Mănăstirea Petru Vodă

Eleodorus Enăchescu – Despre sfinţenie şi luptă

– Întrebarea pe care am pus-o tuturor se leagă de împrejurările în care fiecare dintre noi am ajuns să-l cunoaştem pe părintele Justin. Pentru că nici o întîlnire nu e întîmplătoare, dar nu toate au aceeaşi însemnătate; unele ajung să îţi schimbe cu totul felul de viaţă de pînă atunci. O asemenea întîlnire este aceea cu Bătrînul Justin.

– În ‘90, colaboram la un ziar, Argeşul liber. Şi voiam să fac un reportaj despre mănăstirile din Moldova. Auzisem de părintele Cleopa, nu ştiam nimic despre Bătrînul Justin. Şi, ducîndu-mă la părintele Cleopa, m-am oprit la Sfînta Mănăstire Secu. Şi acolo ce s-a întîmplat? La intrarea în mănăstire, m-au oprit nişte călugări: Frate, hai să ne ajuţi, că avem o problemă! Eu credeam pe atunci că demonizarea, că întîmplările cu demonizaţi sînt basme. Şi acolo, în mijlocul drumului, era o tînără, care răcnea, ţipa; şi nişte călugări o ţineau. Eu am crezut că e un circ ieftin, dar am acceptat totuşi să-i ajut. Şi am luat-o pe fata aceea şi am dus-o într-o chilie. Am legat-o de pat cu călugării aceia. Şi a apărut un bătrîn. Nu ştiam că e părintele Justin, care venise să săvîrşească Sfîntul Maslu şi să citească molitfele Sfîntului Vasile. Femeia aceea m-a îngrozit, eu fiind totuşi un om aşa, mai dur. Căci, după ce am legat-o de pat, a început să salte cu patul. Şi bătrînul îi citea, iar ea mai rău răcnea. Şi a spus nişte lucruri despre mine de şi acum mă trec fiorii. Femeia aia nu avea de unde să mă cunoască! Atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, diavolul vorbea prin gura ei. Mi-a spus nişte lucruri, că: Eşti filosof…, îţi place poezia rusă… Am rămas uimit. În sfîrşit, s-a terminat Sfîntul Maslu, femeia s-a liniştit şi atunci mi-au spus: Ăsta e părintele Justin. Mi-au spus să rămîn peste noapte, dar mi-a fost frică; şi m-am dus pe jos la Sihăstria.

Acolo, am reuşit să iau un interviu cu părintele Cleopa, interviu care mi-a schimbat viaţa cu totul. Eu îmi făcusem întrebările de acasă. Şi eram trufaş, eram mîndru, ziceam: Eu – care ştiu atîta carte, atîta filosofie – cum vine la bătrînul ăsta simplu atîta lume? Şi nu numai oameni simpli; am văzut la el şi oameni… „culturalnici”, oameni de „doxă”, cum se zice. Şi am vorbit cu părintele arhondar, ca să aflu că fusese profesor de matematică. Eu credeam că acolo sînt numai din cei care nu au nici un rost în lume. Şi seara am ajuns la părintele Cleopa, cu reportofonul ascuns în buzunar. Şi am avut o discuţie cu el. Dar nu s-a înregistrat nimic. Mai tîrziu, am înţeles că, fără binecuvîntare, nu pot face nimic. Mi s-a întîmplat şi cu nişte fotografii: unde nu am primit binecuvîntare, nu a ieşit nici o fotografie. Tot atunci l-am cunoscut pe părintele Ioaniche Bălan, la editură, care m-a rugat să le dau şi lor ce înregistrez. Şi de-abia a treia zi am putut să-l înregistrez pe părintele Cleopa, după ce i-am cerut binecuvîntare. Dar nu cum mă gîndisem eu, pentru că am uitat tot din ce-mi notasem. Am rămas fermecat de puterea cuvîntului lui, care îmi încălzea inima şi rărunchii.

Acolo, m-am împrietenit cu încă trei tineri. Şi am hotărît să mergem la Sihla, care mi s-a părut raiul. Acolo, nişte oameni atît de simpli şi de frumoşi! Am stat chiar în chilia părintelui Paisie Olaru, pe care îl duseseră la Sihăstria, fiind bolnav. Şi acolo am înţeles ce înseamnă Ortodoxia: frăţietatea dintre monahi şi dintre monahi şi mireni, uniţi în lucrarea Sfîntului Duh.

– Cum avea să fie şi la Petru Vodă.

– Da. Şi am tot revenit la Sihăstria şi la Sihla, care ajunseseră pentru mine un refugiu. Şi aşa, încet-încet, am început să înţeleg ce înseamnă Dreapta Credinţă; am început să ţin posturile, deşi nu postisem în viaţa mea; am început să mă rog după pravilă; am început să las tutunul, băutura; mi-am lăsat barbă, plete. A început să mă bată gîndul călugăriei. Şi i-am mărturisit asta Bătrînului Cleopa, care mi-a spus un lucru care m-a zdruncinat şi m-a întristat: că nu sînt făcut pentru călugărie. Tu – zice – trebuie să te căsătoreşti şi să lupţi în lume.

– Da, mulţi dintre cei care vorbesc în cartea aceasta au deprins creştinismul la Sihăstria, de la părintele Cleopa şi de la părintele Ioanichie Bălan. Şi eu la fel, pentru că acolo m-a dus prima dată Filoteu, la părintele Ioanichie. Acolo mi s-a schimbat mintea.

– Revenind la părintele Justin. În vara lui ‘90, am mai fost o dată la Mănăstirea Secu, i-am ajutat pe călugări la fîn. Şi într-o seară m-am dus la un părinte Teodorit, şi acolo a apărut şi părintele Justin. Ce s-a vorbit nu m-a mişcat, dar mi-a rămas ceva în suflet: figura lui blîndă şi frumuseţea lui. Asta m-a impresionaat la Bătrînul, ca şi la părintele Cleopa: o frumuseţe a duhului, ceva ce nu poţi întîlni decît la bărbaţii sfinţi. Căci pot spune că am avut privilegiul de a întîlni şi sfinţi. (Eram legat în chip deosebit de părintele Dionisie, care era tare bolnav. Mergeam cu dînsul la cimitirul mănăstirii şi făceam puţină pravilă, iar apoi purtam lungi discuţii despre Dumnezeu şi rostul lumii din perspectiva istoriei trăită prin vedere hristică.) Fiindcă sînt şi vor fi sfinţi. Că vor fi sau nu canonizaţi, asta e altă problemă. Şi, prin ‘96, l-am cunoscut şi pe Filoteu Bălan. Şi, prin părintele Cleopa, l-am cunoscut şi pe părintele Marcu, la stupină. Cînd fugea de lume, părintele Cleopa acolo se ducea. Se spovedeau tainic între ei. Ce Bătrîni minunaţi şi plini de harul Sfîntului Duh!

Şi ce m-a mişcat cel mai mult… Într-o zi, stînd pe tindă acolo la părintele Cleopa, era o bătrînă trecută de 80 de ani, îmbrăcată cu fotă, cu iie. Avea un ceaslov ros, folosit la maxim, un şirag de metanii tocite, călugăreşti. Desculţă. Şi a îngenuncheat acolo în pridvor, făcîndu-şi pravila. Lumea se înghesuia să asculte cuvîntul Bătrînului, iar ea acolo, într-un colţişor al pridvorului, era în rugăciune desăvîrşită, se simţea puterea Duhului pogorît prin lacrimile ei curate care îi brăzdau faţa ce strălucea. Şi părintele Cleopa s-a pus şi el în genunchi şi i-a sărutat mîinile! Am rămas şocat. Şi el a zis: Eu nu sînt călugăr! Uitaţi-vă aici, la o femeie care ne doboară pe toţi în rugăciune, femeie care vorbeşte cu Maica Domnului în rugăciune! Atunci am văzut pentru prima dată dovadă de smerenie a unui Bătrîn pe care îl consideram aşa, ca stînd pe un piedestal. Şi, seara, ne-a povestit la cîţiva de o femeie care într-o noapte, la Liturghie, se ruga cu lacrimi la Maica Domnului şi cum a văzut Duhul Sfînt pogorîndu-Se peste ea în chip de limbi de foc.

Tot aşa, am mai cunoscut o bătrînică, pe nume Maria, la o biserică din Piteşti (cu hramul Sfîntului Ioan Botezătorul), păstorită de un preot excepţional, părintele N. Bătrîna aceasta nu lipsea de la nici o slujbă, cu toate că era tocmai de pe lîngă Curtea de Argeş. Am surprins-o de cîteva ori după Sfintele Slujbe, cînd biserica era goală, rugîndu-se cu lacrimi la Măicuţa Domnului. Simţeai în jurul ei puterea şi harul Sfîntului Duh, iar ea acolo, în faţa icoanei Împărătesei, era în lumina Sfîntului Duh. Era tare necăjită, dar plină de înţelepciune şi de frica lui Dumnezeu. După Sfînta Liturghie, o chemam să ia masa cu familia mea; iar ea, săraca, se tot sfia să vină. Şi – într-o după amiază de Duminică, văzînd la mine fotografia cu părintele Cleopa pe băncuţă, cu braţul ridicat – a îndrăznit să mă roage, dacă pot, să o duc să-l vadă pe Bătrînul Cleopa, pentru că nu vrea să plece din lumea aceasta pînă nu vede un părinte sfînt. Am primit cu bucurie rugămintea ei. După vreo trei luni, în toamnă, am plecat la drum cu această mamă Maria. Tot drumul de la Piteşti la Tîrgu-Neamţ a stat într-un colţ al compartimentului de tren şi s-a rugat. Am fost cu ea la Sfînta Mănăstire Secu şi ne-am închinat. Apoi, am mers pe jos pînă la Sfînta Mănăstire Sihăstria. Ea, săraca, avea în picioare nişte gumari, care s-au rupt, şi a mers desculţă pînă acolo. Am ajuns la mănăstire şi ne-am găsit loc de odihnă. Apoi, mama Maria a venit să mergem la Bătrîn. Am mers cu ea la chlia părintelui, unde am vorbit cu părintele Iachint, ucenicul de chilie, care ne-a rugat să aşteptăm, pentru că părintele Cleopa e obosit. Aşteptarea a durat cam o oră, vreme în care bătrînica a stat cufundată în rugăciune. Stăteam pe pridvor. Deodată, uşa chiliei s-a deschis şi a ieşit Bătrînul: Mînca-v-ar raiul să vă mănînce! – s-a auzit glasul lui tunător, dar plin de dulceaţă. Şi Bătrînul zice: Hai, măicuţă Maria, intră, că te aşteptam! Am rămas înmărmurit! Bătrînul a sărutat-o părinteşte pe frunte şi apoi pe mîini. Mama Maria îi săruta mîinile şi plîngea, spunîndu-i: De mult aşteptam să te văd în trup, părinte! Am intrat în chilia Bătrînului, unde am stat vreo două ceasuri. Cînd am ieşit, amîndoi aveau amîndoi feţele luminate. Seara, am mers la priveghere, iar apoi iar la părintele, unde şi-au făcut împreună pravila. Se simţea înăuntru dulceaţa Duhului, chilia fiind plină de lumină (erau doar lumînări) şi de o mireasmă îngerească. Ce-au vorbit între ei nu ştiu; dar, de atunci şi pînă s-a pristăvit (după nu mult timp), bătrînica a rămas plină de lumină şi bucurie. Ce minuni m-a învrednicit Dumnezeu să văd şi să trăiesc!

Deci, pînă a plecat la Domnul, am avut legătura asta mai deosebită cu părintele Cleopa. Dar, după plecarea lui, Sihăstria nu mai era Sihăstria, se pustiise. Era o atmosferă grea, împovărătoare. La Sihla nu mai puteam să mă duc, pentru că se schimbase în staţiune turistică. Mi s-a rupt sufletul cînd au dărîmat vechile chilii; dintr-un colţ de rai, ajunsese ca un han turistic. Tot pe atunci, am început să mă interesez de Mişcarea Legionară, şi am cunoscut nişte bătrîni [Legionari]. În ‘99, am cunoscut şi nişte tineri care veniseră atunci de la Petru Vodă. Şi unul dintre ei mi-a arătat fotografia părintelui Justin din calendarul făcut în ‘97 de Sorin Dumitrescu. Cînd am văzut fotografia aceea, m-am cutremurat! Eu îl văzusem pe părintele Justin, dar nu îl cunoşteam. Atunci am zis: Trebuie să-l cunosc pe omul ăsta! Fotografia aceea mi-a schimbat viaţa. Într-adevăr, avea chip de patriarh! Aşa l-am simţit: ca pe un Bătrîn mare de tot, ca pe un Avvă! Profilul acela împărătesc! Şi am zis: Pe Bătrînul ăsta trebuie să-l cunosc! După moartea părintelui Cleopa, căzusem de pe o anume treaptă, se rupsese ceva, începusem să slăbesc duhovniceşte, pentru că nu mai aveam un Bătrîn la care să mă duc.

