Mănăstirea Petru Vodă

Filosofia celor din afară (un text vechi de 1800 de ani)

Fericitul Apostol Pavel le scrie corintenilor care locuiesc în Laconia, în Grecia: „Iubiţilor, adevărat vă spun, înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3:19). Nu vă spun aceasta la întâmplare: mie mi se pare că începutul acestei înţelepciuni este în căderea îngerilor, iată de ce filosofii expuneau în cuvântările lor dogme care nu erau nici concordante, nici coerente. Căci, pe de o parte, se spune că sufletul este focul, pe de altă parte, este aerul, inteligenţa, mişcarea, respiraţia, forţa astrelor căzătoare, numărul mişcător, apa maternă, un element sau o compoziţie de elemente, armonia, ansamblul, sângele, duhul, monada şi vechile contrarii. Cât de multe sunt cuvintele în această privinţă, cât de multe sunt argumentele, dar, mai ales, cât de mult caută aceste argumente ale înţelepţilor adevărul.

În ciuda acestor argumente, filosofii duc aprigi dispute în jurul problemei sufletului; pe de altă parte, în celelalte probleme legate de acesta sunt de acord, în ceea ce priveşte plăcerea sufletului, pe de o parte, se zice că este un lucru bun, frumos, iar pe de altă parte, se zice că este un lucru rău, alţii, însă, spun că este între bine şi rău.

În ceea ce priveşte neliniştea acestuia, pe de o parte, se spune că este bună, iar pe de altă parte, că este rea, iar alţii spun că este între bine şi rău. În ceea ce priveşte natura sufletului, se spune, pe de o parte, că are o natură nemuritoare, pe de altă parte, că este muritor, pe de altă parte, că poate continua să existe încă puţin, alţii spun că se transformă în animale sălbatice sau că se separă în atomi, se reîncarnează de trei ori, în timp ce alţii îi limitează existenţa la perioade de trei mii de ani. Dar, sunt oameni care nu trăiesc nici o sută de ani, însă anunţă ce au de gând să facă în următorii o mie de ani.

Cum trebuie socotite aceste idei? După părerea mea, sunt fapte extraordinare, închipuite, sau nebunie, sau ignoranţă, sau uneltire, sau toate la un loc. Dacă descoperă un adevăr, care să se găsească în gândirea comună, sau care să fie în acord cu celelalte, mulţumit aş crede acestora, dar dacă vorbesc în sens contrar despre suflet şi îi dau alte şi alte naturi, dacă îi atribuie diferite substanţe, dacă se transformă dintr-o materie în alta – deci sunt îndreptăţit să accept cu greu fluxul şi refluxul acestor lucruri. Acum sunt nemuritor şi vesel, acum devin muritor şi plâng, acum sunt separat în atomi, devin apă, aer, foc, apoi cu puţin nici aer, nici foc, fiară, peşte, iarăşi am delfinii ca fraţi. Atunci când mă privesc pe mine însumi mă sperii de trupul meu şi nu văd cum să-l numesc, om sau câine sau lup sau taur sau pasăre sau şarpe sau dragon sau himeră. Căci în toate fiarele m-au transformat filosofii, în terestre, acvatice, zburătoare, cu diferite forme, sălbatice, domestice, mute, cântătoare, necântătoare, cuvântătoare, înnot, zbor, alerg, mă aşez. Uneori, Empedocle mă face chiar şi tufiş.

Acolo unde se constată că asupra sufletului omului filosofii nu au aceeaşi părere, cu atât mai mult în ceea ce-i priveşte pe zei şi lumea întreagă se dovedesc a fi neputincioşi. Căci şi aceştia au curajul de a nu spune această stupiditate. Căci unde pot descoperi propriul suflet? Dar îl caută pe cel al zeilor. Şi nu înţeleg propriul corp, dar se străduiesc din răsputeri să afle natura universului.

În orice caz, cel puţin în ceea ce priveşte începuturile naturii se opun unii altora. Când m-a întâlnit Anaxagora, învăţa acestea: „Spiritul este începutul tuturor şi cauza şi domnul întregului univers; face ordine în cele fără rânduială, le pune în mişcare pe cele nemişcate, le separă pe cele amestecate, le ordonează pe cele dezordonate”. Când spunea acestea Anaxagora îmi era prieten şi învăţăturile sale mă convingeau. Dar acestuia i se opuneau Melisos şi Parmenidis. Cel puţin Parmenidis în poemele sale făcea să circule ideea că substanţa fiinţei şi veşnicia şi nemărginitul şi nemişcatul şi toate celelalte sunt de aceeaşi natură. Şi de această dată renunţ la această învăţătură ca să-mi schimb părerea. Parmenidis l-a scos pe Anaxagoras din gândirea mea.

Atunci când credeam că am o învăţătură solidă, Anaximene a intervenit contestând-o vehement. „Dar eu îţi spun: Totul este aerul, şi acesta condensat şi pus la un loc este apa terestră şi devine pământ, rarefiat şi dispersat în eter şi foc; când aerul revine la natura sa se rarefiază, dar capătă şi densitate, natură, schimbă”. Şi încă o dată îmi schimb părerea şi mă fac prieten cu Anaximene.

Dar Empedoclis se situează contra, dojenind şi strigând cu glas mare din Etna: începutul tuturor se află în ură şi iubire, dar una le uneşte pe toate, iar cealaltă le desparte. Discordia acestora, lupta dintre ele le crează pe toate. Le considerăm (le limităm) pe acestea ca fiind asemănătoare şi deosebite, ca având mărginire şi nemărginire, ca fiind veşnice şi născute (apărute). Prea bine, Empedoclis, te urmez chiar şi până în craterele focului (adâncul pământului).

Dar, pe de altă parte, Protagoras mă opreşte şi mă trage de partea sa, spunând: „Limita şi judecata tuturor este omul. Realităţile sunt cele care cad sub incidenţa acestor simţuri (sensuri), dar cele care nu cad sub aceste sensuri nu sunt în înfăţişarea fiinţei”. Protagoras ne măguleşte şi ne flatează prin aceste cuvinte: totul sau aproape totul este supus omului.

Dar, pe de altă parte, Thales îmi face semn cu capul că în adevăr reducem (definim) apa la începutul tuturor. Şi din umezeală toate s-au format şi în umezeală toate revin, se dizolvă, iar pământul pluteşte în umezeală. Dar, de ce de Thales, cel mai vechi dintre ionieni, nu am fost convins? Pe de altă parte, concetăţeanul acestuia, Anaximandru, spune că mişcarea eternă este un principiu mai vechi decât apa. Prin aceasta unele s-au născut, altele s-au distrus. Aşadar, Anaximandru este demn de crezare.

Arhelaos nu acordă nici o cinste acestora dovedind că începuturile întregului univers sunt frigul şi caldul. Dar şi acesta este contrazis de către vocea puternică a lui Platon, care spune că începuturile sunt Dumnezeu şi materia şi modelul. Acum am fost convins. Căci cum aş putea să nu cred filosofului care a creat carul lui Zeus? Aristotel, ultimul dintre ucenicii acestuia, rivaliza cu dascălul său în construirea carului. Acesta definea alte începuturi: acţiunea şi suferinţa. Eterul este principiul activ care nu afectează, în timp ce suferinţa are patru trăsături: seceta, umezeala, căldura şi frigul. Căci prin transformarea acestora din una în alta, toate apar şi dispar (se distrug).

Iată-ne obosiţi de a fi purtaţi prin aceste sisteme. Astfel, rămân la părerea lui Aristotel şi nici unul dintre cuvinte nu mă poate clinti. Dar, ce vrea să însemne aceasta? Că bătrânii filosofi de mai înainte îmi anihilează energia sufletului. Pherekidis spune că începuturile sunt Zeus, Chthonia, Chronos. Zeus este eterul, Chthonia este pământul, Chronos este timpul. Eterul este activ, pământul este pasiv şi timpul este cel în care apar lucrurile. Aşadar este discordie şi între unii bătrâni şi alţii. Căci Leucip consideră că toate aceste principii nu sunt decât fleacuri. El spune că marile principii sunt nemărginitul, mişcarea continuă şi micile elemente. Ceea ce este compus din mici particule se ridică şi devine foc şi aer, iar ceea ce este dens coboară şi devine apă şi pământ.

Până când aceste învăţături nu mă învaţă adevărul? Democrit nu încetează cu obiceiurile demonstrând că începuturile sunt cel ce este (a fi) şi cel ce nu este (a nu fi), cel ce este este plin, dar cel ce nu este este gol. Plinul în gol creează totul prin evoluţie şi ritm. Aş putea să-l cred pe bunul Democrit şi aş vrea să râd cu el, dacă Heraclit nu mi-ar fi schimbat opinia, spunându-mi printre lacrimi: „începutul tuturor este focul. El există sub două forme: porozitatea şi densitatea. Dar unul este activ, celălalt pasiv; unul uneşte, celălalt separă”. Sunt destul de satisfăcut, chiar dacă astfel de principii mă fac să ameţesc.

Dar Epicur mă roagă să nu mă bazez pe acestea pentru a nu ofensa frumoasa lui teorie a atomilor şi a vidului. Căci prin întrepătrunderea acestora în mai multe sensuri şi forme toate apar şi dispar. Nu te contrazic, preabunule între bărbaţi Epicur, dar Cleantes, scoţând capul din fântână, îşi bate joc de teoria ta şi reproclamă adevăratele principii: Dumnezeu şi materia. Pământul se transformă în apă, apa în aer, aerul în *** (lipsă text), focul se retrage în ţinuturile care înconjoară pământul, sufletul se răspândeşte în tot universul; din acesta avem şi noi o parte.

După toate acestea, altă mulţime de idei apare la suprafaţă din Libia: Karneadis şi Clitomahos împreună cu toţi discipolii care au călcat în picioare celelalte teorii. Aceştia arată în termeni precişi că toate sunt neînţelese şi că falsa imaginaţie este întotdeauna de partea adevărului. Ce probă este aceasta la care sunt supus şi care mă face să sufăr atât de mult? Cum, dar, să resping de la mine astfel de învăţături? Căci, dacă nimic nu este de înţeles, adevărul se îndepărtează de om, iar filosofia atât de slăvită „se bate cu umbrele”, mai ales că este departe de a avea conştiinţa a ceea ce este.

Alţii dintre cei ai vechii şcoli a lui Pitagora şi compatrioţii acestuia, solemni şi liniştiţi, mă învaţă alte doctrine la fel de misterioase, în special această mare învăţătură esoterică. Acesta zicea: începutul tuturor lucrurilor este Monada. Din formele şi din numerele sale apar elementele. El prezintă numărul, forma şi măsura fiecăruia dintre aceste elemente cam aşa: focul este compus din 24 de triunghiuri rectangulare limitate de patru triunghiuri echilaterale. Fiecare triunghi echilateral este compus din şase triunghiuri rectangulare, de aceea este comparat cu o piramidă. Aerul este compus din 48 de triunghiuri limitate de opt triunghiuri echilaterale. Acesta este asemeni unui octoedru limitat de opt triunghiuri echilaterale. Fiecare dintre acestea este împărţit în şase triunghiuri rectangulare; de aceea sunt 48 în total. Apa este compusă din 120 de triunghiuri egale şi echilaterale, fiind asemănător unui icosiedru compus din 20 de triunghiuri egale şi echilaterale, şase ori douăzeci fac în total 120, Aerul este compus din 12 forme pentagonale echilaterale asemănător unui decaedru. Pământul este compus din şase pătrate, fiecare dintre acestea fiind divizat în patru triunghiuri, de aceea sunt în total 48.

Pitagora măsoară, deci, universul. Şi încă o dată entuziasmat nu fac nici un caz de casa mea, de ţara mea, de soţia mea, de copiii mei, nu mă mai interesează. Eu urc până în eter, îmi împropriez regula lui Pitagora şi încep să măsor focul; nu mă interesează că Zeus ia măsuri *** (lipsă text), nici chiar marea fiinţă vie, marele corp, marele suflet *** (lipsă text). Pot eu însumi să urc până la cer şi să măsor eterul. Acesta este sfârşitul domniei lui Zeus. Când voi lua aceste măsuri şi când Zeus va afla de la mine câte unghiuri are focul, cobor din cer, mănânc măsline, smochine şi legume, iau drumul cel mai scurt către apă şi cântăresc elementul umed în balanţă, cu degetul mare şi mijlociu, şi calculez adâncimea ca să-i arăt lui Poseidon care sunt dimensiunile mării peste care guvernează. Fac înconjurul lumii într-o zi, amintindu-mi dimensiuni, proporţii şi forme. Atunci voi fi convins că unui om cu calităţile şi cu importanţa mea nu-i scapă nimic din universul întreg, nici chiar cât o palmă. Eu ştiu numărul stelelor, peştii şi animalele sălbatice, pot cu uşurinţă aşeza universul într-o balanţă şi să-i cunosc greutatea.

Alăturându-se acestor lucruri, sufletul meu s-a străduit până acum să domine universul. Dar, Epicur se întoarce către mine şi-mi spune: tu nu ai măsurat decât o lume, dragul meu prieten, dar sunt multe şi infinite lumi. Mă văd, deci, obligat să măsor mai multe ceruri, alte etere; şi sunt atâtea. Dar nu-i prea târziu. Iau provizii pentru câteva zile, şi plec către lumile lui Epicur. Astfel zbor şi depăşesc limitele acestei lumi, Thetis şi Ocean. Pătrunzând în noua lume şi, ca să spun aşa, într-o altă cetate, măsor totul în câteva zile. De acolo mă înalţ către a treia lume, apoi către a patra, apoi către a cincea, apoi către a zecea, şi a douăzecea, şi a mia şi până unde? Căci acum pentru mine toate sunt tenebrele ignoranţei, iluzie neagră, eroare fără sfârşit, imaginaţie falsă, nebunie neînţeleasă. Cu atât mai puţin nu trebuie să fac „recensământul” atomilor din care au ieşit toate, pentru a nu lăsa nimic fără examen, mai ales fiecare dintre lucrurile atât de necesare şi atât de utile de care depinde prosperitatea casei şi a familiei mele.

Am cercetat, deci, teoriile acestor filosofi arătând contradicţiile, pentru a arăta cum cercetarea realităţii de către ei este fără limite şi fără sfârşit, cum scopul lor este imprecis şi fals, pentru că ei nu se apleacă asupra nici unui lucru evident, asupra nici unui argument clar.

Filosoful Hermias (sec. III) – “Luare în derâdere a filosofilor celor din afară [exoterici/eterodocşi]”.
Revista Ortodoxia, ed. Patriarhiei Române, Seria Ii, An I, Nr. II, 2009, Bucureşti, pag. 187-191
traducere de Elena Rusu

 

Categories:   Apologetică ortodoxă, Reviste

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.