Mănăstirea Petru Vodă

Vintilă Horia despre Poetul erou-martir Ion Şiugariu şi generaţia GÂNDIREA: „Eram obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii româneşti“

14_Vintila_HoriaGeneraţiei mele, pe care am putea-o numi „generaţia dela 1939”, pentru că îşi atinsese primele ţeluri în anul când a isbucnit cel de al doilea Război Mondial, i-a aparţinut şi acest tânăr poet-erou care ne-a luminat tuturor existenţa şi poesia, în acei ani de dublă pregătire: o pregătire către propria noastră realizare, şi o pregătire de moarte, vreau să spun de moarte reală, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Ţării, parţială, evident, şi trecătoare, însă care n’a trecut încă şi cine ştie cât va mai stărui de-asupra tragediilor noastre. Ne-am cunoscut şi ne-am perfecţionat la umbra „Gândirii” şi acolo am înţeles, în primul rând, ce înseamnă a fi Român. Ne-am desvoltat cetind şi meditând cărţi de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă, Gib Mihăescu, Matei Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, gânditori, poeţi şi romancieri care au ştiut să creeze o Românie literară şi filosofică pe măsura României geopolitice ieşite din răsturnările celui dintâiu Război Mondial. E greu de povestit această istorie paralelă şi greu de înţeles pentru cei care n’au trăit-o cum am trăit-o eu, Ion Şiugariu şi ceilalţi tineri de atunci. Cei ce ne precedaseră şi care, între 1920 şi 1940, au dat Ţării un chip cultural fără de care nu se poate reconstitui o imagine valabilă a României antebelice, scriau şi publicau în timp ce noi împărţeam Universitatea cu poesia, dădeau la iveală cărţi ca acestea: „Puncte cardinale în haos” şi „Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, „Trilogia culturii”, „Trilogia cunoaşterii”, „Cruciada copiilor”, „Meşterul Manole” şi „Avram Iancu” de Lucian Blaga, „Ţărm pierdut” de Ion Pillat, „Urcuş” de V. Voiculescu, „Estetica” de Tudor Vianu, nuvelele lui Victor Papilian, romanele (cele bune) ale lui Cezar Petrescu, „Lauda somnului” şi „La curţile dorului” de Lucian Blaga, traducerea „Divinei Comedii” de Alexandru Marcu, eseurile lui Dan Botta, „Panorama literaturii române” de Basil Munteanu şi altele, cărţi modelate într’un fel sau într’altul de spiritul „Gîndirii”, care a dus în acei ani către o definire a României prin creştinism şi cultură, ca un final al încercărilor mai vechi realizate de „Convorbiri Literare” şi „Semănătorul” sau în sens contrar, de falsele premise, rămase din fericire fără concluzie, ale „Vieţii Româneşti”, singura pretenţie românească de a face din marxism o cheie de cunoaştere, care nu şi-a găsit niciodată broasca, pentru că, dela început până la sfârşit, o căuta pe delături, în inesenţialul luptei de clase şi a unui fals realism care, atât în literatură cât şi în politică, au stârnit între noi adevărate catastrofe naţionale.

Tot ce gândise despre romantism secolul al XIX-lea şi-a aflat în „Gândirea”, ca revistă şi ca proiectare în afara unor personalităţi crescute în spiritul ei, o continuare şi o împlinire. Este imposibil, astăzi, după cum va fi imposibil mâine, să se ajungă la o definire a culturii româneşti fără să se ţină seama de grupul dela „Gândirea”, care a constituit un fel de Academie Română paralelă, din înfăptuirile căreia, cărţi, catedre universitare, conferinţe, ziare, s’a putut constitui timp de două decenii un chip real al României, un fel de întregire a neamului care dădea celeilalte întregiri, dela 1918, o fiinţă naţională şi un elan către constelări exterioare. Această idee de universalizare, plecând dintr’o esenţă românească foarte bine definită, a constituit idealul generaţiei mele şi a lui Ion Şugariu.

