Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Justin Pârvu: N-avem mame, n-avem nici societate, n-avem nici har

Reporter: Sfinţia Voastră, am întîlnit în învăţăturile creştine aceasta sintagmă: «a fi contemporan cu Iisus». E drept că aceasta sintagmă am găsit-o şi în domeniul filosofiei, de exemplu, la un filosof danez, Kierkegaard. Cum mai este posibilă aceasta ajungere în contemporaneitate cu Iisus?

Părintele Justin Pârvu: A fi contemporan cu Iisus Hristos – aceasta este datoria creştinului. Ce-ar fi făcut Hristos dacă era în situaţia mea? Păi Hristos ar fi făcut aşa şi aşa. Atunci eu mă conformez să fiu în această prezenţă a lui Hristos. Cînd eram în celula Aiudului, acolo veneau toate stările de lucruri. Erai şi mort, erai şi viu. Erai adus în stadiul de lepădare de lumea aceasta, de tot ce este omenesc, de ceea ce este trecător. Că nu mai veneai tu. Pe tine nu te mai interesa dacă trăieşti pînă mîine sau nu. Eram aşa de bine pregătit încît pentru mine că rămîn aici, nu-i nimic, că mă duc dincolo, iar nu-i nimic…

Pe străzi, dimineaţa, trupă: armata mergea în cîntece, venea în cîntece, copiii se jucau în curtea din jurul închisorii… Creşteau şi copacii din partea birourilor directorilor… Cînd am intrat în celulă erau cît nuiaua, cît degetul, şi cînd am ieşit, umbreau toate geamurile şi erau copaci mari. Iată că aicea, ce făceam eu aicea, decît să trăiesc prezenţa şi contemporaneitatea Mîntuitorului Hristos? Exact ceea ce au făcut şi Apostolii. Ce a făcut Sfîntul Spiridon? El mereu a fost contemporan cu Iisus Hristos, «că fără Mine, spunea Mîntuitorul, nu veţi putea face nimic». Deci El este prezent permanent şi ne călăuzeşte în toate împrejurările.

Rep: Sfinţia Voastră, oamenii vă iubesc, vă caută, vă aşteaptă zi de zi. Dumnezeu v-a dat această misiune de a fi o călăuză de încredere a sufletelor. Un testament spiritual?

Părintele Justin Pârvu: Ei, vă potriviţi la ce spune lumea? Ei, lumea asta e ca o turmă… Uite bătrîni. E bătrîn, dar nici de multe ori nu este înţelept un bătrîn. Dar lumea cînd te-a luat aşa, merge înainte aşa. Şi tu te minunezi, de altfel, de lumea asta care socoteşte cărunteţea că e şi înţelepciune. Poţi să faci ceva?

Rep: Sfinţia Voastră, aţi dus o viaţă în rugăciune, în credinţă, ochii vă reflectă sufletul curat. Totuşi, aţi fost încercat în viaţa aceasta.

Părintele Justin Pârvu: Nu prea am dus-o. Nu… am avut numai… Cea mai frumoasă viaţă am avut-o acolo, între zidurile închisorii. Păi da, pentru că aicea e şcoala şi formarea omului, dragii mei. Formarea omului nu este viaţa liberă, aşa… Formarea omului este cînd este pus la încercare, cînd este pus să se contopească cu Lumina. Pui o bandă de fier în foc. Dar pînă nu aduci temperatura la anumite grade, banda nu se contopeşte cu focul. O vezi mereu aşa. Dar abia ce ai ajuns la înălţimea unor grade de încercări şi ai ajuns că nu mai trăieşti tu, ci Hristos în tine, atunci încep să cred că eşti şi tu aşa, un infinit.

Rep: Şi atunci, Sfinţia Voastră, ce putem face noi ca să ne contopim cu Lumina, căci acum nu avem nici o constrîngere, avem libertatea…

Părintele Justin Pârvu: Păi tocmai asta este nenorocirea: Nu ştim să folosim libertatea aceasta. Nu ştim să o folosim. Dacă noi am şti să ne folosim libertatea, am fi pe pămîntul acesta îngeri toţi. Ar fi doar cîntări de slavoslovie, colinde permanente şi viaţă fericită în bucurii. Dar dacă noi nu ştim să folosim toate acestea… şi vine şi ispită, pe partea cealaltă. Că i-a adus acuma şi televizor, şi calculator, i-a adus şi Internet, i-o adus şi chip, i-o adus toate acestea. Şi este mult mai greu la ora actuală să lupţi. La început, Sfinţii Părinţi ştiau una. Aveau un singur diavol cu care luptau. Acuma au venit încă o tabără, şi încă o tabără. La începuturi, creştinismul se ridica prin forţele sale proprii. A venit a doua perioadă a lumii în istorie, cînd jumătate este a omului şi jumătate a Domnului. Vine partea a treia, ultima. Altă cale de mîntuire nu se poate, decît printr-o răbdare extraordinară. La oleacă de credinţă, adaogi răbdarea asta enormă şi ai avansat mai mult decît cele două perioade. Acuma sunt vremuri grele cu toată supratehnica asta. Şi te obsedează şi te munceşte, măi… Acuma vezi că merge în maşină omul şi dă drumul la toate zdrăngănelile. N-ai nici acolo linişte. Te urci într-o cursă (autobuz – n.rep.), nu-i chip nici acolo să stai.
Rep: Înainte, în satul tradiţional, duminica era dedicată pentru slujba şi odihnă. Acum, nici duminica… Tot timpul se vorbeşte, se face una, se desface alta. Nu se mai tace…

Părintele Justin Parvu: E arta flecărelii. A flecări. Dar se mai vorbeşte cu sens. Dar dacă diavolul la Iaşi, de pildă, îţi pune toate măscăriciurile pe blocuri, şi în dreapta, şi în stînga, că nu mai ai chip să te mai uiţi?! Sau de la 10 km, 5 km îţi pun toate trăznăile pe tablouri şi fotografii?!… Păi ce să mai facă copiii noştri, cum să reziste? În casă acolo, cînd stă copilul cu părinţii lui, trăieşte o dramă nemaipomenită. Taică-său care vine beat şi aşa, şi spune acolo şi vrute şi nevrute, o mamă care abia îşi creşte copiii, cu un soţ numai sminteală şi cădere, ce poate să mai facă? Copiii mereu sunt în neştire, trec prin încercări grele. Vin copii şi-mi spun că nu se împacă mama cu tata şi nu mai pot sta în casă, îi alungă, dorm pe la vecini. Ce să le spun? Măi copii, staţi şi voi acolo pînă vă faceţi mari, ca să plecaţi şi voi, să vă căsătoriţi, să mergeţi la o facultate… Ei, copilul acesta ce formare mai are? Este o societate care nu se mai gîndeşte, este o societate la ora actuală care nu se mai gîndeşte cu nimic la formarea şi vederea spirituală a omului. Şcoala deformată, Armata deformată, ce să mai spun? Sănătate deformată, familii deformate…

Rep: Şi atunci, ce om se naşte acum?

Părintele Justin Pârvu: Acum se naşte omul cum îl formezi. Şi acuma se poate creşte după Hristos, sigur. Uite, sînt familii care merg cu copilaşii la biserică, postesc lunea, miercurea, vinerea. Copiii sunt foarte deştepţi, îs ageri şi vin cu cornuleţul şi brînza de la şcoală în buzunar şi-l aduce acasă, nu-l mănîncă miercuri, la 11-12 cînd îl primeşte la şcoală.

Rep: Sfinţia Voastră, cunoaşteţi povestea cu Turnul Babel. Cum o gîndiţi în contextul actual?

Părintele Justin Pârvu: Păi ce să o mai gîndim? E aşa de evident, încît nici Turnul Babel nu era aşa de realizat cum este realizat acuma. Sunt 7.000 ani de istorie, din care 2.000 de ani după Mîntuitorul Hristos, şi priveşti la Turnul Babel. Uite, te aşezi cu vorbitorul acesta (se referă la reportofon – n.rep.), îl pui, şi diseară tu realizezi Turnul Babel. Amestecarea limbilor… şcoala diavolului este aşa de puternică, încît la ora actuală poveştile lui Ion Creangă … [sînt depăşite].

Rep: Cum vedeţi drumul spaţiului monahal pe viitor, misiunea manăstirilor? Pe Muntele Athos, în scurta mea şedere, am văzut că se fac modernizări. Se fac şosele, circulă maşini, e drept că nu peste tot, căci mai există o parte aşa cum era în urmă cu 900 de ani.

Părintele Justin Pârvu: Pe viitor îl văd foarte înceţoşat. Da, da… Pînă şi ei, ca şi noi, oameni fiind, au căzut. Lupta e foarte puternică. Athonul ca şi o cetate, sau un oraş, o ţară, are o armată care o apără. O armată formată cu virtuţi, cu calităţi, cu moştenitori ai unui trecut, cum avem noi pe Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Vedeţi, acestea au operat în viaţa noastră, au format.

La fel, athoniţii s-au adunat aicea cu ce avem noi în societate, în lumea asta. Au venit ruşii pravoslavici şi s-au extins acolo. Erau ruşii lui Sfîntul Serafim de Sarov. Erau ruşii lui Dostoievski. Şi se menţin ruşii aceştia… Dar la ora aceasta nici ei nu mai au. Vin ruşi după Revoluţie. Ruşi revoluţionari, oameni revoluţionari, neputincioşi, ca şi noi. De ce s-a întîmplat fenomenul acesta al emigrării la noi? Cineva a avut tot interesul ca să lovească în unitatea noastră, în credinţa noastră, în istoria noastră. Şi merge pînă astăzi această lovitură. Cine ştie cît va dura? Şi Athonul, ca şi Sinaiul, Meteora, ca şi România, toate au venit la acelaşi nivel de cădere morală şi spirituală. Apoi spune: «cînd veţi vedea că se întind firele electrice prin Athon, aproape că este şi sfîrşitul lor». Nu mai sînt grecii de altădată, e un grec ciopîrţit. Nu mai e romanul de altădată, e un român ciopîrţit. Iată cum am ajuns la un creştinism nevertebrat, gîrbovit, secătuit.

Toate serbările care se fac în concernul nostru, se fac numai duminică, numai în sărbători. Aşa cum lucra muncitorimea în perioada comunistă, patronul face aceleaşi greşeli păgîneşti. Îl exploatează pe om, îi dă un preţ derizoriu, îl exploatează şi omul stă la dispoziţia patronului şi spune: votezi pe cutare, mai rămîi la noi; nu?, te duci mai departe…

În România a fost şi va rămîne o oază deosebită faţă de Balcani şi Rusia. Nădăjduiesc că România va fi un far luminos pentru Europa. Nădăjduiesc.

Rep: Dar pentru liderii intelectuali şi politicieni, faţa către Europa n-a însemnat şi păstrarea tradiţiei, ci tocmai nevertebrarea noastră.

Părintele Justin Pârvu: Ce-i politica asta? Politica asta este o fanfară care nici nu se poate compara cu marile idealuri ale neamului nostru. Ăştia n-au nimic comun cu idealurile noastre, idealurile unei naţiuni.

Rep: Am impresia că este o Românie recentă. De ce nu recuperăm istoria? Ce face intelectualitatea?

Părintele Justin Pârvu: Intelectualii noştri, să mă ierte, dar nu mai au nici o legătură cu ceva tradiţional, ceva care să continue să lucreze la idealurile naţionale. Intelectualul, săracul, a ajuns şi el la o marfă de vînzare. A făcut o carte aicea, pe calculator şi o vinde în America. Acolo se vinde pentru 4 -5 ani. Face un ban şi vine şi face o căsuţă aici. Soţia stă acolo şi el stă aici.
Intelectualul nostru a divorţat de mult de valorile noastre. Dar cum să aibă [valori], cînd un profesor universitar spune că el este de 18 ani profesor la universitate şi are 4 studenţi la matematică? Lucrează cu 4 studenţi şi nu interesează pe nimeni de nimic. Dacă-l întrebi pe studentul nostru ce gîndeşte, de valori, de noi, hmm, asta prea puţin îl interesează. Ei, şi atunci, iată unde s-a ajuns. Ce mai face studentul nostru, tînărul acesta care iese după atîţia ani de şcoală? Se vinde foarte simplu, se duce şi nu mai stă aicea. Uite, dar şi ceilalţi! Nu mai avem nici un sobar, nici un cizmar. N-avem un tîmplar să-ţi facă un geam.

Rep: Bolniţele. Sunt legate atît de nebunie, cît şi de sărăcie. E prima formă prin care Biserica venea şi-l proteja pe celălalt, fie că era nebun… Bolniţele sînt atestate din secolele XV, XVI în Ţara Moldovei, Ţara Românească, Transilvania… Apoi, ele capătă rol laic, de spital şi nu mai sînt la mănăstiri decît sporadic. De ce nu s-a recuperat istoria şi în acest sens? De ce noi ratăm şi acum astfel de subiecte atît de profunde şi interesante de studiat? Mă gîndesc la un filosof francez, Michel Foucault, care a studiat o Istorie a nebuniei… iar noi, noi, ce am făcut, mă refer la intelectuali?

Părintele Justin Pârvu: Te temi acuma să-l ocroteşti pe nebun, că păţeşti ca la Tanacu. Da, vă spun… Dacă îl vezi cu mintea slabă îi spui: Măi, du-te acasă, nu te pot opri aici. Pentru că îndată vine acuma şi spune că l-ai omorît. Abia aşteaptă: au tot interesul să fie făcută o greşeală şi să spună „Uite călugărul criminal!”. Presa noastră, politica noastră, viaţa noastră socială este condusă de inamicul numărul unu al omului. Cînd spun om, mă gîndesc la ortodox, la creştin, la valoarea lui şi la personalitatea lui. Cei care ne oprimă pe noi sînt cei care l-au prigonit pe Hristos de la început şi l-au dus la Răstignire. Ei bine, ei nu fac astăzi decît acelaşi lucru, răstignirea lui Hristos.

Rep: Că aşa am ajuns să avem tot felul de falşi profeţi care vin şi încearcă să ne convingă că ei inventează roata în secolul XXI, că roata acum au descoperit-o ei înşişi…

Părintele Justin Pârvu: Acolo avea un fel de bolniţă unde măicuţele îngrijeau de bolnavi, le citeau, făceau rugăciuni, le făceau Liturghie. Se ştie cum a ieşit fata asta din spital şi a venit la Tanacu… Aveau tot interesul să lovească Biserica. Fără cunoştinţe, lucrarea asta a ieşit pe mîna unui gazetar. Nu avea o noţiune mai clară… «O răstignit-o domnule, zicea». Sau «Uite că a apărut călugărul criminal…» şi s-a terminat cu lumea asta. Biserica şi-a luat mîna de pe el… Nici o judecată, nici o cercetare, nimic: dă-l pe mîna legii. Legea cine este? Crimă şi pedeapsă!

Rep: Ce mai înseamnă să fii un om virtuos?

Părintele Justin Pârvu: Să fii la locul tău. Să fii model pentru copiii tăi, soţia ta. Să munceşti cinstit. Să nu te dedai la furturi. Să fii mulţumit cu ceea ce este. Să munceşti: exact ce făcea ţăranul nostru acum 150 de ani. Tata venea din Iaşi, noi aveam pămînt acolo. Plecam vineri, făceam 2 zile pînă în judeţul Neamţ cu căruţa încărcată cu 700-800 de kilograme. Ajungeam sîmbătă, până la 15 -20 kilometri de casă. Sună toaca şi clopotul de vecernie la biserică. Tata zicea: Gata. Trăgeam la liman, era un maidan, se lua o masă şi acolo stăteam, dragii mei, pînă duminică la ora 12-13, cînd cîntau cocoşii. Şi atunci tata zicea «măi, s-o gătit, hai ş-om merge». Şi ajungeam acasă, în 2-3 ore. Dar nu: sărbătoarea era sărbătoare. Aşa era tatăl meu. A fost om gospodar, corect. A crescut copiii cu o mamă evlavioasă, cu frică de Dumnezeu. Şi cu această străduinţă a lor am întîlnit şi eu viaţa mănăstirilor şi am ajuns ceea ce sunt. Nu-mi trebuie mai multă filosofie.

Rep: Ce reprezintă spaţiul monahal pentru Sfinţia Voastră?

Părintele Justin Pârvu: Este viaţa mea!

Rep: Este totul, într-adevăr. E aşa de frumos aici!

Părintele Justin Pârvu: Spunea Părintele Gheorghe Calciu: «Sărbători, Hristos a înviat, Hristos s-a înălţat, tot aşa, în sfîrşit, bucurie, lume, Hristos se naşte, unul zicea, altul răspundea, să-l slăvim pe Hristos». Şi el credea. Credea. Credea cumva. Dar cînd a ajuns acasă de la biserică şi i-a spus mama «Hristos a înviat!», atunci «Adevărat că a înviat!». Dar de ce? «Că a spus mama». Păi da: cînd a spus mama, aşa este. Dragii mei, asta-i mama. Ea este Apostolul – mama. Ea este marele Preot. Ea este geniul şi eroismul… Mama… [Părintele Justin, în aceste clipe, parcă, vorbea din altă lume, vocea sa era asemenea unei mîngîieri de ceruri infinite; era o stare greu de marcat prin cuvinte – n.rep.]. N-avem mame… n-avem nici societate…n-avem nici har… Mamaaa…

Interviu de Marius Sidoriuc

Categories:   Interviurile Părintelui Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.