Mănăstirea Petru Vodă

Mărturia unui pustnic despre Părintele Justin

Din copilărie mi-a plăcut să stau în singurătate să mă rog, să-mi liniştesc sufletul, să mă gândesc la Dumnezeu şi să citesc. Aşa că imediat ce am terminat şcoala, şi încă din timpul facultăţii, mi-am luat o căsuţă la munte şi petreceam cât mai mult acolo. Prin anii aceia, când abia începusem să stau cu lunile în singurătatea pădurii, mult înainte de a veni la ortodoxie şi de a citi Scriptura, am avut câteva viziuni care s-au repetat. Abia peste mulţi ani, după ce am venit la ortodoxie, am putut întreba dacă erau de la Dumnezeu sau de la diavol. Duhovnicul le-a confirmat autenticitatea unora, înşelarea altora, şi, ca să fie sigur, m-a trimis la părintele Justin. Părintele Justin a fost de aceeaşi părere, iar pe cele de la Dumnezeu m-a pus să le scriu şi să le las pe unele după moartea mea, iar pe altele să le fac cunoscute după moartea lui.

Într-o zi, cum stăteam în pădure, în linişte, mă trezesc deodată că dispare totul din faţa mea, pădurea cu totul, şi era deşert. Tot pământul, toată planeta adică, era ars şi roşu, ca nisipul. Oamenii plecau din oraşe, ieşind în şiruri interminabile. M-am apropiat de oamenii aceia şi am observat cu groază că nu aveau privire în ochi. Aveau ochii goliţi de viaţă, nu aveau lumină deloc, erau ca un lut. Mergeau fără să vorbească nici în sine, nici unii cu alţii. Priveliştea m-a copleşit. Sufletul mi s-a umplut de lacrimi. Am vrut să-i trezesc. Le vorbeam dar nu mă auzeau. Se uitau fix înainte. Am văzut că erau un fel de şine, late de o palmă, dintr-un metal mai neobişnuit, peste tot pe Pământ, iar oamenii aveau o plăcuţă din acelaşi tip de metal în braţ sau în cap, şi pe plăcuţă erau tot felul de cifre. Ce era uluitor era liniştea de mormânt, deşi milioane de oameni se mişcau în toate părţile, în acelaşi ritm, automat. Atunci am început să ţip din toate puterile la ei, dar totul era conectat la plăcuţe şi nu mă auzeau. Când le vorbeam, din piept, din inimă se grăiau cuvinte, dar glasul meu nu se auzea, ca şi cum ar fi fost în vid. Se duceau, toţi oamenii aceia, pe şine, pentru că nu mai aveau voinţă, iar şinele duceau la un ocean de pâclă… Am privit oceanul de pâclă – era format din oameni şi foc, un foc fără lumină, iar sufletele lor cu conştiinţele lor şi cu trupurile lor fizice alcătuiau materia care ardea în focul acela atemporal. Chinul meu era nu numai empatia în suferinţa lor indescriptibilă, dar mai ales mă chinuiam că nu-i puteam ajuta. Nu avea efect nici o mijlocire pentru eliberarea lor, oricât am vrut să mă rog pentru ei, Dumnezeu nu primea, pentru că El respectă alegerea liberă a oamenilor. Celor care vor să renunţe la El le respectă decizia. Ca şi cu sinucigaşii fizic, nu se poate cere pentru ei viaţa veşnică, adică ceva ce ei au respins de bunăvoie, nici cu sinucigaşii duhovniceşti, adică ereticii sau apostaţii, nu se fac rugăciuni pentru ei după moarte, pentru că ei din liberă alegere au preferat să refuze pe Dumnezeu. Dumnezeu este Milostiv şi poate da mântuire celor ce au greşit mult dar s-au pocăit, dar este şi Drept, şi nu dă mântuirea cu de-a sila celor ce n-au dorit-o.

