Mănăstirea Petru Vodă

Mihai Eminescu despre Biserica Ortodoxă și încercările Apusului de romano-catolicizare a românilor

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”  (Mihai Eminescu – Opere, vol. 13, pp. 168-169).

***

„Înfiinţarea unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.

Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Hercalidul , care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De – asemenea guvernul imperial austriac, luând măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba, atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet – încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări, al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de-a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.

Înfiinţind metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România — şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor — şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin.

Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă.

Moldova a avut trei Domni eterodocşi; unul a înfiinţat episcopia romano – catolică a Siretiului, altul şi-a dat silinţă să lăţească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Graţiani , care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: „Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mânca carne.”

Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi. Ei totuşi au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano – catolică . Ce-i drept, speranţa poporului român a fost, şi este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de şaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simţit în ţară că avem domn eterodox . Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestăţii Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orăşanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaş ; nu s-a folosit de această armă, pentru că ştia că s-ar fi indignat chiar şi patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înfiinţându-se metropolia catolică din Bucureşti, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe şi astăzi e cu putinţă ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.

Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii . O mare parte din românii din munţii despre nord a părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoş, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii , luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă.

Astăzi însă, după o sută şi cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.

Şi care este momentul ales pentru aceasta?

Avem un Domn romano-catolic şi cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moştenitor prezumptiv, al doilea Domn romano-catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecţia de care s-a bucurat biserica papală până acum va fi şi mai întinsă pe viitor.

„Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a ţării, alta a Curţii; doi capi bisericeşti, unul părinte sufletesc al ţării, iar altul al familiei regale şi a-l celorlalţi străini aşezaţi în ţară: între ţară şi dinastia este un abis netrecut .”

Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestăţii Sale (d. Câmpineanu de ex.) dacă s-ar afla în opoziţie şi n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulţimii lesne de condus la care s-ar fi adresând.

Nouă însă, şaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în ţară cu hotărârea de a duce mai departe tradiţiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea şi Ştefan, ale lui Matei Basarab, tradiţiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfinţit prin martiriul său; şi niciodată în timp de şaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înfiinţarea metropoliei catolice din Bucureşti ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaştem adversarii şi ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern şi nu în opoziţie.

Metropolia romano – catolică a fost creată anume spre a slăbi poziţiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria şi mai îndeosebi poporul maghiar, voieşte să-şi asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient.

Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentăi rege al Ungariei a fost pus între sfinţi şi regii Ungariei toţi au fost maiestăţi apostolice. La anul 1526 coroana sfinţită a Sfântului Ştefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului , pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Ţările de Jos, în Spania şi în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradiţiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează acum prin România în Orient: metropolitul romano -catolic din Bucureşti este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare.

Domnul Kállay , unul dintre cei mai însemnaţi oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum câteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit.

Ideea nu e nouă, nu pentru întâia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, „cel mai mare maghiar”, comitele Szecheny , a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii îşi dau toată silinţa s-o vulgarizeze atât în Ungaria cât şi în Europa.

Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspândeşte în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic , ci nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre şi, în acelaşi timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient.

Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilităţii , pe când ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kállay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, când acest popor însuşi începe a se îndoi mult şi bine despre capacitatea lui în această privire.

Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atâte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte ameninţat în existenţa sa.

Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înşişi, atât prin ziarele lor cât şi în Parlament.

În acelaş timp d-l Tisza îşi dă toată silinţa să câştige o înrâurire determinantă asupra bisericii sârbeşti din Ungaria. Actualul mitropolit sârbesc din Carlovăţ e numit şi impus. Acum câteva săptămâni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputaţiune a bisericii sârbeşti, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sârbesc de la Carlovăţ .
Sinodul „patriarhal” se va întruni aşadar pe viitor la Buda-Pesta şi aici se va muta mai curând ori mai târziu şi scaunul „patriarhal”.

Maghiarii au dar relaţii cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicţiunea acestui patriarh se întinde peste otarele Ungariei, deocamdată până în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sârbesc.

Aceste relaţii cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puţin problematice: maghiarii voiesc să aibă relaţii directe şi de câţiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano – catolică înfiinţată acum din nou e menită a le crea aceste relaţiuni.

Aceasta o vor maghiarii şi tot aceasta o voieşte şi dinastia Habsburgilor.

Răspândirea confesiunii romano – catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg şi cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de „Kulturkampf”, iar la noi se începe acum prin înfiinţarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în România — şi atunci şi-au ajuns scopul — ori întâmpină o rezistenţă hotărâtă la români, şi atunci înstrăinează ţara de domnul ei, care e un Hohenzollern, şi atunci au ajuns un alt scop, tot atât de important.

Nu-i vom învinovăţi pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orişicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari ‘şi urmăreşte scopul şi nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocaţi fiind, noi vom fi datori a ne apăra şi biserica papală va pierde poziţia pe care a avut-o până acum în ţara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situaţiuni în care ne va impune ceea ce pân’ acum am dat de bună – voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoinţa cu care i-am întâmpinat pe catolici pân’ acum . Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra dinastiei şi contra neamului românesc au pierdut orişice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu toţi cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.”

[20 mai 1883]

Reacţia Biroului de informaţii vienez, care urmărea şi activitatea, poetului la Societatea „Carpaţii”:

„Bukarest, 3 Juin 1883
Notice

Une nouvelle et très delicate question est sur le point de surgir. Sans etre encore entrée dans le domaine de la politique militante, elle est cependant le sujet de certaines préoccupations autant dans les cercles offcieux et officiels que dans ceux de l’opposition. II s’agit de la création d’un archiepiscopat catholique romain à Bucarest par le Saint Siège. On a beaucoup remarqué à ce sujet un article publié par le journal Orthodoxul dont on connait les attaches avec le Métropolitain primat. Cette feuille ecclésiastique relève la nomination de Monseigneur Paoli comme archevêque de Bukarest et pose la question si le chef supreme d’une confession à laquelle appartiennent des centaines de milliers de Roumains peut ne pas être sujet roumain. Le Tempul, journal de l’opposition conservatrice consacre à la question un long article écrit de main de maître. Dans cet article passé en tête du no. 112 de cette feuille, on traite historiquement la question, mais en même temps l’auteur y poursuit une tendance légérement antidynastique et surtout hostile à l’Autriche-Hongrie.

Le travail publié par le Tempul est trop long pour être analysé dans cette lettre; d’ailieurs il est très facile de se procurer le numéro dont j’ai cité le no. et l’on y puisera de precieux renseignements sur certaines tendances, qui commencent à avoir cours dans certains cercles. je me bornerai done à citer quelques passages qui suffiront pour se rendre compte de l’article entier:

„Nous aurons dorénavant deux églises, l’une au pays, l’autre à la cour, deux chefs d’église, l’un qui sera le chef spirituel du pays, l’autre celui de la famille royale et des autres étrangers établis dans le pays”. „Les traditions de la famille de Habsbourg, qui sont identiques avec celles de la couronne hongroise sont celles dont le fil se poursuit aujourd’hui a travers la Roumanie vers l’Orient: Le Metropolitain catholique romain de Bucarest n’est tout comme le president de Ia commission mixte, qu’un agent de l’influence austro-hongroise”. La politique des Habsbourg se bifurque dans le dilemme suivant: Ou elle réussit à propager le catholicisme en Roumaine et alors elle a atteint son but, ou bien elle rencontre une résistance énergique chez les Roumains et, dans ce cas, elle rend le pays hostile à son souverain qui est un Hohenzollern et alors elle a atteint un autre but aussi important”.

On voit que la tendance est marquée. Elle l’est encore plus quand on lit l’article dans son entiers.

D’ailleurs, il n’est un secret pour personne qu’il existe une société irredentiste roummaine qui profite de tonte occasion pour agiter les esprits dans un sens hostile à la monarchie austro-hongroise. Sous le gouvernement conservateur ces velleites ont été etouffées immediatement. Aussi l’article en question a-t-il soulevé une tempête au club conservateur, car il ne représente d’aucune façon les idées du parti et il s’était glissé en tête du journal par surprise et par l’intervention du rédacteur, un certain Eminesco, qui avec Mr. Laurean, Slavici, Maroineanu, Maniu et beaucoup d’autres forment une société fondée depuis déjà quelques années dans un but irredentiste.Il est vrai que les bons Roumains et les gens sages les considèrent comme des utopistes, mais ils existent quand-même et sont en correspondence très suivie avec leurs affiliés en Transylvanie.

Les membres de cette société se réunissent les mercredis chez M. Titus Maiorescu dans des réunions littéraires. M. Maiorescu lui même a l’air de se tenir à l’ecart et d’ignorer ce qui se fait. Dans les derniers temps il avait été chargé par le gouvernement de régler l’aliénation par l’Etat de quelques terres en Bucovine. Ces propriétés appartenaient à des couvents et avaient été sécularisées par l’Etat avec les autres propriétés de main-morte appartenant aux communautés religieuses. II parait que certaines propriétaires de Bucovine ont proposé au gouvernement de lui acheter ces terres, pour augmenter leur influence territoriale et ne pas laisser les propriétés passer entre les mains de propriétaires non roumains. Le gouvernement y ayant consenti, M. Maiorescu fut chargé de régler la chose. On dit qu’il y a fait une bonne affaire et que c’est en partie cette circonstance qui explique son attitude bienveillante envers le gouvernement.” (67, p. 412-414).

(Mihai Eminescu – Opere, vol. 13, p. 514)

***

Cercetări deosibit de preţioase, manifestări colective şi importante sudii şi lucrări i-au fost dedicate Poetului nepereche, cuprinzând viaţa şi activitatea sa. Celor care-l cunoşteau pe Eminescu fragmentar şi unilateral li s-a dezvăluit titanismul marelui poet, prozator, jurnalist, dramaturg, folclorist pecum şi interesul deosebit, manifestat pentru diferite discipline (filologie, economie politică, fizică, limbi clasice şi moderne etc.). Cunoştea mai întâi de toate literatura germană din care chiar a tradus (Schiller. Goethe, Lenau etc.), admira pe William Shakespeare, dedicase mult timp cunoaşterii Rig-Vedei şi limbii sanscrite, precum şi a lui Kalidasa. Peotul [Poetul. n.n] a fost, toată viaţa, dublat de marele degustător de esenţe tari filosofice (A. Schopenhauer, Herbart, Hegel etc.). Despre „Cugetarea sacră” se poate consulta: Petru Rezuş – Mihai Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, pp. 340-371, unde este expusă pe larg informaţia sa teologică. Rămâne să ne oprim şi asupra atitudinii sale faţă de Biserica strămoşească adică Biserica Ortodoxă Română.

Plecând de la origine, Mihai Eminescu, ca şi mulţi alţii, i-a rămas dator „dulcei mame” Raluca în privinţa îndrumării religioase. Mama sa îl duce de mână la slujbele ţinute în bisericuţa de lângă casa părintescă din Ipoteşti. Ea l-a învăţat unele rugăciuni (mai ales Tatăl nostru) şi i-a împărtăşit unele cunoştinţe elementare. Impresionabil din fire, fostul copil îşi aminteşte de slujbele speciale de Înviere şi, mai târziu, amintirile i se vor decanta în versuri. De fapt, Eminescu, care avea ureche muzicală şi adeseori cânta doine populare, ştia să cînte şi: „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă aducând”. Sau varianta: „Hristos a înviat din morţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte”.

Contribuţia emiesciană la acestă cântare tradiţională orotdoxă, este evidentă, mai ales în varianta a doua.

Tot din vremea copilăriei i-au rămas poetului impresiile puternice din poezia Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-ntăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii Evanghelii.
Ş-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada…
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună…Miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală…
Un clocot lung de glasuri viu de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Hristos Învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, ţie, Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Hristos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

La frageda vârstă a copilăriei, Eminescu a fost impresionat de frumuseţea slujbei bizantine, rămânându-i întipărită în memorie, pentru a o pune înversuri abia în anul 1878. Tot din acest an fecund în amintiri, poetul a scris admirabilul colind:

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Când gheaţa se-ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele,
Se bucur’copiii,
Copiii şi fetele.
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.
(Colinde,colinde, 1878)

În poezia aceasta este cuprinsă înfiorarea, simţită în copilărie de Mihai Eminescu, când asculta minunatele cântări, după ferestrele luminate ale casei din Ipoteşti, peste care încă nu năvăliseră marile nefericiri, dezastre şi tragedii ale Eminovicenilor. Mihai Eminescu a fost toată viaţa sa un convins apărător al tradiţiilor neamului, sugându-şi seva patriotismului său arzător din trăirea obiceiurilor şi datinilor poporului său.

Versurile acestea ne descoperă sufletul curat al poetului din anii copilăriei, petrecute la Ipoteşti (1850-1866). După aceşti ani fericiţi, poetul ia contact cu lumea din afara zidurilor casei părinteşti. Dat la pensionul lui Ferderber din Botoşani, începe înstrăinarea sa de casă. Numai vacanţele erau ale lui. Apoi trece la Hauptschule (şcoala primară) din Cernăuţi, unde termină clasele a III-a şi a IV-a, pentru a fi înscris în clasa I-la K. K. Ober-Gymasium din acelaşi oraş.

Era anul 1860, iar Mihai Eminescu va pleca şi va reveni pe băncile unei şcoli scolastice austriece, faţă de care va avea reţineri, apoi definitivă părăsire. Dascălul lui favorit a fost Aron Pumnul, dar acesta se îmbolnăveşte grav. Pe al patrulea copil al Căminarului Gheorghe Eminovici îl va iubi de la început. Murindu-i unicul copil, Aron pumnul îl adoptă pe Mihai (Condicile mitricale ale Bisericii Sf. Nicolae, rubrica Aron Pumnul, consultate în anii 1935-1937).

Încă nici acum poetul n-are manifestări exprese faţă de biserica strămoşească. Profesorul Aron Pumnul şi soţia sa Catinca erau profund religioşi şi îndeplineau toate rânduielile tradiţionale. Singura oponenţă care se observă în acest timp la Eminescu este absenţa sa voluntară şi repetată de la „exhortele” (exhortae) catehetului Veniamin Iliuţ, iar mai apoi ale lui Mihail Călinescu, viitor profesor universitar. De vină erau metodele complet greşite ale acestor pedagogi improvizaţi. De misiunea didactică, n-a mai fost vorba, amândoi cateheţii aplicau metoda drastică: note rele şi observaţii în catalog. I-am înşirat pe amândoi, fiind de-o seamă, deşi Mihail Călinescu îl va sprijini pe profesorul titular bolnav.

De pe acum ni se întrevede starea religoasă a elevului Mihai Eminovici (aşa trecut în cataloage!). Concluziile ar fi inoportun de tras. Cateheţii reduceau totul la formă, la artificial, şi dădeau note rele tocmai la disciplina care trebuia să-i ajute. Veniamin Iliuş „îi pârlea” pe elevi cu note rele! Putea fi o deteriorare a credinţelor tânărului Mihai Eminovici, dar n-a fost. Nu s-a întâmplat nimic cu aceşti cateheţi improvizaţi, iar elevul lor depăşise stadiul amorf al obedienţei.

În această fază a vieţii poetului intervin alte evenimente. În ianuarie 1866, moare Aron Pumnul. Mihai Eminescu pleacă pe drumurile Transilvaniei, îndemnat de testamentul fostului său dascăl şi părinte Aron Pumnul. Are diferite întâmplări pe drum, dar ajunge pe dealul hulei şi salută blajul, Roma cea mică. Deci Mihai Eminescu cunoştea tragedia religioasă a Transilvaniei o dată ce numeşte Blajul: Roma cea mică. Le află pe toate de la însoţitorii săi pe drum (teologul Cotta), apoi verifică singur austeritatea formală şi ineficienţa profesorilor de la Blaj, care puneau exagerat accentul pe stăpânirea limbii latine.

Expert în cunoaşterea tuturor stărilor psihice ale contemporanilor, inclusiv cele religioase, Mihai Eminescu creionează suplu atitudinea contemporanilor faţă de Iisus Hristos:

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiu lui cuminte tu eşti om-nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie…
Ieri a fost credinţa simplă-însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmoră te taie…

Este exact situaţia poetului din punct de vedere religios, în anul 1873! Luase contact cu societatea Junimea, iar membri ei erau atei. Mihai Eminescu pipăise terenul junimist şi-şi luase toate măsurile. De la el se puteau obţine poezii, dar nicidecum atitudini ostile tradiţiilor seculare ale neamului. Intervenind şi prietenia cu Ion Creangă, configuraţia lui Mihai Eminescu s-a precizat. (Trebuie să remarcăm aici că nici Ion Creangă, prietenul intim al poetului, nu împărtăşea toate părerile societăţii Junimea, între care era şi ateismul. Ion Creangă era capabil să râdă „homeric” de prăpăstioasele purtări ale unor clerici, dar, cât a trăit, nu s-a atins de tradiţiile ortodoxe. Şi lui, la comemorarea morţii sale, după o sută de ani, i se face dreptate. Ion Creangă n-a fost ateu, ca alţi membri ai Junimii, el a fost un adversar al fariseismului şi al altor cusururi ale tagmei din vremea sa).

Şi Mihai Eminescu şi Ion Creangă erau împotriva „clericalismului searbăd şi înfumurat”.Valoarea unui Varlaam, Dosoftei etc., se impune în activitatea poetului, care aduna „cărţi vechi” şi avea o ladă plină de ele, împrumutându-le şi lui M. Gaster şi H. Tiktin.

Abia în anul 1879, Mihai Eminescu va scrie poezia: Viaţa, vizându-i pe clericii formalişti şi snobi:

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie!”
(1879)

Tot atât de excepţională este şi poezia Preot şi filosof (1874). Poetul avusese în aceşti ani, vreme să se lămurească din multe puncte de vedere.

Presupun că poetul avusese unele întrevederi contradictorii cu diverşi clerici. Cu Ion Creangă avea destule ce vorbi, fără a ajunge la contradicţii şi adversităţi. Nu tot aşa era cazul, să zicem, cu Gheorghe Ienăchescu, un coleg superficial şi agramat. Din asemenea discuţii s-a născut poezia Preot şi filosof (1874):

Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţii…

Urmează o comparaţie edificatoare pentru concepţiile poetului care se înfiripează între timp. Mihai Eminescu a rămas mereu preocupat de învăţătura creştină, iar la temeliaLuceafărului este şi prologul Evangheliei Sfântului Ioan.

După cum se poate constata, elementul tradiţional, istoric, este prezent în operele eminesciene. Despre Biserica Ortodoxă, el face distincţii necesare:

„Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?

Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reforma – reîntoarcerea la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă unii astăzi, catolici din Germania, era mântuirea omenirii…” (Petru Rezuş, op. cit., p. 363).

Cât priveşte independenţa Bisericii Moldovei, Eminescu afirma: „Şi dacă va întreba cetitorul ce Biserică este accea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba- Iulia, în legătură întinsă cu eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei motropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul…p. 258).

Şi de asemenea: „Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Edit. Academiei R.S.R., 1985, p. 364).

Aceste precizări eminesciene sunt edificatoare şi nu au nevoie de comentarii searbede. Poetul se dovedeşte un avizat cunoscător al bisericii strămoşeşti şi se pronunţă, în vremea sa în favoarea unor probleme intercreştine, care şi azi sunt în atenţia noastră.

Mihai Eminescu pune problema Bisericii cu implicaţiile ei, aşa cum n-a pus-o cei chemaţi. De exemplu, fără a intra în hăţişul unei dezbateri sterpe şi inutile, poetul se pronuţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina. „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi balmează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…” (Petru Rezuş, op. cit. p. 363).

Mihai Eminescu ştia şi se pricepea în toate, deci şi în privinţa stării Bisericii Ortodoxe. Atitudinile sale rămân premonitorii pentru totdeauna.

(Ortodoxia, revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15)

Categories:   Cultura românească

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.