Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ignatie Briancianinov – Despre înşelare

Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?

Stareţul: Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, pînă la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii sîntem în înşelare (începutul celui de-al treilea Cuvînt al Preacuviosului Simeon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii sîntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, avînd nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţă din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui Domnului”. (Ps. L4l, l0). Ea este acel pămînt întunecat în care a fost surpata viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. L42, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (l Tim. 6, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este „trupul şi sîngele”, care „nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (l Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este „Învierea şi Viaţa” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plîns. Cu plîngere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pămîntului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos de aceea S-a şi pogorît la noi”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare.” (începutul Cuvîntului al 3-lea)

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc, a fost întrebuinţată de către îngerul căzut minciuna (Fac. 3, l3). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strîns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucît cea din urmă este urmărea nemijlocită a celei dintîi. Cuvîntul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Începutul răutăţilor este gîndul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gîndul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au luat minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub aparenţa adevărului, s-au vătămat pe sine fără putinţă de tămăduire cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră. „Şarpele m-a amăgit”, a zis ea, „şi am mîncat” (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie” pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie” pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrîurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, pînă la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică. Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înşelarea lucrează mai întîi asupra felului de a gîndi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gîndi, ea nu întîrzie să se împărtăşească inimii, corupînd simţirile inimii; luînd stăpînire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.

Începînd din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, în cuvîntul lui Nichifor din Singurătate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunîndu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădînd ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răscumpărat pe om. Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; şi că această libertate să se arate nesiluita, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătură de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai înainte şi de totdeauna – minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre – aceste înrîuriri bolnăvicioase – el e cel care le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmîntează într-o haină plăcută, străduindu-se să ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvîntului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrînează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4, 7), lucrînd, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin către puţin, înrîurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol. Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sînt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

(Sf. Ignatie – “Despre înşelare”, cap. I)

Categories:   Cuvinte de folos

Comments

Sorry, comments are closed for this item.