Această vedenie am avut-o de mai multe ori, pe o perioadă de vreo 6-7 ani. Pe măsură ce se repetau, în pofida dorinţei mele de a nu mai retrăi niciodată o asemenea experienţă, ele reveneau cu detalii mult mai cumplite, arătându-mi chinurile psihice pe care le vor trăi oamenii, încât zăceam zile în şir după aceea. Vedeam aceste lucruri în trezie fiind, nu în vis, nu dormind. Şi pentru că nu citisem nici Scriptura, nici Părinţii, nu puteam înţelege…

Peste vreo 10-15 ani am aflat prima dată de sistemul cu microcipuri implantate oamenilor, citind într-un ziar că „visul tehnologiei este să facă o omenire interconectată cibernetic, să nu fie diferenţă între biologic şi virtual”. Am început să mă îngrijorez, să mă „trezesc” de-a binelea, când am auzit de la părinţii de la schitul Sf. Siluan nişte lucruri ce le zisese Părintele Paisie Aghioritul, iar pustnicii de acolo vorbeau despre microcipuri. Am aflat apoi că nu numai eu, duhovnicul meu şi pustnicii de acolo aveam vedenii din acestea, ci mulţi dintre ceilalţi pustnici, ba şi oamenii mai nevoitori din oraşe şi sate. Unii mai tineri ziceau că trebuie respinse şi telefoanele celulare, calculatoarele, GPS-urile, chiar şi protezele medicale, toate care au cip, pentru că şi ele pot fi, fără voia utilizatorului, interconectate, ca şi sistemul de electricitate. Dar cei mai bătrâni au spus că, deocamdată, atâta vreme cât nu este comuniune biopsihică între om şi maşină nu e problemă, doar identificarea cu ideologia maşinii împreunată cu uniunea biofizică cu maşina înseamnă pierzanie totală. Ne-am sfătuit mult şi am căutat un duhovnic mai iscusit şi toată lumea spunea: „numai părintele Justin de la Petru Vodă poate şti acestea!” Asta era prin 2007. Şi m-au trimis la el.

Răspunsul părintelui Justin a fost limpede, în acord cu ceilalţi mari duhovnici ai Filocaliei şi cu părintele Cleopa şi părintele Stăniloae, şi anume: până la căderea totală sunt căderile treptate, exact ca la ispitele cu gândul, cu voia, cu inima, şi aşa mai departe, cuprinzând toată fiinţa şi toată fapta, până la căderea totală. Treptele căderii sunt, în cazul acesta: părerea că cipul nu e rău, părerea că poţi să-l „contracarezi”, încrederea adică în puterile tale de creatură neputincioasă – vai! că nici Dumnezeu nu ajută pe cel ce crede că se poate ajuta singur! -, apoi urmează folosirea tot mai deasă a tehnologiei ca înlocuitoare a realităţii (cei care nu pot trăi fără tehnologie, care nu pot gândi singuri fiindcă n-au exerciţiul citirii, nici al meditării, şi nu pot comunica decât prin tehnică – şi ce poţi comunica, dacă nu gândeşti, decât senzaţiile propriului trup şi zvonurile primite de la alţii, şi asta înseamnă îndobitocire), apoi urmează primirea actelor de identitate cu cip, care reprezintă lepădare de Hristos. Deci fiindcă odată cu lepădarea de Hristos pleacă harul, căderea se face dintr-una în alta, aproape fără să te mai poţi opri, şi ajunge omul să primească implantarea, care reprezintă lepădarea de condiţia umană, pierzania totală, definitivă, şi pe pământ, şi în veşnicie. Acele momente sunt foarte, foarte aproape. Deja au început.

Căderea din ispita de gând în apostazia totală e avertizată încă din Vechiul Testament, pentru cine citeşte tâlcuirile la psalmi ale Sfinţilor Trei Ierarhi de exemplu, dar se vede şi din pilda pe care o dă Mântuitorul cu cele trei ispitiri din Carantania, căci El, ca Bunul Păstor, arată că dacă primeşti gândul de încredere în sine, urmează căderea. Aceeași fenomenologie, a căderii din una în alta, tot mai grabnică pe măsură ce omenirea se ascute dpdv mental, se vede în mărturisirile filocalice ale Sfinţii închisorilor din prigoana sec. 20. Şi români, şi sârbi, şi ruşi, toţi care au fost prin închisori – Părintele Calciu, părintele Marcu, Dumitru Bordeianu, Părintele Arsenie, Părintele Adrian, Părintele Sofian, Părintele Justin, doamna Aspazia, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, toţi spun acelaşi lucru: dacă ai căzut din credinţă chiar şi în gând, urmează, dacă nu te căieşti imediat şi cu putere, căderi grabnice, din ce în ce mai mari, până nu te mai ridici deloc, că nu mai ai putere să vrei să te pocăieşti, nici timp să faci nevoinţă. Părintele Justin a spus foarte clar, foarte ortodox: acceptarea cipului e cădere din har, adică lepădare de Duhul Sfânt, ca orice primire a unei ispite, iar apoi cu greu se mai poate cineva împotrivi implantării, care va veni imediat.

Părintele duhovnic mi-a lăsat cu limbă de moarte să mă rog nu pentru altceva decât pentru două lucruri: 1. iertarea păcatelor mele şi ale neamului şi 2. ca nu cumva arhiereii să cadă în ispita de a accepta identitatea lui Antihrist. Pentru că dacă arhiereii, în număr cât mai mare, fiecare în eparhia sa, nu respinge, şi dacă toţi dimpreună nu dau anatemei identitatea antihristică, al cărei simbol este cipul, mare parte din Biserică va cădea, şi va rămâne unul-doi arhierei, drept-credincioşi, mai preţioşi decât toată planeta, şi o mână de creştini, ascunşi prin crăpăturile pământului. Dacă arhiereii nu au vedere duhovnicească să vadă lucruri pe care oamenii simpli, ca mine, păcătoşi, le văd de la Dumnezeu, din Mila lui Dumnezeu, atunci să ne rugăm cu post şi lacrimi pentru ei, să le arate Dumnezeu! Doamne, fă milă cu turma Ta, şi luminează pe păstori! Doamne, suntem nevrednici să mai ţii pământul pe care l-am spurcat noi cu gândurile şi cuvintele şi faptele şi voile noastre, dar Tu eşti îndelung-răbdător şi mult-milostiv, miluieşte-ne, mai aşteaptă-ne, Doamne, să ne pocăim, Doamne, nu Te mânia pe noi foarte…!

Prin 2007, când i-am povestit părintelui Justin vedenia de mai sus, a zis: „bine că ai văzut numai atât! Că ce mai urmează nu poate nimeni din cei de azi să vadă”. Însă cu câţiva ani mai pe urmă mi-a arătat el însuşi mai multe despre acest subiect, nu atât prin cuvinte, cât prin rugăciunile cu care mă sprijinea clipă de clipă, ca pe fiecare dintre fiii lui duhovniceşti (şi sunt câteva mii). Ultima dată când m-am spovedit la el, în martie 2013, venisem odată cu părintele Gherontie şi eram amândoi cazaţi în chilii pe acelaşi etaj cu părintele Justin. Atunci, noaptea aceea, a fost cel mai greu… Părintele Gherontie s-a chinuit cel mai mult în trup, părintele Justin avea ochii umflaţi de plâns, încât dimineaţă mă miram că n-am murit nici unii iar Părintele Justin a zis: „se vor desface toate în stihii, măi!”… „În noi? Sau creaţia, părinte?” l-am întrebat eu. „Când oamenii n-or mai fi oameni!”

O, Măicuţa Domnului!…

Despre Părintele Justin ce pot să spun? Eu când mă uitam la el, nu vedeam om, ci un chip care strălucea ca soarele. Puterea Domnului Iisus Hristos era în trupul lui, în cuvântul lui, în tot ce făcea şi simţea şi gândea, pentru că era în Iubirea Tatălui, cum e scris: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi ne vom face sălaş întru el”. Nu am vrednicia de a vorbi despre el, eu sunt ultimul om, plin de păcate, dar Adevărul oricine poate să-l mărturisească. Şi mă îndeamnă Dumnezeu să mărturisesc, chiar dacă sunt om păcătos, dar să nu ascund Adevărul din pricina păcatelor mele. În numele iubirii părintelui pentru poporul lui Dumnezeu scriu.

După ce s-a dus în sânul lui Dumnezeu, după Înălţarea cu Trup de om la cer a Mântuitorului şi înainte de Pogorârea Sfântului Duh, cea mai fierbinte dorinţă a Părintelui Justin, cea mai mare luptă a lui nu a fost nici una dintre marile valori şi idealuri pe care le iubea şi pentru care lupta, precum înnoirea duhovnicească a Bisericii (revenirea la patristică şi curăţirea ei de materialist-dialecticieni), moralitatea poporului, unitatea naţională, cultura creştină a intelectualilor români (care au apostaziat), legislaţia care apără omul (că azi legislaţia e antiumană), teologia ortodoxă a clerului (care nu mai gândeşte patristic, ci protestant), ascultarea cu trezvie şi demnitate a monahilor (că unii-s rătăciţi şi fac pe eroii iar alţii-s rătăciţi şi fac pe laşii, şi se luptă mănăstirile-ntre ele în loc să fie cu un cuget şi o inimă după cum porunceşte Scriptura, care zice: „toţi una să cugetaţi”, şi în altă parte: „scoateţi afară pe cel rău dintre voi”…) Deci pe toate acestea râvnea Părintele Justin să le vadă împlinite, să vadă cum Ţara se pocăieşte, se întoarce la Dumnezeu care i-a dat un statut privilegiat duhovniceşte între multe neamuri, că de la patriarhul Iafet până azi poporul nostru a stat cu mâinile la rugăciune, iar azi stă cu mâinile în buzunar chiar şi în faţa morţii… Sunt lucruri pentru care Părintele Justin se ruga zi şi noapte, zi şi noapte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!”, „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru!”

Dar mai mult decât orice, lucrul pentru care Părintele Justin a fost ucis (ca ciobanul din Mioriţa, s-a lăsat în Voia Tatălui, ca să zică cu Fiul: „săvârşitu-s-a!”), a fost propovăduirea pe care şi el, ca atâţia alţi mari duhovnici şi sfinţi contemporani au primit-o de la Dumnezeu, propovăduire ortodoxă, curată, întreagă, neştirbită. Iar aşa cum Scriptura se sintetizează şi se încheie cu Apocalipsa, aşa şi învăţătura Părintelui Justin, urmaş al Sfântului Ioan Teologul, a fost – toată viaţa Evanghelia, prin „Hristos a înviat!”, iar la sfârşit Apocalipsa, prin: „Nu primiţi cipul!” Şi dacă, din motive diferite, din neputinţă sau necredinţă, unii au avut alte păreri, Dumnezeu să-i lumineze, să ne rugăm pentru ei, că şi Petru a fost numit de Mântuitorul „satană” când a „gândit cele ale oamenilor, nu cele ale lui Dumnezeu”. Şi s-a pocăit, şi iată-l că ţine cheile raiului. Părintele Justin este un sfânt care încă în trup fiind vindeca numai cu cuvântul oameni aflaţi peste continente. În Adevărul Duhului Sfânt spunea deschis, oricui: cipul nu e altceva decât avatarul iadului sufletesc, a iadului pe pământ, realizarea iadului pe pământ, a „parusiei” cibernetice, adică a „pseudo-revelaţiei” lăuntrului oamenilor către omenire prin tehnologie, un fel de judecată satanică, materialistă, ca batjocorire a Judecăţii lui Dumnezeu. Aşa cum crucea pe care o purtăm la gât nu este, ci semnifică Crucea Domnului, la fel şi cipul nu este, ci semnifică cea mai completă împotrivire a satanei contra lui Dumnezeu, adică anti-botez, anti-mirungere, anti-căsătorie, anti-spovedanie, anti-împărtăşanie, anti-înmormântare, anti-călugărie, anti-preoţie, anti-eshatologie, anti-parusie. A fost conceput să stea împotriva fiecăreia dintre Tainele Creştine. Satanismul foloseşte tehnologia, care nu e rea în sine, dar o folosesc puternicii lumii ca să batjocorească moştenirea Domnului Dumnezeu pe pământ. Lucrul acesta îl înţelege orice om care se roagă şi crede ortodox, i-l descoperă Duhul Sfânt, nu trebuie să ai doctorate de la papistaşi ca să ai cunoaşterea Duhului Sfânt, pe Care ei Îl nedreptăţesc numindu-L creatură.

Părintele Justin avea vederea Duhului Sfânt, şi de la Duhul Sfânt, aşa cum au făcut-o atâţia alţi sfinţi, a spus poporului: nu primiţi cipul. Nu-l primiţi pentru că vă pierdeţi sufletele. Aşa, amin. Mărturisesc aceasta înaintea lui Dumnezeu şi a Măicuţei Domnului şi a Sfântului Justin Pârvu.

Iertaţi-mă, fraţilor!

pustnicul V.

PS. Am rugat să fie publicată această scrisoare astăzi pentru că înainte de moartea sa, părintele Justin mi-a spus că după trei ani “mă ia”. Nu ştiu ce înseamnă aceasta, dar dacă e să mă înfăţişez Judecăţii, să rămână pentru fraţii din Biserica Luptătoare acest cuvânt.

 

Categories:   ! Stareţul Justin Pârvu, Apologetică ortodoxă, Ultimele zile ale Părintelui Justin

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE