Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Maxim de Turin (sec. IV-V) – Omilii despre Botez

În toată Biserica Sobornicească/Ortodoxă a primului mileniu, şi chiar şi în afara ei, în diferitele erezii şi schisme desprinse din trupul său, Sfîntul Botez s-a făcut prin afundare, scufundare (căci aceasta şi înseamnă, ad literam, originalul grecesc βαπτισμός). Nu a existat nici o altă formă a sa pînă mult după anul 1000.

În apusul căzut în ereziile papismului, începînd cu al XII-lea veac de la Hristos, botezul a început să fie făcut prin turnare, înţelească ca simbol al scufundării prin care Însuşi Mîntuitorul Hristos a trecut, apoi de la turnare s-a trecut la stropire. Căderea în erezie, petrecută începînd cu veacul al IX-lea şi continuată prin succesive căderi din Har, a fost arătată prin negarea înseşi formei Tainei prin care se intră în Creştinism. Nu doar că Taina nu mai era valabilă, făcînd doar dovada atîtor erezii şi încălcări flagrante ale Evangheliei, dar nici forma ei nu au mai considerat-o necesară. Spre întărirea creştinilor ortodocşi (şi poate spre revenirea la dreapta credinţă a ereticilor), redăm aici textele despre Taina Botezului ale unui mare sfînt din veacul al V-lea, Sfîntul Maxim de Turin (Tours):

Omilia I

«Tot cuvîntul lui Dumnezeu, fraţilor preaiubiţi, se cuvine să fie ascultat cu toată atenţia şi încordarea minţii, iar acum, mai mult decît în altă zi, vom avea trebuinţă de dragostea voastră. Căci de aceea, după ce am dat drumul catehumenilor, v-am reţinut pe voi să ascultaţi. Fiindcă, în afară de acelea pe care, în general, toţi creştinii se cuvine să le păzească, vom vorbi mai ales despre Tainele dumnezeieşti pe care nu pot să le înţeleagă decît aceia care le-au primit deja, după ce au fost date de Domnul. Prin urmare trebuie să ascultaţi cu aşa de mare atenţie cele ce spunem, întrucât sînt încredinţate numai celor botezaţi şi ascultătorilor credincioşi şi sînt mai mari decît acelea pe care catehumenii s-au obişnuit să le asculte.

Nu trebuie să vă miraţi însă, fraţilor, că nu v-am spus nimic, între aceste rînduieli, despre rituri, şi că nu vă explicăm imediat cele ce vă încredinţăm fiindcă, desigur, aceasta ar fi o nelegiuire în lucrurile sfinte şi dumnezeieşti, însă nu am făcut acest lucru din neglijenţă, ci din evlavie. Căci am recurs în aşa măsură la frumuseţea tăcerii în lucrurile sfinte şi dumnezeieşti şi zăbovim în dragostea de a vă grăi asupra acelor sfinte lucrări ale riturilor, pentru ca marea putere a harului divin, care nu poate fi explicată cu grai omenesc, să o cinstim mai mult prin tăcere. Însă fiindcă se cuvine ca dragostea voastră să fie cunoscătoare în toate, după ce a fost îndeplinită deja rînduiala riturilor, vă explicăm cele ce aţi primit mai înainte, ca să nu înţelegeţi mai puţin vrednicia ritului dumnezeiesc, ca să nu-l socotiţi mai puţin preţios. Căci dacă veţi înţelege, veţi vedea că toate cele ce sînt socotite preţioase în această lume, sînt de mai puţin preţ în comparaţie cu Taina.

Aşadar, fieare dintre voi să-şi reamintească fiecare formă a riturilor pe care, fiind date de Domnul, le-aţi urmat prin slujba noastră. Şi cele ce aţi primit atunci sincer şi cu credinţă, acum să le cugetaţi cu chibzuinţă, ca să puteţi înţelege mai bine.