A, acum îmi amintesc cum, în ‘90, eram la Secu şi părintele Justin ne-a spus, că eram mai mulţi: Dacă vreţi să vedeţi pulberea vremii, mergeţi la osuar! Şi am mers la osuar. Şi acolo am găsit şi m-a impresionat o ţeastă pictată de ierarh, chiar am vrut să o fur, Doamne, iartă-mă! Diavolul mă ispitea să o fur! Şi am ieşit cu capul acela de trei ori din osuar, dar m-am întors şi l-am dus înapoi. Şi tot nu m-am lăsat, şi am luat o firimitură dintr-un femur, pe care am purtat-o la gît ca „amuletă”, ani de zile, nu ştiam eu de sfinte moaşte.

Şi, într-o zi, am plecat la Petru Vodă, într-o Duminică. Oamenii ne-au spus să nu mergem pe jos din sat, că vine un tractor cu vagon şi ne duce. Drumul a fost foarte frumos. Erau nişte oameni simpli, dar bucuroşi că merg undeva anume. Şi m-am întrebat: De ce sînt aşa de bucuroşi şi unde merg ei? Şi am ajuns la mănăstire, unde mi se spusese să-l caut pe un anume Filoteu. Era chiar Filoteu Bălan, pe care îl cunoscusem la Sihăstria. Şi ne-a dus la biroul lui, la calculatoare. Se zicea că e nepotul părintelui Ioaniche Bălan.

– Nu, dar i-a fost ca un tată, nu numai părinte duhovnicesc. Da, Filoteu ne-a adunat cumva, pe toţi cunoscuţii mei, cel puţin. Dar spune-mi cum ai renunţat la artele marţiale?

– Ei, m-am mai ţinut pînă în ‘96. Şi îmi spunea Bătrînul Cleopa: Nu e bine! Dar eu credeam că dacă fac atîtea sute de metanii pe zi şi… Era o luptă, pe care omul nu o poate duce singur, fără ajutorul lui Dumnezeu.

– Dar nu făceai metanii din smerenie, ci tot ca pe un sport.

– Da, era ca un fel de campionat în mintea mea. Mă tot amăgeam că sportul e bun şi el. Pînă în ‘96, cînd aveam treizeci de ani. Atunci am luptat ultima oară la un campionat de karate, la categoria open. Am luat bronz, şi m-am oprit.

– Dar ne oprisem la prima ta călătorie la Petru Vodă.

– Da, stăteam la Filoteu şi vorbeam despre cărţi. Şi el m-a dus la Bătrînul, iar prima întîlnire a fost hotărîtoare. Am vorbit cu el nişte lucruri tainice, care nu cred că fac obiectul discuţiei noastre. Atunci am văzut un Bătrîn al pustiei, aşa cum citisem în Pateric, cartea care m-a înrîurit cel mai mult. L-am văzut întocmai ca pe un Bătrîn din Pateric. Am văzut modulaţia aceasta între dîrzenie şi smerenie, dragoste şi luptă, care la Bătrînul se îmbină desăvîrşit. Şi simţi că e Duhul lui Dumnezeu în el. Simţi că e cu totul altceva, e în altă lume cu duhul, chiar dacă e şi aici. El e în lumea cerească. Dacă îl pui alături cu o sută de călugări bătrîni care seamănă, doar pe el îl vezi. Puterea Duhului Sfînt se pogoară peste el. Şi într-o mie de călugări, Bătrînul e tot Bătrînul Justin!

Şi, aşa de frumos şi de lin a mers discuţia, încît mi-a lămurit multe lucruri, cu toate că încercasem deja o viaţă duhovnicească. Atunci am înţeles că fac parte din Biserica vie a lui Hristos şi că menirea noastră pe acest pămînt este de a face tot ce este cu putinţă pentru a cîştiga mîntuirea sufletului nostru şi a celor din jur, că nu trebuie să fim nepăsători la căderea fraţilor noştri întru Hristos şi că avem datoria de a ne ajuta semenii să meargă pe calea mîntuirii. L-am întrebat pe Bătrîn: Părinte, am multe ispite, ce să fac? Iar el mi-a răspuns: Cere de la Dumnezeu să-ţi mai adauge! Aceasta este crucea. Nu cere să ţi se ia, ci să ţi se mai adauge, ca să meriţi învierea! Acest răspuns m-a zguduit, şi de atunci a ajuns să fie un dreptar al vieţii mele înţelegerea a cît de mult ne dă Dumnezeu şi cît de mult ne cere!

Am mai căzut, m-am ridicat, iar am căzut. După ce se dusese părintele Cleopa, iar mă duceam în jos. Nu mai aveam modelul! Şi atunci am simţit că părintele Justin e modelul, că e Teofor, purtător de Dumnezeu, că are focul sfînt al credinţei şi al dragostei. Şi am mai văzut atunci un lucru care m-a bucurat mult, cînd a venit cu călugării la masă…

– Şi cu mirenii.

– Da, şi am simţit că obştea aceasta e una de dragoste, cum era cea de la Sihăstria la începutul anilor ‘90 şi cum era la Sihla. Pe acelaşi model: mănăstirea ruptă de timp, ruptă de lume, care se roagă, munceşte şi luptă în adevăratul duh ortodox. Am văzut cum Bătrînul întăreşte turma sa cu toiag dumnezeiesc, trăind în chip bine-plăcut lui Dumnezeu, schimbînd „eroismul” nevoinţei mănăstireşti într-un eroism pe termen lung, călăuzindu-i pe monahi spre lumina îngerească, iar pe noi mirenii spre lumina monahicească. Eu pînă atunci auzisem de Bătrînul Justin de la bătrînii Legionari, bătrînii luptători anticomunişti. Ei îl vedeau ca pe cineva deosebit. Mi-au povestit multe întîmplări minunate din puşcărie cu părintele. Cum a fost aceea de la Baia Sprie. Părintele Justin făcea rugăciunea în subteran, la începutul lucrului, că îi venise rîndul. Şi atunci s-a rupt o bucată de steril, o stîncă, şi a căzut drept în mijlocul lor, cum stăteau ei în careu. S-a înfipt în pămînt şi s-a spart în patru bucăţi, dar nu a atins pe niciunul dintre ei. Putea să-i omoare pe toţi. Ca să nu mai pomenesc de slujba de Înviere din ‘53, cînd părintele Nicolae Grebenea a slujit pe pieptul părintelui Justin în loc de masă de Altar; pentru că avea o bucăţică din Sfîntul Antimis cusută pe cămaşă. Iar a doua zi, gardienii îi aşteptau să-i omoare, şi n-au mai putut, pentru că au văzut pe chipul lor lumina dumnezeiască. De atunci, s-au schimbat multe în puşcării, aşa cum povestesc toţi, pentru că ceva s-a mişcat şi în sufletul acelora. La fel, mulţi dintre Legionari s-au schimbat: au trecut de la eroism [de la înşelata „mucenicie eroică”] la sfinţenie [la mucenicia întru Hristos]. Pentru că unii ca părintele Justin – sau ca părintele Nicolae Grebenea, Valeriu Gafencu, părintele Ilie Lăcătuşu – au fost făclii ale lui Hristos în întuneric, şi lumina aceasta i-a cuprins şi pe ceilalţi. Căci Mişcarea Legionară a fost o cale spre mîntuire, cum au fost şi altele. Iar părintele Justin, prin purtarea lui, s-a făcut respectat de toţi, şi de gardieni, chiar dacă era mai tînăr între ceilalţi. Ei, şi mai tîrziu am ajuns să mă ocup de zisa „casă” de la Aiud, şi aşa am ajuns între apropiaţii Bătrînului. Am făcut şi interviuri cu el, l-am şi filmat. Şi atunci a început părintele să vorbească despre ce a trăit. Dar o mică parte, pentru că sînt lucruri tainice. Şi asta din smerenie.

– Aşa e. Pe de altă parte, părerea mea e că părintele ştie prea-bine că sînt lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte. De aceea nici nu am vorbit în cartea asta decît prea-puţin de perioada puşcăriei. I-am cerut să povestească o singură întîmplare. Şi mi-a povestit ceva scurt, în care e vorba de lumină şi întuneric, ceva de netîlcuit, precum poţi citi în primul capitol. Dar întrebarea mea e alta, şi nu-i găsesc răspuns. Vezi, noi trăim cumva sub „umbrela” Bătrînului. Eu am stat şase ani în preajma lui. N-am vorbit multe, însă de cîte ori eram tulburat mă duceam la el. Nu zăboveam decît cîteva minute, dar era de ajuns; mă întărea duhul lui de curaj, care venea şi asupra mea în chip tainic. Şi duhul acesta ne întăreşte pe toţi. Mă întreb cum vom folosi noi ce am învăţat în aceşti ani, atunci cînd va trebui să ne ţinem pe picioarele noastre, cînd nu vom mai avea sprijinul acesta de la părintele, măcar că el ne va ţine tot timpul prin rugăciunile lui. Numai viitorul ne va da răspuns. Eu abia acum încep să înţeleg cîte ceva din lucrarea părintelui.

– Una dintre lucrările lui este aceea că ne adună în trupul lui Hristos, precum zice Pavel, „spre zidirea trupului lui Hristos, pînă ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu” (Efeseni 4:12, 13). Prin înţelepciunea dumnezeiască pe care o are, părintele ne adună. Şi asta m-a întărit şi pe mine. Acum un an şi ceva eram deznădăjduit cu totul. Şi m-am dus la părintele: Părinte – zic – nu mai e nimic de făcut! Nu, măi! – zice. Şi deschide Sfînta Scriptură: I-auzi ce zice Mîntuitorul: „Nu te teme, turmă mică!” Cuvîntul acela – pe care eu l-am citit poate de o sută de ori, de o mie de ori – nu m-a atins niciodată aşa ca atunci cînd mi l-a citit părintele. „Nu te teme, turmă mică!” Noi sîntem turma mică.

– Asta am pus şi eu la sfîrşitul cărţii.

– Şi m-a scos din sminteala asta a deznădejdii. Şi să vezi cum a fost încercarea care m-a tulburat, dar m-a şi întărit şi mi-a dat mult de gîndit. Eram la Aiud, cînd începusem construcţia schitului. Bădiţa Emil Cociş şi cu mine eram răspunzători. Şi bădiţa Emil îmi zice că trebuie să mă duc la părintele să iau ceva, un pachet. Bine. Mă întorc acasă în Piteşti, stau două zile şi apoi mă duc la Petru Vodă. Părintele mă întreabă cum merge lucrul. Eu îi povestesc, şi atunci el scoate un pachet, o sacoşă de plastic cu ceva învelit în pungi. N-am întrebat ce e înăuntru. Am pus sacoşa în desagă şi am plecat. Am ajuns în tren, am pus desaga sub cap, m-am culcat şi am dormit pînă la Bucureşti. De acolo am plecat la Aiud, unde mă aştepta bădiţa Emil Cociş. Ţi-a dat părintele ceva? – zice. Da. Şi am mers la o firmă de construcţii. Am arătat proiectul şi am stabilit cît de cît preţul. Şi bădiţa Emil zice: Dă pachetul de la părintele! Cînd am desfăcut pachetul, mi-a stat inima în loc, am început să tremur. Era un balot de bani, banii pentru schit. Dacă se întîmpla ceva şi pierdeam banii? Nu, mă – zice bădiţa Emil – că ai plecat cu blagoslovenia părintelui. Orice s-ar întîmpla pe drum, o duci la capăt cînd mergi cu blagoslovenia părintelui. Asta m-a pus pe gînduri: ce încredere să aibă într-un om pe care nu-l cunoaşte prea bine, care nu stă acolo? Erau foarte mulţi bani, adunaţi de părintele Justin de la luptătorii anticomunişti şi de la urmaşii lor.

Părintele Justin şi supravieţuitorii temniţelor comuniste erau mîhniţi şi revoltaţi de ceea ce se întîmpla la Aiud pe povîrnişul „Rîpei Robilor” (cimitirul celor ucişi în închisoare). Pe pămîntul acela mustind de jertfe se făcuse un gater, iar localnicii improvizaseră pe deal coteţe de porci şi de păsări; adică pe mormintele fără cruce ale acelor mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe şi ai neamului românesc. Văzînd această barbarie şi batjocură, un grup alcătuit din supravieţuitori ai temniţelor comuniste – în frunte cu părintele Justin, cu părintele Arsenie Papacioc, cu părintele Nicolae Grebenea, cu părintele Adrian Făgeţan – au luat hotărîrea de a construi acolo un mic schit (o casă nu prea mare). După o luptă crîncenă cu autorităţile şi mai ales cu localnicii, s-a purces la întemeierea schitului cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”, unde să se cinstească de-a pururi jertfa miilor de mărturisitori ucişi în chinuri, între care mulţi au lăsat în acea groapă comună sfinte moaşte. (Cum sînt şi la Gherla, la Piteşti, şi în toate locurile de caznă ale mucenicilor veacului trecut; între care, Mărturisitorul Părinte Ilie Lăcătuşu are moaşte întregi, la Bucureşti.)

Şi încă un lucru minunat. Părintele m-a pus să mă cunun. Şi m-am logodit şi m-am cununat la Petru Vodă, iar de atunci toată viaţa mea s-a schimbat. Familia mea este rodul părintelui Justin Pîrvu. Şi, cu toate necazurile pe care le avem, se simte blagoslovenia şi rugăciunea Bătrînului care ne apără. Rodul Tainei lui Dumnezeu a Cununiei, prin lucrarea Bătrînului!

– Mă gîndesc acum la ce scrie undeva în Pateric, cînd ucenicul îl întreabă pe un oarecare Avvă dacă la sfîrşitul sfîrşitului vremilor vor mai fi sfinţi făcători de minuni. Şi acel Bătrîn îi spune că vor mai fi, dar nu vor mai lucra la vedere, ci în taină. Acestea sînt minunile zilelor noastre: că te întîlneşti cu Bătrînul Justin, şi viaţa ta se schimbă pe nesimţite într-un fel neaşteptat şi pentru tine.

– Pentru că Bătrînul are darul de a ţi-L aduce pe Hristos în inimă, prin credinţa lui neclintită. Şi în acelaşi timp şi dragostea aceasta îngăduitoare faţă de greşelile aproapelui, care te ridică.

– Dragoste şi curaj, adică tocmai ce nu avem noi, „noi” fiind adică lumea de azi. Ce-i lipseşte lumii de azi cu desăvîrşire? Dragostea şi îndrăzneala cea bună. Cum zice Însuşi Mîntuitorul: „Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. […] Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:10, 12). Trăim într-o lume a urii şi a temerii, fiindcă nu avem credinţă.

– Da, el prin dragoste te duce să-ţi vezi păcatul şi să vrei să nu-l mai săvîrşeşti. Asta e schimbarea pe care a făcut-o în viaţa noastră. Am văzut mulţi oameni îndreptaţi după ce l-au cunoscut. Un lucru care m-a uimit: eu nu am văzut un om care să iasă întristat din chilia părintelui! Toţi sînt lămuriţi, împăcaţi, întăriţi.

– Da. Uite, eu am o probă: eu nu mă duc prea des la el, pentru că în faţa lui îmi e ruşine că sînt pe lume. Adică văd că el e om, iar eu nu. Îmi dau seama de micimea mea, care vine din reaua mea voire şi din vieţuirea mea păcătoasă. Nu că aş vedea în el un idol sau un vindecător, un guru. Nu, nu! Văd un om care a ieşit din starea nefirească de păcătoşenie şi este în starea firească de sfinţenie, adică în starea de om aşa cum l-a zidit Dumnezeu, adică întru totul bun şi frumos. Asta e starea firească. De asta zice Mîntuitorul: „Fiţi aşadar voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este!” (Matei 5:48). Şi atunci cînd te trezeşti în faţa unui om care se află în starea aceasta firească, într-o lume căzută desăvîrşit în nefiresc, îţi dai seama cît eşti de strîmb, de bolnav sufleteşte, dacă ai puţină judecată. Şi atunci îţi vine cumva mai bine să nu-l mai vezi, să nu te mai întîlneşti cu el, deşi e singurul om de care ai nevoie cu adevărat. Uite, terminînd cartea asta, mă simt cumva mai sărac. Pentru că am petrecut atîtea luni lucrînd zi de zi asupra înregistrărilor cu părintele. Într-un fel, am fost mai apropiat de el ca niciodată. Şi, gîndindu-mă atît de mult la el, am pierdut şi ultima nădejde a vreunui respect de sine însumi. Simt că mint vorbind despre el, că mint vorbind despre Hristos-Dumnezeu, că mint vorbind despre mănăstire, că mint vorbind despre mine; deşi tot ce povestesc este întocmai cu faptele. Şi ştii ce nu are părintele, dar avem noi toţi? Nu are milă de sine, îngăduinţă de sine şi dragostea aceasta trupească de sine. La 75 de ani, iarna, mergea zece kilometri pe jos în pădure în fiecare zi ca să întemeieze mănăstire. Şi aşa mai departe. Nu se cruţă nici acum, precum nu s-a cruţat niciodată.

– El e pilda vie de ceea ce trebuie să fie un preot şi un păstor al lui Dumnezeu. Uite ce mi-am notat din Pavel: „Pentru aceasta îmi plec genunchii către Părintele Domnului nostru Iisus Hristos […] să vă dea, după bogăţia slavei Sale, putere de a vă întări prin Duhul Lui în omul din lăuntru, spre a locui Hristos, prin credinţă, în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi întru dragoste, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea, şi lungimea, şi adîncimea şi înălţimea [tainei iconomisite de Dumnezeu pentru voi] şi a cunoaşte dragostea lui Hristos, care covîrşeşte cunoştinţa” (Efeseni 3:14, 16-19). Ăsta e Bătrînul: are înţelegerea asta a tainelor în chip firesc, prin nevoinţele şi smerenia lui, prin dragostea pe care o are faţă de cel de lîngă el. Înţelegere pe care noi doar o bănuim, prin apropierea de el.

– Pentru că noi simţim dragostea de aproapele în chip selectiv, iudaic. „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) – întreabă Iudeul, ca să se îndreptăţească pe sine că nu are dragoste pentru toată lumea. Părintele nu se uită la faţa omului, nici la neamul lui, oricît de rău ar fi acela. Acesta e piscul dragostei de aproapele. Iar eu nu am dragoste adevărată nici pentru cei mai apropiaţi. Pînă la urmă ce am? Un egoism acoperit de vorbele citite în Scripturi…

– Bătrînul are înălţimea gîndirii la cele de Sus, prin harul lui vezi lumina cea neajunsă. Te minunezi cînd vezi că, la cei 89 de ani pe care îi are, stă cîte 18-20 de ore pe zi în scaunul său, primind Creştini din toată ţara şi din lume, alinîndu-le suferinţele şi legîndu-le rănile precum Samarineanul cel milostiv. Noi, cei ce sîntem „poporul ce stătea întru întuneric”, vedem lumina mare în duhul de sfinţenie al Bătrînului, dragostea lui revărsîndu-se peste tot neamul ortodox românesc, el împlinind porunca dragostei dată de Mîntuitorul: „Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă vatămă!”

Apoi, părintele Justin are credinţa adevărată, neatinsă, nestricată de compromisurile şi ereziile în care au căzut şi ierarhi, şi clerici, şi mireni. El este păstorul cel adevărat al turmei lui Hristos, neîngăduind abateri de la dreapta credinţă, aducînd laudă numai lui Dumnezeu, iar nu puternicilor zilei. Bătrînul „nu a trecut pe la Irod”, cum frumos şi adevărat spunea vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

De la Bătrîn am învăţat că „rugăciunea este luptă” şi că trebuie să mărturisim Adevărul – Care este Hristos – în ciuda necazurilor ce ne-ar urma, pentru că avem datoria sfîntă de a ne da sufletul Domnului, şi nu a-l vinde Satanei şi slugilor lui. De la părintele Justin am învăţat să stăm drept, să mărturisim credinţa noastră dreaptă prin viaţa noastră, prin cuvîntul nostru şi chiar prin moartea noastră cînd ne este primejduită mîntuirea, a noastră, a familiei noastre şi a neamului nostru. De la părintele Justin am învăţat că trăitorul Ortodox nu este acela care numai citeşte paraclise şi acatiste şi crede că face ascultare, fără a cunoaşte adevărurile întemeietoare ale Bisericii. Ascultarea o faci pînă la primejduirea mîntuirii, pînă la înstrăinarea de sfintele dogme ale Bisericii; de aici încolo, ai dezlegare de la Sfinţii Părinţi să nu mai asculţi. Atunci trebuie neapărat să mărturisim Adevărul, şi El ne va da acea înţelepciune împotriva căreia nu vor putea sta toţi vrăjmaşii, avînd aşadar îndatorirea şi dreptul de a ne mînia împotriva eresurilor şi a ereticilor. Noi, toţi cei care credem în Duh şi în Adevăr, avem poruncă să ne împotrivim duhului antihristic, să nu ne amestecăm cu aceia care ne duc la sminteală şi pieire. Noi trebuie să ascultăm doar de cei care nu ne împiedică să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Pe cei care intră ca furul, chiar prin Sfîntul Altar, nu avem voie să-i ascultăm şi să-i urmăm.

Şi uite ce zice Pavel: „De aceea, vă îndemn eu, cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unimea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4:1-3). Asta e la Bătrînul. Şi uită-te la Efeseni 4:11: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători.” Părintele e păstor şi învăţător. Aceştia sînt păstorii adevăraţi: cei care înlocuiesc o întreagă ierarhie fariseică. El a ajuns „întru bărbat desăvîrşit, întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4:13).

Interviu luat lui Eleodorus Enăchescu de către Florin Stuparu, publicat în cartea Justin

Categories:   Sfinţii închisorilor, Viaţa Părintelui Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.