Anii în care s’a pus la cale proiectul „Meşterul Manole” au fost 1936-1938, când, colaborând la „Gândirea” şi la alte reviste cum erau, de pildă, „Pagini Literare” dela Turda, sau „Gândirea Românească” de la Cluj, ne adunam aproape în fiecare zi la Café de la Paix sau prin restaurante pentru poeţi şi dicutam despre mesajul generaţiei noastre. Eram obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii româneşti. Cei care, dela început, şi-au pus fervoarea în acest proiect am fost: Ovid Caledoniu, Horia Niţulescu, Axente Sever Popovici, Ion Şiugariu, Miron Suru şi cu mine, la care s’au adăugat, cu participări mai mult sau mai puţin entuziaste, Ştefan Baciu (care s’a despărţit de noi încă înainte de apariţia primului număr al revistei), Ştefan Stănescu, Ion Aurel Manolescu şi Madeleine Andronescu, iar din depărtarea provinciilor pe unde trăiau: Grigore Popa, Mihai Beniuc, V. Beneş, Mihail Chirnoagă, Octav Şuluţiu şi Mircea Streinul, sau Marcello Camilucci, care era pe atunci profesor la Bolonia. Alţii ni s’au adăugat mai târziu, în cei doi ani de existenţă a revistei, după cum pictorul Ion Mirea, personalitate complexă, obsedată de artă, de filosofie şi de poesie, şi alţi artişti plastici au fost cu noi sau alături de noi, ca bucovineanul Rud. Rybiczka, şi ne-au ilustrat coperţile cu mâini şi cu gânduri aliate. Grigore Popa îşi făcuse teza de doctorat despre Kirkegaard, dacă nu mă înşel, Axente Sever Popovici era matematician şi filosof (cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut în viaţa mea, în Ţară şi în afară), Ovid Caledoniu trăia din Rilke şi Angelus Silesius, Horia Niţulescu venea dela Teologie, Mirea voia să ştie şi să reprezinte totul, într’un elan pluridisciplinar care-i stă şi azi înscris în operă, Miron Suru era librar şi bibliograf şi cel care a făcut posibilă viaţa vizibilă a revistei punându-ne la dispoziţie tipografia dela Cărţile Bisericeşti pe care o conducea Pavel Suru. Căutam colaboratori în Franţa, Italia şi Spania ca să ne mutăm în Europa, convinşi de puterea noastră, era să spun de geniul nostru, ceea ce atunci ni se părea normal, deoarece, aşa cum spunea Ovid Caledoniu, atinsesem o vârstă (abia trecusem de douăzeci de ani) când nu mai puteam scrie decât foarte bine, deci universal valabil. Cred că am fost generaţia cea mai ambiţioasă şi mai orgolioasă născută cândva pe „ţara rondă ca un scut”, cum o numea poetul unui „Urcuş” din care ne făcusem un itinerar. Ion Şiugariu era, printre noi, un fel de lumină încărcată de poesie, antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr’o continuitate ondulatorie, care era tradiţia dela „Gândirea”, din care i se trage întreaga inspiraţie, şi dintr-o ruptură corpusculară, sau revoluţionară care-l aducea în mod logic către noi. Toţi am fost aşa, tradiţionalişti şi revoluţionari, la modul cel mai complementar posibil fără de care nu e posibil să înţelegi şi nici chiar să contemplezi o mişcare literară, un curent, o revistă sau o personalitate universal grăitoare. Totul se rezolva în noi pe această dublă dimensiune, care este, cu siguranţă, şi cea a României de mâine.

Critici literari specializaţi au scris în Ţară despre poesia lui Ion Şugariu, adunată în acest volum prin grija iubitoarei lui soţii, inspiratoare şi conducătoare, în felul în care Dante vedea femeia şi amorul, în felul în care fiecare din noi, cei dela „Meşterul Manole” am fost duşi către noi înşine ca nişte „Fedeli d’Amore” ce eram, de îngerii noştri complementari. Dacă n’ar fi fost strâns cu atâta grabă dintre noi, Ion Şugariu ar fi devenit, alături de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al generaţiei dela 1939, înscris dela primele lui versuri pe linia Dante-Claudel-Rilke-Eliot, de care ţineau aproape toţi poeţii dela „Gândirea”, fiind desigur Nichifor Crainic cel ce mai mult a fost continuat de versurile din acest volum. „Sete de ceruri” este un titlu gândirist, dar şi „Paradisul peregrinar”, ca şi multe din poemele adunate aici. E o poesie plină de soare, vreau să spun de el însuşi. De câte ori ne vedeam, mă ruga să nu-l mai chem Ion, ci Soare. Mi se părea un nume păgân, în timp ce numele lui de botez venea direct din Evanghelie şi mă aşeza alături de chipul interior al poetului. Abia acum îl înţeleg. A fi soare înseamnă a fi lumină, început, peste păgânism şi creştinism, genetic adevărat. Astfel, Cuvântul se îmbina cu Lumina şi devenea lume. Îi cer iertare că abia acuma, după atâţia ani, în faţa acestor poeme şi a fragmentelor de proză epistolară, atât de ale lui, îi pot spune Soare, chemându-l aşa cum el voia să-l chem. Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generaţiei mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna şi către ceea ce o aştepta, adunarea într’o revistă şi într’o grupare a voinţei noastre de putere spirituală, războiul, separările, morţile, exilurile. Decenii de deşerturi şi sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toţi oamenii pământului, împrospătaţi în românism, adică în cunoaştere, şi teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, luptă de clase, materialism absurd, plin de molii şi de răutate, patru decenii de proză întunecată şi neomenească, de durere românească, definitoare şi ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spaţiu şi în timp în care s’a concentrat suferinţa şi nedreptatea. Poate că şi asta înseamnă ceva, deşi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori şi pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Şugariu, atât de legată de acea intenţie, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi şi n’a fost decât în sacrificiu şi în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generaţia dela 1939 se reîntâlneşte cu Ion Şugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.

Vintilă HORIA
Madrid, 21 I 1985

Integral pe marturisitorii.ro

Categories:   Cultura românească

Comments

Sorry, comments are closed for this item.