Mai întâi, desigur, am uns urechile voastre cu untdelemnul binecuvântării. Cunoaşteţi însă pentru ce a fost făcută această ungere, după tradiţia bisericească, de către toţi preoţii lui Hristos. Începutul credinţei şi al întregii învăţături sfinte se primeşte în inimă prin intermediul urechilor şi din auzire izvorăşte cunoaşterea (credinţa). Căci nu poate cineva să cunoască tainele credinţei dacă nu va auzi pe propovăduitor, după cum a afirmat Fericitul Apostol, care zice : «Cum însă vor auzi fără propovăduitor?» Şi iarăşi: «Aşadar, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvîntul lui Dumnezeu» (Rom. X, 14-17). Aşadar, în mod sigur, organele acestui simţ sînt sfinţite prin acel untdelemn, fără de care credinţa nu poate să ajungă în suflet. Şi totodată, cei ce au venit la botez să-şi păstreze urechile lor nepătate de orice cuvânt rău şi urît pînă la sfîrşit, ca să nu audă, ca surzii, pe cel care vorbeşte urât şi necuviincios, ori pe cel care vorbeşte de rău pe aproapele său, împlinind acea hotărâre a Scripturii Sfinte, care zice: «Păzeşte urechile tale de păcate şi să nu voieşti a auzi limba vicleană» (Ecl. XXVII, 28). Şi în altă parte : «Să nu crezi zvonului neîntemeiat». Şi iarăşi: «Sileşte inima ta la învăţătură şi rânduieşte urechea la cuvintele înţelepciunii» (Prov. XXIII, 12).

Aşadar ungerea sfîntă făcută urechilor înseamnă că urechile să îndepărteze şi să evite toate cuvintele deşarte, care sînt rostite ca fiind ale învăţăturii lui Hristos, şi să se îndrepte numai spre cuvintele lui Dumnezeu, care trebuie ascultate. Pentru că, fiind unse cu acel untdelemn, urechile trebuie să asculte numai cuvintele lui Hristos. Căci, pe bună dreptate, atunci sînt urechile credincioşilor întocmite de Hristos, când nu doresc să audă nimic afară de Hristos şi de cele ce sînt ale lui Hristos. După cum şi în Evanghelie, în timp ce vorbea despre taina împărăţiei cerurilor, zicea: «Cine are urechi de auzit să audă» (Matei XIII, 9 ; Marcu IV, 9).

Deşi este comun tuturor să aibă urechi, totuşi urechile care aud nu sînt comune. Căci toţi cîţi nu înţeleg cuvintele lui Dumnezeu, deşi nu pot să le înţeleagă mai înainte de a le auzi, fiindcă nu vor să înţeleagă ceea ce aud, nici nu sînt socotiţi că au auzit, deoarece cele ce au auzit, le dispreţuiesc ca şi cum nu le-ar fi auzit. Şi pentru aceasta au ei urechi, nu urechi socotite a fi pentru auzit, ci urechi care nu aud, adică dispreţuiesc cele auzite, ca şi cum niciodată nu le-ar fi auzit, după cum am spus. Numai aceia sînt socotiţi că au urechi de auzit de la Hristos, care după cu au auzit cu urechile, încredinţează cu tărie sufletului cele auzite şi ceea ce au încredinţat sufletului, urmează cu faptele. Despre acest fel de ascultători vorbeşte Domnul în Evanghelie: «Fericiţi sînt ochii voştri care văd şi urechile voastre care aud» (Matei XIII, 16). Şi iarăşi: «Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, se va asemăna bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. Şi a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu a căzut, fiindcă era întemeiată pe stîncă» (Matei VII, 24-25). Dimpotrivă, despre ascultătorii răi, care au într-adevăr urechi însă nu sînt în ascultare, astfel vorbeşte: «Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le împlineşte, se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi a fost căderea ei mare» (Matei VII, 26-27).

Vedeţi, aşadar, cîtă deosebire este între cel care aude bine şi cel care aude rău, adică între acela care păzeşte cuvintele lui Dumnezeu şi acela care le-a auzit, dar ca şi cum nu le-ar fi auzit niciodată le dispreţuieşte. Acela care aude şi face, este socotit înţelept; acela care dispreţuieşte este socotit nechibzuit. Acela clădeşte pe o bază solidă; clădirea celuilalt este neîntemeiată şi va ridica o colibă uşoară, fără temelie. Acolo este stabilitate, aici este cădere, şi cădere mare. Căci nimeni nu a căzut mai grav decît acela care, după ce a auzit cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce la păcate, pentru care au fost pregătite chinuri veşnice. Voi însă, după ce urechile voastre au fost unse cu untdelemnul binecuvântării, aţi fost socotiţi în numărul ascultătorilor înţelepţi; încât reţinând cu înţelepciune cuvintele lui Dumnezeu, adică îndeplinind cele ce aţi auzit, în ziua judecăţii să auziţi pe Hristos zicînd : «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei XXV, 34).

Însă acea lucrare a ritului să nu o socotiţi zadarnică şi fără raţiune sigură, fiindcă chiar şi nările voastre le-am uns cu untdelemnul binecuvîntării. Fiindcă se înţelege că pentru aceasta a fost făcută ungerea, ca aceştia care vin la botez să fie îndemnaţi a păzi taina şi rînduiala ei întreagă şi nevătămată pînă la moarte; ca atît timp cât trag suflarea vieţii în nările lor să nu se despartă de lucrarea şi ascultarea Domnului nostru Hristos. După cum şi Iov, bărbatul desăvârşit zice : «Viu este Dumnezeu care a dat la o parte dreptatea mea! Viu este cel Atotputernic, care a împovărat sufletul meu! Cîtă vreme duhul meu va fi întreg în mine şi suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu, buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr şi limba mea nu va grăi nici o minciună! Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Pînă cînd o să-mi dau duhul nu mă voi lepăda de nevinovăţia mea» (Iov XXVII, 2-5).

Mai mult, prin această ungere a nărilor se exprimă o înţelegere mai exactă. Căci mirosul acelui untdelemn, care a fost binecuvântat în numele lui Hristos şi cu puterea Lui, vă atrage la mireasma spirituală, ca să puteţi simţi pe Hristos, nu prin simţurile corpului, ci prin cele curate ale sufletului. Şi fiind atraşi de mireasma cunoştinţei Lui, urmând semnele ei, să puteţi spune ceea ce corul credincioşilor zice către Dumnezeu: «După Tine alergăm, la mireasma parfumurilor Tale» (Cînt. Cânt. I, 2). Această mireasmă o laudă Sfântul Apostol Pavel cînd zice : «Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, (Celui care ne face biruitori în Iisus Hristos şi descoperă în tot locul mireasma cunoştinţei Sale, fiindcă prin Hristos sîntem bună mireasmă lui Dumnezeu» (II Cor. II, 14-15). Socotiţi cît au sporit apostolii simţind mireasma lui Hristos, care în timp ce răspândeau pretutindeni mireasma binemirositoare a lui Hristos, oferind-o şi altora prin blândeţea propovăduirii şi sfinţenia vieţii, ei înşişi s-au făcut bună mireasmă lui Dumnezeu. De care dorim ca şi voi să vă umpleţi; ca după ce aţi primit buna mireasmă a cunoştinţei lui Hristos, prin sfinţenia vieţii, să ajungeţi cea mai plăcută mireasmă a lui Dumnezeu prin Domnul.

*

Omilia a II-a

V-am vorbit în prima omilie despre toate cele ce aţi urmat prin slujba noastră şi prin harul lui Hristos. Am ţinut însă seama de oboseala şi de memoria voastră, ştiind dinainte că nu puteţi înţelege toate ; deoarece cînd sufletul este obosit de ascultare şi cînd memoria este îngreunată cu cunoaşterea multor lucruri, chiar cele ce au fost înţelese, se pierd, fiind uitate repede. Am vorbit deci, în prima predică, numai despre acelea pe care, înainte de a veni voi la fîntîna sfîntă, le-am încredinţat vouă după rînduiala comună învăţată. Şi v-am spus că acea ungere făcută diferitelor părţi ale trupului vostru trasează o cunoaştere deosebită. Acestea le-am interpretat pe cît a socotit demn Domnul să ne dăruiască. După ce am arătat că aţi fost rînduiţi, prin sfinţenia untdelemnului, spre auzirea credinţei şi aţi fost atraşi spre buna mireasmă a lui Hristos, v-am sfătuit ca să renunţaţi din toată inima (la păcate).

Acum însă vom vorbi despre riturile care au fost săvîrşite în interiorul sfinţitului baptisteriu.

Adică, după ce aţi făcut cea mai solemnă făgăduinţă, prin care aţi mărturisit că renunţaţi la toate lucrările diavolului şi la toate desfătările lui, aţi coborît în fîntîna sfîntă, fîntîna vieţii, fîntîna răscumpărării; fîntîna sfinţită prin puterea cerească şi atât de sfinţită ca să sfinţească pe oameni, spălîndu-i de multe păcate, însă nu trebuie să socotiţi acea apă cu ochii, ci cu mintea. Căci deşi natura acelei ape este dintr-o natură comună a apelor, totuşi efectul special al ei izvorăşte din harul şi puterea lui Dumnezeu, care a creat apele ca să spele prin puterea ascunsă a lor, păcatele care nu se văd. Adică Sfîntul Duh lucrează în acea apă, ca cei care mai înainte de botez erau stăpîniţi de diferite păcate şi ardeau în gheena focului împreună cu diavolul, după botez să merite a intra în împărăţia cerurilor. După cum Domnul, exprimînd în Evanghelie puterea atît de mare a Tainei zice: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duhul Sfînt, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5).

Aşadar, înainte de a intra cu tot trupul în această apă, v-am întrebat: Crezi în Dumnezeu-Tatăl Atotputernicul? Aţi răspuns: Cred. Iarăşi am întrebat: Crezi şi în Iisus Hristos Fiul Lui, care a fost zămislit de la Duhul Sfânt şi S-a născut din Fecioara Maria? Aţi răspuns fiecare: Cred. Din nou am întrebat: Crezi şi în Sfântul Duh? Aţi răspuns în acelaşi fel: Cred. Acestea le-am făcut potrivit poruncii Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul, care înainte de a se înălţa la Tatăl în ceruri, a poruncit ucenicilor Săi, adică Apostolilor, zicând: «Mergând, botezaţi toate neamurile în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, povăţuindu-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Matei XXVIII, 19-20). Dar nimeni, atunci cînd ne aude că mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh să nu socotească că sînt trei dumnezei. Pentru că nu este admis sacrilegiul în credinţa noastră! Fiindcă am ştiut că este numai un Dumnezeu, după cum Acesta a mărturisit: «Eu sînt Dumnezeu, a zis, şi nu este altul afară de Mine. Dumnezeu drept şi mântuitor nu este altul decît Mine! Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi fiindcă până la marginile pământului Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul afară de Mine» (Isaia XLV, 2:1-22). Şi în altă carte: «Domnul Dumnezeul tău este unul Dumnezeu» (Deut. VI, 4). Şi iarăşi : «Domnul Dumnezeul tău este în cer sus şi pe pămînt jos şi nu este altul afară de El» (Deut. IV, 39).

Aşadar, ţinem şi credem că sînt trei persoane, adică Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, de o putere, de o substanţă, de o veşnicie, de o voinţă şi chiar de o dumnezeire şi întreaga Treime o adorăm prin rostirea unui singur Dumnezeu. A socoti însă mai mulţi dumnezei de aceeaşi esenţă este o impietate. Şi, pe de altă parte, a nu crede (că sînt) trei persoane de o substanţă, de o dumnezeire şi de o egalitate sau coeternitate, este o nebunie eretică; aşa cum au fost arătate acestea, după cum am spus, prin mărturia lui Hristos: «Botezaţi toate neamurile, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19).

Însă pentru că am întrebat: Crezi în Sfînta Biserică şi în iertarea păcatelor? Nu am întrebat în acelaşi mod ca precum se crede în Dumnezeu, tot aşa să credeţi şi în Sfînta Biserică sobornicească. Deci nu am zis ca voi să credeţi în Biserică ca şi în Dumnezeu, ci înţelegeţi că noi zicem şi am zis ca să credeţi în Sfînta Biserică universală, care cheamă la Dumnezeu. Să credeţi chiar în învierea trupului care este viitoare. Deci precum aţi crezut în Sfînta Treime şi aţi primit un Dumnezeu în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, tot aşa aţi crezut că vouă vi se vor ierta păcatele. Şi acum deja credeţi, că au fost şterse prin botez; astfel credeţi că învierea trupului este viitoare, fiindcă aţi făgăduit că voi credeţi cu tărie. Căci în aceasta constă întreaga credinţă a creştinilor, ca să credem într-adevăr că învierea acestui corp şi nu a altuia este viitoare. Şi în ce fel stăm acum în biserică înaintea altarului lui Dumnezeu, tot aşa să credem că vom sta, în ziua judecăţii, înaintea Scaunului de judecată al lui Dumnezeu, după cum zice Sfîntul Apostol Pavel: «Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup: ori bine, ori rău» (II Cor. V, 10). Şi aceasta, pentru că aceia n-au credinţă în suflet (în existenţa sufletului) nu cred în învierea viitoare. Sînt alţii care cu buzele făgăduiesc că cred, însă cu sufletul îşi pierd nădejdea. Sînt unii care aduc mare insultă lui Dumnezeu, Atotputernicul, oameni care cred că nu pot să învieze după moarte. Noi însă cei care am primit credinţa de sus, nu putem să ne îndoim de învierea noastră. Deoarece credem că Dumnezeu, Care a făcut pe oameni, cum nu fuseseră mai înainte poate cu uşurinţă să refacă pe cei care au fost. Dumnezeu, care a făcut cerul şi pămîntul şi mările şi cele ce sînt în ele şi toate elementele din nimic, cum poate să nu reconstituie pe oameni, pe care pentru aceasta i-a făcut, ca să petreacă în această viaţă după cum în cealaltă să fie judecaţi şi să primească ori răsplata, pentru faptele bune, ori chinurile, pentru cele rele? Căci aceasta este credinţa creştinilor de pretutindeni, ca să credem că noi ne vom arăta cu aceste trupuri în care sîntem acum, având bunul exemplu al învierii noastre viitoare, pe însuşi Hristos, Domnul nostru, Cuvântul Tatălui. Care, fiindcă este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu-Cuvîntul şi, după fiinţă Dumnezeiască, coetern şi consubstanţial cu Tatăl, pentru aceasta a primit omenitatea naturii noastre, cu care a voit să Se nască din Fecioara Maria şi după aceea să pătimească şi să moară şi a înviat a treia zi şi S-a suit la ceruri, ca pe noi să ne ridice la nădejdea învierii şi ca noi să credem că vom învia din morţi, aşa cum mărturisim că Hristos a înviat din morţi. Precum şi Fericitul Apostol mustră sufletele necredincioşilor zicînd: «Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?» (I Cor. XV, 11). Aşadar, ţineţi cu statornicie şi credeţi acestea, pentru că se propovăduieşte în Evanghelie că învierea este viitoare; cînd tuturor sfinţilor care iubesc pe Hristos şi fac voia Lui li se va da mărita nemurire, ca să fie slăviţi în faţa lui Dumnezeu împreună cu îngerii şi puterile cereşti, în veci. Iar pe cei necredincioşi şi pe cei păcătoşi şi pe cei care nu fac poruncile lui Dumnezeu să-i învieze la judecată, ca trupul acestora, care fusese făcut nemuritor, să se curăţească în focurile veşnice, ca totdeauna să ardă şi niciodată să nu se termine de ars. Căci acest lucru îl mărturiseşte şi cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos în Evanghelie, care a zis despre păcătoşi: «Atunci vor merge cei nelegiuiţi la osînda veşnică, iar cei drepţi la viaţa veşnică» (Matei XXV, 46).

Acestea sînt însă cele ce am zis pînă aici. După ce aţi promis că credeţi, am cufundat de trei ori trupurile voastre în apa sfinţită. Această rînduială a Tainei Botezului se săvîrşeşte cu îndoită semnificaţie. Căci într-adevăr, aţi fost cufundaţi de trei ori, cei care aţi primit botezul în numele lui Iisus Hristos, care a înviat din morţi a treia zi. Deci acea cufundare repetată de trei ori, reprezintă chipul îngropării Domnului, în care aţi fost îngropaţi în botez împreună cu Hristos şi aţi înviat prin credinţa în Hristos, ca, după ce aţi fost curăţiţi de păcate, să trăiţi imitînd pe Hristos prin sfinţenia virtuţilor. După cum zice Fericitul Apostol: «Au nu ştiţi că toţi cîţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am crescut împreună cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, -cunoscând aceasta că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, ca să nu mai slujim păcatului» (Rom. VI, 3-6).

Vedeţi, fraţilor, cu ce condiţie a zis Apostolul că am fost botezaţi: Ca să nu mai slujim păcatului. Cît de mare este această nu zic indiferenţă, ci rătăcire, ca după ce ai primit iertarea păcatelor prin botez, să voieşti a fi supus păcatelor: ca după ce ai fost făcut sfînt din păcătos, din nou să voieşti să devii păcătos din sfînt. Şi după ce ai fost spălat în acea fîntînă sfîntă, în care nu este permis să fii spălat decît o dată, să te întorci din nou la necurăţiile păcatelor! Luaţi aminte, preaiubiţilor, ca ceea ce aţi primit, şi care nu se repetă, să păstraţi nevătămat şi neîntinat pînă la moarte. Şi odată curăţiţi de păcat, să vă feriţi de orice păcat pentru totdeauna. Căci Hristos, Care v-a curăţat prin mila Sa, fiind voi întinaţi şi murdăriţi de îndemnul demonilor, nu vrea ca, fiind odată curăţiţi, să vă întinaţi din nou. Căruia i se cuvine slava şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin!

*

Omilia a III-a

Pînă aici am vorbit despre ceremoniile îndeplinite fie înainte de Taina Botezului fie în timpul botezului însuşi. Acum însă vom vorbi despre cele ce se îndeplinesc celor botezaţi deja, după sfinţita rînduială.

Aşadar, după ce a fost săvârşit botezul, am uns capul vostru cu «chrisma», adică cu untdelemnul sfinţirii, prin care se arată că a fost conferită de Domnul, celor botezaţi, demnitatea împărătească şi preoţească. Căci în Vechiul Testament, cei care erau aleşi pentru preoţie sau pentru domnie, erau unşi pe capete cu untdelemn sfinţit şi cu aromate. Unii primeau de la Domnul puterea de a domni, alţii puterea de a aduce sacrificii. Precum citim că dreptul David şi ceilalţi regi au fost unşi de către profeţi şi au fost ridicaţi la treapta de conducători, prin untdelemnul sfinţirii. Precum citim că şi Aaron a fost uns de către Moise şi a fost sfinţit preot al Domnului, prin untdelemnul sfînt. După cum şi în psalmi se cîntă: «Ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, care se coboară pe barba lui Aaron» (Ps. CXXXII, 2). Dar acel untdelemn conferea, în Vechiul Testament, o domnie temporară şi o preoţie temporară, căci în Vechiul Testament viaţa era limitată pentru a sluji puţini ani; însă această «chrisma» conferă demnitatea acelei preoţii care, după ce a fost conferită o dată, niciodată nu se va sfârşi.

Desigur, vă miraţi că am zis că prin acea «chrisma» aţi câştigat împărăţia slavei viitoare şi preoţia. Nu eu vă spun, ci Apostolul Petru; chiar Hristos prin Petru anunţă această demnitate. Căci aşa vorbeşte către credincioşi, adică aceia care au fost purificaţi prin botez şi au fost sfinţiţi prin «chrisma»: «Iar voi sînteţi seminţie împărătească şi preoţească, neam sfînt, popor ales, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată» (I Petru II, 9). Luaţi aminte, deci, la demnitatea pe care aţi dobîndit-o prin acea taină şi păziţi-vă ca, cei care după păcate aţi fost făcuţi fii ai împărăţiei, prin botez, să nu păcătuiţi din nou, fiindcă puţin lipseşte ca să vă faceţi fii ai gheenei.

Însă, după ce au fost îndeplinite toate rînduielile tainei, v-am făcut cunoscută porunca lui Hristos şi prin exemplu şi prin cuvînt. Căci am spălat picioarele fiecăruia în parte, îndemnindu-vă la imitarea noastră, ba chiar a însuşi Domnului şi Mîntuitorului nostru. Şi precum noi am spălat picioarele voastre, tot astfel şi voi sînteţi datori să spălaţi picioarele fraţilor şi ale oaspeţilor voştri. Nimeni să nu-şi socotească un lucru înjositor şi să nu dispreţuiască, dintr-o pornire a mândriei diabolice, porunca Domnului. Că deşi era cunoscut în lume, nu S-a ruşinat să spele picioarele ucenicilor. A oferit exemplul aceasta ca să fie mai uşor îndeplinită porunca. Căci aşa citim în Evanghelie despre Domnul Iisus: «Ştiind, a zis, că Tatăl I-a dat Lui toate în mîini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la cină, a lăsat hainele Sale şi, după ce a luat un ştergar, S-a încins. După aceea a pus apă într-un vas şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins» (Ioan XIII, 3-5). Şi iarăşi: «După ce le-a spălat picioarele şi-a luat hainele ; şi după ce s-a aşezat la masă din nou le-a zis: Înţelegeţi ceea ce am făcut? Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul. Şi bine ziceţi. Căci sînt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul v-am spălat picioarele voastre cu atît mai mult voi trebuie să spălaţi picioarele unul altuia. Căci v-am dat vouă pildă ca precum vă fac Eu vouă, tot aşa să faceţi şi voi. Amin, amin, zic vouă, că nu este slujitorul mai mare decît stăpînul său, nici solul mai mare decît cel ce l-a trimis. Cînd ştiţi acestea, fericiţi sînteţi dacă le veţi face» (Ioan XIII, 12-17).

Socotiţi, aşadar, fraţilor preaiubiţi, ce nechibzuinţă, ce nebunie este ca să se socotească lucru înjositor a spăla slujitorul picioarele slujitorului şi ucenicul ucenicului, cînd Domnul şi învăţătorul a socotit demn ca să spele picioarele tuturor slujitorilor şi ucenicilor Săi. Fiindcă nu din altă pricină a izvorît aceasta, decît din încrederea în cele viitoare. Căci dacă credem cu adevărat şi din tot sufletul în aceste porunci ale Domnului, pe care le păzim în acest scurt timp al vieţii noastre, pentru a ajunge la darurile veşnice şi cereşti, nu numai să nu ne ruşinăm a îndeplini toate lucrurile smereniei, ci chiar să ne mândrim cu aceasta.

Încredinţaţi, deci, cu tărie cugetului nostru cele ce aţi auzit de la noi şi ceea ce, prin noi, aţi promis chiar Domnului. Îndepliniţi toate cîte aţi auzit că au fost poruncite. Să nu voiţi a vă face asemănători israiliţilor care după ce au auzit poruncile Domnului, fără ezitare au zis: «Toate cîte a dat Domnul le vom asculta şi le vom face» (Ieşire XIX, 8), dar ceea ce promiseseră din plin nu au respectat. Aşadar, au plăcut lui Dumnezeu cînd au promis că vor păzi poruncile Lui. După cum citim că a zis către Moise poporul Israel: «Apropie-te şi ascultă toate cîte spune Domnul Dumnezeul nostru către tine, şi tu ne vei spune nouă toate cîte grăieşte către noi Domnul Dumnezeul nostru; şi noi vom asculta şi vom face. Şi a zis Domnul către Moise: Am auzit glasul cuvintelor poporului acestuia cîte au grăit. O, de ar fi inima lor aşa ca să se teamă de Mine şi să păzească poruncile Mele în toate zilele!» (Deut. V, 27-29). Prin urmare au plăcut lui Dumnezeu, după cum am zis, fiindcă au făgăduit că vor face poruncile Lui; însă i-au displăcut fiindcă, după ce au fost date poruncile, pe care promiseseră că le vor păzi, le-au călcat. Căci despre aceştia vorbeşte profetul zicînd: «L-au aprobat pe El cu gura lor, dar cu limba lor L-au minţit» (Prav. LXX VII, 40). Căci aceasta înseamnă a aproba pe Dumnezeu cu gura şi nu cu inima: Că promit că vor face voia lui Dumnezeu, dar mint cu limba şi se întorc spre a face voia diavolului, supărînd pe Dumnezeu Atotputernicul. Pentru aceasta Dumnezeu nu pedepseşte totdeauna pe dispreţuitorii Săi, fiindcă a hotărât ca judecata să fie viitoare, unde se dă păcătoşilor osînda veşnică şi pedeapsa continuă: «acolo va fi plîngere şi scrîşnirea dinţilor» (Matei XXV, 30). Unde, după cum Domnul zice: «Viermele lor nu moare şi focul lor nu se stinge» (Marcu IX, 44).

Voi însă fraţilor preaiubiţi, credem, în numele Domnului, că nu auziţi în chip trecător cuvintele noastre, ba chiar cele divine, fiindcă ceea ce spunem le luăm din sfinte şi dumnezeieşti cuvântări. Sperăm, în Domnul, că veţi face toate cîte aţi promis, fiind voi ajutaţi în lucrările sfinte de însuşi harul Domnului nostru Iisus Hrstos Căruia se cuvine slava şi cinstea împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin.

***

Νotele traducătorului (Drd. Ion Popa)

Din cercetarea acestor omilii, observăm că practica liturgică a săvârşirii Botezului în Biserica din Turin, în secolul al V-lea, era aceea a ritului roman, care se găsea şi în Biserica Milanului pe timpul Sfîntului Ambrozie (sec. IV). Sfîntul Maxim menţionează momentul săvîrşirii botezului propriu-zis, care după cum vedem, se făcea tot prin întreita cufundare. Se dovedeşte încă o dată faptul că practica generală a săvîrşirii botezului, în epoca patristică, era aceea a întreitei cufundări în apa sfinţită. Aceeaşi interpretare a botezului o întîlnim şi la Sfîntul Ciril al Ierusalimului, în Cateheza 11-a mystagogică, 4: «…V-aţi cufundat de trei ori în apă şi v-aţi scos afară din apă tot de trei ori. În chip simbolic aţi arătat prin asta îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. Căci după cum Mîntuitorul nostru a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele pămîntului (Matei XII, 40), tot aşa şi voi prin întîia scoatere din apă aţi arătat prima zi a lui Hristos în pămînt, iar prin cufundarea în apă noaptea… în timpul scoaterii din apă, însă, aţi ajuns din nou ca în zi. În aceeaşi clipă aţi şi murit dar v-aţi şi născut…»· (Vezi Sf. Ciril al Ierusalimului, Cateheze, II, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, p. 551, 552).

Informaţiile biografice asupra Sfîntului Maxim de Turin sînt foarte limitate. Ghenadie al Marsiliei, în a sa De viris illustribus, 41, ne spune că Sfântul Maxim a murit pe timpul împăraţilor Bonomi şi Teodosie II (cel Tînăr), între anii 408-423. Această informaţie a lui Ghenadie s-a dovedit inexactă, întrucît Sfîntul Maxim se afla încă în viaţă la anul 465. La 451, Sfântul Maxim este menţionat ca semnînd actele unui conciliu ţinut la Milan. La 465 el participă la un alt conciliu, ţinut la Roma, în actele căruia semnează imediat după papa Hilarius, fără îndoială, pentru că era decanul de vârstă al episcopilor. Într-una din cuvîntările sale, Sfântul Maxim vorbeşte despre martiriul Sfinţilor Alexandru, Martirius şi Sisinius, care au suferit în Anaunia, în anul 397, ca despre un eveniment al cărui martor ocular a fost. Trebuie deci ca el să se fi născut între anii 380-385.

Opera Sfîntului Maxim este destul de bogată, cuprinzând aproape 240 de cuvîntări. Lui i s-a mai atribuit un număr destul de mare de opere, care însă s-au dovedit de o autenticitate îndoielnică. Cel care a încercat să deosebească operele false de cele autentice a fost Bruno Bruni, în ediţia operelor Sfîntului Maxim din 1784, ediţie îngrijită de el, care a fost reprodusă şi în Patrologia latină, LVII. Bruno Bruni a împărţit opera Sfîntului Maxim în 118 omilii, 116 cuvîntări şi 6 tratate. El mai dă în apendice încă 31 de cuvîntări, 3 omilii şi 2 lungi scrisori, care se pare că nu sînt autentice. O ediţie recentă a operei Sfîntului Maxim a fost publicată de A. Mutzenbecher. Acesta include 119 cuvîntări, între care şi două cuvîntări care aparţin Fericitului Ieronim, una care aparţine Sfântului Vasile cel Mare (în traducere latină), cinci care pot fi privite ca neautentice, şi şase considerate puse pe seama lui.

Opera păstrată de la Sfîntul Maxim este în întregime oratorică. Ea vădeşte zelul pastoral al episcopului de Turin. În cuvîntările sale, combate rămăşiţele vechilor religii şi erorile ereziilor, apărînd credinţa ortodoxă cu claritate şi precizie. Predicile Sfîntului Maxim se caracterizează prin scurtimea lor, asemănîndu-se, prin această însuşire a lor, foarte mult cu predicile lui Petru Hrisologul. Ele ne dau impresia unei mari varietăţi în alegerea subiectelor şi a unei deosebite abilităţi în a găsi şi a folosi materialul folcloric. Predicile sale simt modele ale unei elocinţe simple, vii şi puternice. Imaginaţia sa este vie şi concretă. El arată o predilecţie pentru interpretarea alegorică şi pentru căutarea preînchipurilor din Vechiul Testament pentru persoanele şi evenimentele din Noul Testament.

***

Din revista Studii teologice, seria II, an XXIV, nr. 1-2, 1972, Bucureşti, pg. 103-114

Categories:   Scrieri patristice, Sfintele slujbe

Comments

Sorry, comments are closed for this item.