slab, care se mântuieşte şi el prin răbdarea şi prin dragostea ta.

Ca să ne întărească, ne mai spune câteodată: „Dacă în strană unul singur se roagă cu adevărată pocăinţă, acesta îi ridică şi pe ceilalţi cu el. Dacă unul singur face ascultare cu tot devotamentul, îi ridică şi pe ceilalţi cu el. De aceea, răbdaţi-i pe cei ce vă necăjesc şi se poartă necuviincios şi fără frică de Dumnezeu, ca să-i câştigăm şi pe ei”. Părintele Justin este un adevărat pescuitor de suflete şi – i-am zis noi – „mare meşter” în a-ţi pregăti încercări mântuitoare.

Am văzut şi pe unii care se sileau să nu iasă nici un milimetru din cuvântul Părintelui Justin. Fericit este cel ce poate duce această cale până la capăt! Pentru aceştia este potrivit Cuvântul 72 al Sf. Simeon Noul Teolog pentru cei ascultători:

„Dacă povăţuitorul tău îţi spune ca să-l urmezi, străbate cetăţile împreună cu el cu îndrăzneală, că te vei folosi mult dacă priveşti numai spre el, şi nu spre altceva. Şi dacă-l vezi că mănâncă cu curve şi cu vameşi şi păcătoşi, să nu cugeţi ceva pătimaş şi omenesc, ci toate cele nepătimaşe şi sfinte, cugetând în mintea ta aceea că „m-am făcut tuturor toate ca pe unii să-i dobândesc”. Văzându-l că se pleacă spre patimile omeneşti, să nu dai crezare la asta nicidecum, căci te înşeală şi acestea, după cum am aflat cu lucrul, ci urmează-l şi crede cuvintelor lui şi nu căuta spre cei ce sunt împreună cu tine şi nici să zici cumva pentru cineva: „Doamne, dar acesta ce este?”, ci ia aminte totdeauna de tine şi să ai în faţa ta moartea. Şi cugetă cu luare aminte, cu ce fel de faptă bună să slăveşti pe Dumnezeu.

Să nu te mândreşti pentru învăţătorul tău, dacă eşti cinstit de cineva mai mare, nici dacă ai pe mulţi care ţi se supun pentru numele lui; ci mai mult să te bucuri dacă s-a scris numele tău în cerul smereniei. De vezi pe draci că tremură şi de umbra ta, să nu-ţi închipui că asta ar fi din iscusinţa ta proprie, ci atribuind totul rugăciunilor părintelui tău. Atunci se vor înfricoşa dracii mai mult pentru smerenia ta.

Dacă îţi zice să stai la masă alături de el, primeşte-o cu mulţumire şi păzeşte respectul şi cinstea către dânsul cu tăcere. Şi să nu începi a mânca ceva fără rugăciunea lui, dar nici să nu îndrăzneşti a da ceva altuia, fără de ştirea şi porunca aceluia. Iar de-ţi porunceşte ca să stai mai la urmă decât toţi, să nu zici că „eu vreau de-a dreapta ta, sau de-a stânga ta”, ştiind că aceasta altora s-a pregătit; ci primeşte locul cel din urmă, ca şi cum ţi-ar fi cel dintâi, de vreme ce ai auzit pe Hristos, Care zice că cel ce voieşte să fie primul, să se facă slugă tuturor.

Iubeşte pe învăţătorul tău ca pe ceva de mare preţ şi să nu doreşti pe cele mai mari. Să nu îndrăzneşti a întinde mâna ta în blid înaintea altora, tu împreună cu ei, pentru că ştii foarte bine cine a îndrăznit să facă asta. Iar de voieşte ca să-ţi spele picioarele, fereşte-te cu evlavie.

Iar dacă ar zice că „unul dintre voi mă va vinde, sau mă va sminti”, să nu ascunzi vicleşugul, ci de cunoşti că ai făcut-o, mărturiseşte-o; iar de nu cunoşti nimic, cazi ia picioarele lui cu lacrimi şi întreabă-l: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”, căci păcătuim multe din neştiinţă şi nu pricepem.

Nu-ţi zic să cazi pe pieptul părintelui tău, căci nu îţi este de folos. Pentru că deşi Ioan, din multa dragoste ce o avea către Hristos, a îndrăznit către Acesta ca şi către un om şi a căzut pe pieptul Lui, cu toate acestea a hotărât şi el împreună cu ceilalţi, că de ar face toate poruncile Lui să se numească pe sine rob netrebnic.

Dacă vezi pe învăţătorul tău că face minuni şi se slăveşte, crede şi te bucură şi mulţumeşte lui Dumnezeu că ai nimerit asemenea învăţător. Şi iarăşi, dacă îl vezi că se necinsteşte şi se pălmuieşte – de se întâmplă vreodată – şi se târăşte de cei ce îl pizmuiesc, să nu te sminteşti de dânsul, ci ia sabia ca şi un alt Petru râvnitor şi taie nu numai urechea celui care se încumetă să clevetească şi să pălmuiască pe duhovnicul tău, ci taie şi mâna şi limba lui, chiar dacă vei fi mustrat, precum Petru, însă totdeauna vei fi lăudat şi mai mult, pentru multa dragoste a ta şi credinţa către el. Iar dacă te înfricoşezi ca un om şi zici: „nu cunosc pe omul acesta”, plângi mai pe urmă cu amar pentru asta şi nu te deznădăjdui şi sunt încredinţat că acela întâi te va trage la sine; iar dacă-l vezi că se răstigneşte ca un rău făcător şi pătimeşte de la oamenii răi, dacă este cu putinţă, mori şi tu împreună cu el…

Şi cere fără încetare rugăciunea lui şi îţi va ajuta în viaţa asta şi te vei păzi de toate cele potrivnice.

Şi mai la urmă de toate cele care le-am spus, dacă te va chema deoparte şi-ţi va spune să te linişteşti, zicând: „stai aici şi nu ieşi deloc afară, până ce te vei îmbrăca cu putere de sus, ascultă-l cu nădejde nestrămutată şi cu mare bucurie, pentru că asemenea învăţător este cu totul nemincinos şi adevărat şi va veni acum la tine aceeaşi putere a Prea-sfântului Duh ce a coborât şi la Sfinţii Apostoli, nu arătată în chip simţit ca focul, nici cu mult vuiet şi cu suflare grabnică, căci asta s-a făcut atunci la Sf Apostoli pentru cei necredincioşi, ci se va arăta la tine gândit, ca şi o lumină înţelegătoare cu toată seninătatea şi bucuria, care lumină este începutul veşniciei şi începătoarei lumini […] numaidecât se pierde orice cuget pătimaş şi se goneşte orice patimă sufletească şi orice neputinţă trupească se vindecă. Atunci se curăţă ochii inimii tale […]

Însă foarte puţini se găsesc ca să dezrădăcineze patimile cu umilinţă şi cu lacrimi şi să săvârşească virtuţile cele de căpetenie; virtuţi de căpetenie numim smerenia, care dezrădăcinează patimile şi dă naştere la nepătimirea cerească şi îngerească […]”.

(text publicat în anul 2003 în revista săptămînală Glasul monahilor, la Mănăstirea Petru Vodă)

Categories:   Cuvinte de folos, Viaţa Părintelui Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE