Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ioann Gură de Aur – Cuvântul era lumina cea adevărată

Omilia a VIII-a la Evanghelia lui Ioan

„Şi Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, venind în lume”. (Ioan 1:9)

Unde sunt, dar, cei care nu spun că El este Dumnezeu adevărat? Că aici „lumină adevărată” a fost numit, iar altundeva „Adevărul şi Viaţa” – însă asupra acelui cuvânt vom veni mai lămurit când vom ajunge acolo. Dacă „luminează pe tot omul, venind în lume”, cum de-au rămas neluminaţi atâţia? Că nu toţi au cunoscut cinstirea lui Hristos. Cum, dar, „luminează pe tot omul”? Pe cât este lăsat! Că dacă unii, de voie închizându-și ochii cugetului, nu ar voi să primească razele luminii acesteia, întunecarea nu le este de la firea luminii, ci de la răutatea celor ce de voie se lipsesc pe ei înşişi de dar. Că harul la toţi s-a vărsat, neîntorcându-se nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la slobod, nici de la rob, nici de la bărbat, nici de la femeie, nici de la bătrân, nici de la tânăr; ci de toţi deopotrivă apropiindu-se şi chemându-i cu aceeaşi cinste. Iar cei ce nu au voit să se bucure de acest dar, ar fi drepţi de-ar pune pe seama lor această betegire. Că atunci când intrarea a fost deschisă tuturor şi nu este nimic care să împiedice, unii, făcând de voie răul, rămân afară, pier nu din altă pricină decât a propriei răutăţi. În lume era; dar nu ca unul de-o-vreme cu lumea, că pentru aceasta a adăugat: „Şi lumea prin El s-a făcut”, prin aceasta iarăşi ridicându-ne înţelesul la existenţa mai dinainte de veci a Unuia-Născut. Că cel ce a auzit că totul este lucrul Lui, şi nepriceput foarte de-ar fi, şi potrivnic, şi vrăjmaş al slavei lui Dumnezeu, vrând-nevrând va fi silit negreşit să îl mărturisească pe Făcător a fi înaintea lucrurilor. De aceea mă apucă mereu mirarea de nebunia lui Pavel din Samosata, cum a îndrăznit să se împotrivească adevărului celui atât de limpede şi de voie să se arunce în prăpastie. Că nu neştiind, ci ştiind foarte, a păcătuit, păţind acelaşi lucru ca iudeii. Că precum aceia luând aminte numai la oameni, s-au lipsit de credinţa sănătoasă – ştiind că Acesta este Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, dar nemărturisind-o din pricina căpeteniilor, ca să nu fie daţi afară din sinagogă – tot aşa şi acesta, de dragul unei femei – se zice -, şi-a lepădat mântuirea. Cumplit lucru, cu adevărat, este tirania slavei deşarte, în stare să orbească şi ochii înţelepţilor atunci când nu au trezvie. Că dacă dării de daruri îi stă în putere aşa ceva, cu atât mai mult patimii mai silnice decât aceea. Pentru aceasta le şi zicea Hristos iudeilor: Cum puteţi crede, luând slavă de la oameni şi slava cea de la Unul Dumnezeu necăutând-o?

„Şi lumea nu L-a cunoscut”. Aici „lume” numeşte gloata cea stricată şi lipită de lucrurile pământeşti, gloata cea de jos, dedată la turburări şi fără de minte. Că prietenii lui Dumnezeu şi cei minunaţi ai Lui – toţi – L-au cunoscut şi înaintea venirii în Trup. Iar despre patriarh şi Hristos zice, pomenindu-l pe nume: „Avraam, tatăl vostru, s-a veselit să vadă ziua Mea; şi a văzut şi s-a bucurat”. Şi despre David, mustrându-i pe iudei, zice: „Cum, deci, David, în Duh, Domn îl numeşte, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea?” Şi în multe locuri, stând împotriva acelora, l-a pomenit pe Moisi. Iar despre ceilalţi Proroci zice Apostolul, că Petru zice că toţi Prorocii, de la Samuil, L-au cunoscut, şi de departe mai înainte au strigat venirea Lui: Şi toţi Prorocii de la Samuil şi cei de după el, care au vorbit, au şi vestit zilele acestea. Iar lui Iacov şi tatălui acestuia, precum şi bunicului, S-a şi arătat şi a şi vorbit cu ei, şi multe şi mari bunătăţi a făgăduit să le dea, pe care, aşadar, le-a şi înfăptuit. Atunci – zice – cum de zicea El: „Mulţi proroci au vrut să vadă cele ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, dar n-au auzit?” Oare nu s-au împărtăşit de cunoaşterea cea întru El? Ba încă foarte mult. Iar aceasta mă voi strădui s-o dovedesc chiar din spusa aceasta, din care unii socotesc că pe ei i-a lipsit de cunoaşterea aceasta. Că zice: „Mulţi au dorit să vadă cele ce vedeţi”. Astfel că au cunoscut că va veni la oameni şi va iconomisi cele pe care le-a şi iconomisit. Că de n-ar fi văzut, n-ar fi dorit. Pentru că nimeni nu se poate aprinde de dorinţa acelora despre care nici nu are habar. Astfel că L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi că va veni între oameni.

Care sunt, dar, cele pe care nu le-au văzut şi care sunt cele pe care nu le-au auzit? Acestea „pe care le vedeţi voi acum şi le auziţi”. Dar, deşi aceia I-au auzit glasul şi L-au văzut, L-au auzit şi văzut nu în trup fiind El, nici aşa de nemijlocit petrecând cu oamenii, nici cu atâta uşurinţă vorbindu-le. Aceasta şi El arătând-o, nu a spus doar: Au dorit să Mă vadă pe Mine; Ci ce? „Cele ce vedeţi voi”. Nici: Să Mă audă pe Mine; Dar ce? „Cele ce auziţi voi”. Astfel că, chiar dacă n-au văzut venirea Lui trupească, au cunoscut-o însă pe aceasta ca pe una ce avea să fie, pe care o şi doreau; şi au crezut în El, chiar dacă nu L-au văzut în trup. Deci, când elinii ne acuză, zicând: «Şi ce făcea Hristos în vremea de dinainte, pe când nu venise încă în lume? Şi ce a venit abia în vremea cea de pe urmă, ajutând mântuirii noastre, atâta vreme nepăsându-I de noi?», vom zice că: Şi înainte de aceasta în lume era şi purta de grijă de lucrurile Lui şi cunoscut era tuturor celor vrednici. Iar dacă, pentru faptul că nu toţi L-au cunoscut atunci, ci numai de către cei de bun neam şi virtuoşi a fost cunoscut, veţi zice că nu a fost cunoscut, pentru acelaşi fapt înseamnă că veţi mărturisi că nici acum nu este închinat de oameni, pentru că nici acum nu-L cunosc toţi. Dar, după cum în cazul de faţă nimeni – din pricina celor ce nu-L cunosc – nu va fi necredincios celor ce Îl ştiu, tot aşa nici în privinţa vremurilor de dinainte nu trebuie să ne îndoim că fusese cunoscut de către mulţi, mai bine zis de către toţi bărbaţii aceia de bun neam şi minunaţi.

Iar dacă ar zice cineva «Şi pentru care pricină nu au luat aminte toţi la El, nici toţi nu L-au slujit atunci, ci numai cei drepţi?», voi întreba şi eu: Pentru care pricină nici acum nu-L ştiu toţi? Şi ce zic eu despre Hristos? Că pe Tatăl Acestuia, pentru ce nu L-au cunoscut nici atunci, nici acum – ci unii spun că toate se mişcă de la sine, iar alţii îngăduie demonilor purtarea de grijă faţă de totul; şi mai sunt unii care plăsmuiesc alt dumnezeu pe lângă Acesta, iar unii dintre ei şi hulesc cum că puterea lui este cea potrivnică şi socotesc că legile lui sunt ale unui demon rău? Cum aşa? Oare doar pentru că sunt unii care spun aceasta, vom spune că El nu este Dumnezeu şi că este rău? Că sunt şi cei care Îl hulesc zicând şi aceasta. Departe de noi o asemenea ieşire din minţi şi sminteală cumplită, că dacă ne-am apuca să înfăţişăm dogmele pornind de la judecata celor nebuni, nimic nu ne opreşte să înnebunim şi noi înşine. Ci, nimeni nu va spune că soarele este stricător de ochi, din pricina celor ce au vederile bolnave, ci că este luminător, pornind de la judecăţile celor sănătoşi. Şi nici mierea nu va zice nimeni că este amară, din pricină că aşa pare celor bolnavi. Iar pe Dumnezeu sunt unii care, pornind de la închipuirile celor bolnavi, socotesc ei sau că nu este, sau că este rău, sau că ba poartă de grijă, ba nu face deloc aceasta, şi cine ar putea zice că unii ca aceştia sunt sănătoşi şi că nu şi-au ieşit din minţi?

„Lumea nu L-a cunoscut”. Dar cei de care lumea nu era vrednică aceştia L-au cunoscut. Şi pomenindu-i pe cei ce nu L-au cunoscut, pe scurt a dat şi pricina necunoaşterii. Că nu a spus simplu că nimeni nu L-a cunoscut, ci că „lumea nu L-a cunoscut”, adică, oamenii alipiţi numai de lume şi care cugetă cele ale lumii. Că aşa obişnuia şi Hristos să-i numească pe aceştia, ca atunci când zice: „Părinte Drepte, şi lumea nu Te-a cunoscut”. Deci nu numai pe El, dar nici pe Tatăl Lui lumea nu L-a cunoscut, precum spuneam. Că nimic nu tulbură cugetarea aşa ca faptul de a fi lipit de cele de faţă. Ştiind, dar, acestea, depărtaţi-vă cugetul de lume şi rupeţi-vă de lucrurile trupeşti, pe cât e cu putinţă mai mult. Că nu în bunătăţile pe care le avem ni se face pagubă de la acestea, ci în însuşi izvodul bunătăţilor. Că nu este om care să se ţină cu tărie de lucrurile din această viaţă şi să poată cu adevărat prinde şi cele din ceruri; ci negreşit că cel ce se sârguieşte după acestea cade din acelea, că: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona. Că negreşit că de unul se va lipi şi pe celălalt îl va urî”. Şi acestea şi însăşi cercarea lucrurilor le strigă. De bună seamă, cei ce-şi râd de dorirea banilor, aceştia – înaintea tuturor – sunt cei care Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum trebuie. După cum şi cei ce se-ncântă de puterea aceea [a banilor], aceştia mai mult decât toţi sunt cei ce au mai tocită dragostea către El. Că sufletul, odată prins de iubirea banilor, nu uşor, nici degrabă nu va renunţa nici la a face, nici la a spune ceva din cele care-L stârnesc la mânie pe Dumnezeu, de vreme ce s-a şi făcut rob altui stăpân şi care porunceşte toate în chip potrivnic lui Dumnezeu.

Aşadar, treziţi-vă odată şi sculaţi-vă şi, înţelegând ai Cui casnici suntem, numai împărăţia Acestuia să o iubim. Să plângem, să ne tânguim pentru vremurile de dinainte în care am robit lui mamona! Să aruncăm odată jugul lui, cel de nepurtat şi greu, şi să rămânem purtându-l pe cel al lui Hristos, cel uşor şi lesne de purtat; că nu ne porunceşte nimic asemenea lui mamona, care ne porunceşte să ne facem vrăjmaşi tuturor, iar Hristos, dimpotrivă, pe toţi să-i îmbrăţişăm şi să-i iubim. Acela, ţintuindu-ne de lut şi de facerea de cărămizi (căci aceasta este aurul), nici noaptea nu ne lasă să ne tragem sufletul. Acesta ne uşurează de grija aceasta de prisos şi prostească şi porunceşte a aduna comori în ceruri, nu din nedreptăţirea altora, ci din dreptatea noastră. Acela, după multele sudori şi osteneli, nici alături nu poate să ne stea când vom fi osândiţi acolo şi vom pătimi rele din pricina legilor lui, ba şi înteţeşte văpaia; pe când Acesta, chiar şi un pahar de apă rece de ne porunceşte să dăm, nici plata şi nici răsplata acestuia nu îngăduie să o pierdem vreodată, ci cu multă îmbelşugare întoarce darul. Cum, dar, nu este nesăbuinţa cea mai de pe urmă, nepăsători fiind la o stăpânire aşa de blajină şi plină de atâtea bunătăţi, să robim tiranului celui nemulţumitor şi nerecunoscător şi care nici aici, nici acolo nu poate să fie de folos cu nimic celor ce se supun lui şi iau aminte la el? Şi nu numai aceasta este cumplit, nu numai aceasta este paguba, că nu ajută osândiţilor, ci că, pe deasupra, şi mii de rele aruncă – cum am mai spus – asupra celor ce se încred în el. Că se poate vedea cum cei mai mulţi dintre cei osândiţi acolo sunt osândiţi din această pricină, că s-au făcut robi banilor şi au iubit aurul şi nu s-au îndestulat cu cele de trebuinţă. Pe care, ca să nu le păţim şi noi, să risipim, să dăm săracilor, să ne uşurăm sufletul şi de grijile vătămătoare de aici şi de pedeapsa de acolo ce stă asupra noastră pentru acestea. Să ne agonisim dreptate în ceruri; în locul banilor de pe pământ să adunăm comori de necheltuit, comori care pot să călătorească împreună cu noi la cer, care pot să ne stea alături când suntem la nevoie şi să-L facă atunci îndurat pe Judecătorul, pe Care, avându-L noi toţi binevoitor şi acum şi în ziua aceea, fie ca să ne desfătăm cu multă îndrăzneală de bunătăţile gătite în ceruri celor ce II iubesc pe El aşa cum trebuie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care fie slava Tatălui, dimpreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

fragment din Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Evanghelia lui Ioan
(ediţie bilingvă, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2014, pg. 155-167)

Categories:   Scrieri patristice, Sfînta Scriptură

Comments

Sorry, comments are closed for this item.