Mănăstirea Petru Vodă

Monahul Filotheu – Întîlnirea cu Ioan Ianolide

pr_Constantin_VoicescuEra 4 Februarie 1996. În acea Duminică nu am fost la biserica Sapienţei, unde slujea Părintele Constantin Voicescu. Căutasem o Liturghie la care să mă simt în ceruri şi în altă parte decît la Sapienţei – biserica unde slujea unul din cei mai vii şi mai sfinţi bătrîni pe care i-am cunoscut. M-am întors în Grozăveşti dezamăgit că n-a fost precum mi-am dorit. Peste cîteva zile, în seara zilei de 6 Februarie, într-un moment cu totul umbrit de Dumnezeiescul Har şi de purtarea de grijă a Sfinţilor Arhangheli, m-am întîlnit cu Florin Popescu, bunul coleg şi prieten, care m-a invitat la el acasă (măcar că era deja seara, tîrziu), încercînd să-mi dăruiască din dragostea sa ceea ce şi el primise de la Sfinţii închisorilor, Sfinţii în haine de pensionari în preajma cărora căutam să fim amîndoi cît mai mult şi de la care să culegem ca albinele din polenul duhovnicesc al unei vieţi de jertfă şi suferinţe.

Florin mi-a pus de pe casetă înregistrarea audio făcută în biserica Sapienţei în Duminica ce trecuse. Părintele Voicescu îl rugase pe Virgil Maxim să vorbească din faţa sfîntului altar, în locul său. Ce emoţionant trebuie să fi fVirgil_Maxim.1964ost acolo, în biserică, cu cei doi sfinţi slujind lui Dumnezeu!… Şi cum despre Virgil Maxim doar auzisem, dar nu îl cunoscusem pînă atunci, l-am întrebat pe Florin cum îl găsesc. A doua zi ne-am întîlnit la facultate şi mi-a dat numărul său de telefon. Instant m-am dus la primul telefon public găsit şi am sunat.

Am vorbit cu Virgil Maxim, care mi-a spus că da, ne putem vedea. „Cînd?”, mă întreabă. „Astăzi, acum, dacă se poate.”, îi spun. „Bine, vino!” Am lăsat cursuri, facultate, tot, m-am dus la gară, am luat primul tren spre Ploieşti şi într-un ceas eram la Virgil Maxim acasă.

valeriu_gafencu_mama_sa_ioan-ianolide-in-lagarul-de-la-galda-1946Am stat mai multe ore de vorbă. Mi-a povestit despre „misticii” de la Aiud: Traian Trifan, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Marin Naidim, Părintele Arsenie Papacioc (atunci simplu mirean), Părintele Marcu Dumitru „Fachirul”, Iulian Bălan, Nicu Mazăre şi ceilalţi. Am vorbit şi despre ei, şi despre mine, şi despre rugăciune, şi despre viaţa duhovnicească, şi despre mîntuire. L-am rugat să aştearnă în scris toate cîte mi le-a spus şi mi-a zis că l-au mai rugat şi alţii, dar că încă nu s-a apucat. Scrisese cîteva articole, publicate prin Gazeta de Vest şi prin Puncte Cardinale, dar stătea pe gînduri dacă să le prindă pe toate într-o carte.

Am plecat fericit. Am mai fost apoi de cîteva ori la Virgil Maxim acasă şi l-am anunţat că am plecat la Mănăstirea Sihăstria. Se apucase de scris la „Imn pentru crucea purtată”. M-a rugat să trec pe la Părintele Marcu ori cît de des se va putea şi să pun la inimă toate cîte va avea să-mi dea.

Alexandru MironescuÎn primăvara lui 1997 Virgil Maxim a fost chemat de Dumnezeu la viaţa cea veşnică şi fericită, înainte de a-şi vedea cartea tipărită. Au trecut apoi cîţiva ani, eu am venit în Mănăstirea Petru Vodă, lîngă Părintele Justin Pârvu. În anul 2000, un alt prieten din grupul de la biserica Sapienţei, Viorel Badea, a venit cu familia la Petru Vodă şi mi-a dăruit un pachet de însemnări. Mi-a spus că au rămas la el de la Părintele Constantin Voicescu şi că eu aş fi singurul care să mă pot ocupa de însemnările respective. Fusese cu Părintele Voicescu în Elveţia, la fiul lui Alexandru Mironescu, şi le-a adus de acolo, iar părintele i le-a încredinţat lui să le editeze. Iar el, cînd s-a uitat pe însemnări, a văzut că măsura duhovnicească a celor scrise îl depăşeşte, că e treabă de monahi, şi mi le-a adus mie.

Sigur, e dezamăgitor pentru cititor să afle că nu l-am cunoscut personal pe Ioan Ianolide. Dar i-am cunoscut pe Virgil Maxim, pe Arhimandritul Grigorie Băbuş, pe Părintele Constantin Voicescu, pe Părintele Marcu Dumitru, oamenii care l-au trimis pe Ioan Ianolide la mine, peste ani şi ani.

Erau aproximativ 10 plicuri (se poate să greşesc şi să fi fost mai puţine) cu hîrtii A5 împăturite în două, scrise mărunt, mărunt. Pe unele dintre plicuri scria „Document pentru o lume nouă”. Era testamentul Sfîntului Valeriu Gafencu, lăsat nouă, celor de astăzi. E vorba de o revelaţie, o descoperire dumnezeiască pe care Valeriu Gafencu a avut-o cu două săptămîni înainte de a muri. Un mare dar care ni s-a făcut nouă, păcătoşilor, de la Dumnezeu, pentru rugăciunile şi suferinţa acelei generaţii. În celelalte plicuri erau însemnările sale despre închisori, România, poporul român, Biserica Ortodoxă şi veacul ce va veni.

Ion.Ianolide.cu.sotia.saIoan Ianolide a scris toate acele sute de foi în ultimii săi ani de viaţă, sub acoperămîntul Maicii Domnului şi discreţia totală a soţiei sale, realizînd că el, „nebunul”, neavînd cu cine vorbi şi trebuind să plece dintre noi, trebuie să lase în scris mărturia minunilor petrecute în închisorile comuniste cu toţi cei ce s-au dăruit rugăciunii, şi că va veni o vreme în care o altă generaţie va alerga precum cerbul la izvoarele apelor către puţinele mărturii ale unui neam obidit.

Plicurile fuseseră ascunse, de frica Securităţii, în piciorul unei lămpi din casă. Unele plicuri erau acoperite de lac, iar acest lac atinsese şi foile din lăuntru, într-o margine, la îndoitura lor. Îmi aduc aminte că m-a impresionat peste măsură o notă dintr-unul din plicuri, pe o foiţă de hîrtie, pe care scria (pentru Părintele Constantin Voicescu? pentru Părintele Grigorie Băbuş? pentru noi?): „Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine! Sînt bolnav, foarte bolnav, am dureri foarte mari, suferinţa e foarte greu de purtat, aici pe patul de spital de la Sf. Pantelimon. Nu ştiu dacă voi trăi sau dacă voi muri. De acum soarta mea e în mîna lui Dumnezeu.” Acesta a fost unul din motivele pentru care, nepricepîndu-mă ce să fac ca să nu le deteriorez, în anul 2003 am dat toate plicurile maicilor de la Diaconeşti, fără să mă fi apucat de lucru la textele lui Ioan Ianolide. De multe ori am luat la răsfoit plicurile, am citit, am citit, m-am cutremurat de mărturiile autorului, m-am înfricoşat de darul ce mi s-a făcut prin acele însemnări, dar într-o bună zi am decis să las pe alţii să împlinească voia sfîntului mărturisitor. Maicile au fost mai harnice şi au găsit şi soluţia dezlipirii foilor fără să se afecteze scrisul. Peste un an a apărut cartea „Întoarcerea la Hristos”, al cărui titlu eu l-am găsit un pic mai potrivit conţinutului decît titlul original – „Document pentru o lume nouă”. Îmi asum responsabilitatea pentru această intervenţie în gîndurile autorului. Cuviosul Ioan cu siguranţă a vrut să păstreze ideea anului 1952, vreme în care a trebuit să-şi facă ordine în gînduri – cum să reţină mai bine şi în ce formă discuţiile cu Sfîntul Valeriu. Din ziua în care le-am dat plicurile, mai multe din maicile Mănăstirii Diaconeşti au lăsat deoparte orice alte ascultări şi s-au dăruit zi şi noapte lucrului la cartea lui Ioan Ianolide.

Dumnezeu a binecuvîntat toate ostenelile făcute, pentru rugăciunile Sfîntului Ioan, şi cartea a ajuns în zeci de mii de case de români pînă acum. Din Statele Unite am primit o scrisoare scrisă cu lacrimi de maica Nina Hagopian pentru marele dar al cărţii trimise. Cartea a fost tradusă şi în limba greacă acum cîţiva ani, iar fragmente din carte s-au tradus şi în limba rusă.

Întoarcerea la Hristos” este mîna întinsă de Dumnezeu nouă, păcătoşilor, ieşirea din marasmul şi înşelarea cu care lumea contemporană vrea să ne orbească, învierea sufletească a oricăruia dintre cei ce vor vrea să se mîntuiască. Aşa am văzut şi eu această carte, care, oricît de grea ar putea părea contemporanilor noştri, uşurează sufletele de povara veacului pe care îl trăim şi înnobilează orice inimă care primeşte mărturiile ei.

Să avem parte de rugăciunile Sfîntului Ioan Mărturisitorul şi ale tuturor Sfinţilor generaţiei sale!

m. Filotheu

Categories:   Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE