Mănăstirea Petru Vodă

Constantin Daniel – Enigma smochinului

În primul secol al erei creştine, credincioşii iudei se aflau împărţiţi în mai multe secte sau partide politico-religioase care avea fiecare propriile sale doctrine teologice şi propriile sale concepţii politice. Una din aceste secte iudaice al cărui rol a fost decisiv în războiul din 66-71 d. Hr. împotriva romanilor, care pare a fi trecută sub tăcere de către Sfinţii Evanghelişti şi de toate scrierile Noului Testament, cel puţin la prima vedere şi aparent, este secta zeloţilor. Numele lor nu putea să fie pronunţat şi scris fără de primejdie pentru cel ce făcea aceasta, pentru că menţionarea lor putea să fie considerată ca un act de duşmănie împotriva romanilor. Scrierile care ar fi pomenit de zeloţi în chip deschis ar fi fost bănuite de complicitate cu ei, pentru că însuşi faptul de a menţiona acest nume de «zelot», adică de om plin de rîvnă pentru Dumnezeu şi pentru Templu, putea să fie o dovadă că scriitorul era de partea acestor răsculaţi. De aceea Iosif Flaviu nu foloseşte numele de «zeloţi» pentru a numi această grupare de răsculaţi împotriva romanilor, ci numele de «tîlhari» şi explică limpede că numele de «zeloţi» este uzurpat şi mincinos. Tot astfel literatura rabinică şi Talmudul din Ierusalim ca şi cel din Babilon numesc pe zeloţi cu acelaşi nume de «tîlhari».

Cît despre scrierile Noului Testament, în care zeloţii prin doctrina lor şi prin acţiunile lor par a juca un oarecare rol, ele dau zeloţilor numeroase apelaţii, porecle şi nume criptice destul de enigmatice, tocmai pentru a nu stîrni bănuielile romanilor şi poate, pentru că nici autorităţile religioase ale Templului nu îngăduiau să fie pronunţat numele lor. Într-adevăr numirile prin care sînt menţionaţi zeloţii în Noul Testament sînt următoarele:

Evanghelia după Luca (VI, 15) numeşte pe unul dintre ucenicii lui Hristos: «Simon cel care era numit Zilotul». Desigur în acest context, termenul ζηλωτής poate să însemne «plin de zel, zelos, care dovedeşte zel, rîvnă», şi în acest sens este folosit în greaca atică, în vreme ce în Septuaginta are sensul de «gelos» (cf. Ieş. XX, 5 ; XXXIV, 14). Şi această denumire, poreclă dată Apostolului Simon putea să însemne că el este plin de rîvnă, de zel pentru Hristos, pentru Evanghelie, dar s-ar putea interpreta acest termen că Sfîntul Simon a fost înainte zelot, membru al acestei grupări politico-religioase. Poate că acesta este sensul cel mai apropiat întrucît Sfîntul Simon este, după cum vom vedea, şi în traducerea aramaică tot zelot.

Într-adevăr în Evangheliile după Matei (X, 4) şi după Marcu (II, 19) Sfîntul Apostolul Simon este numit Σίμων ό καναναΐος şi Σίμωνοε τον καναναΐον. Dar în ebraică «zelot» este qanna, la plural qannaim, în vreme ce în aramaică «zelot» este qanani sau qanania. Desigur dacă termenul grecesc ζηλωτής «zelot» ar fi avut sensul de «rîvnitor, zelos», atunci1 în Evangheliile după Matei şi după Marcu ar fi fost tradus în greceşte acest cuvînt din textul lor καναναΐος prin grecescul ζηλωτής. Nefiind tradus astfel trebuie să conchidem că ζηλωτής are sensul de «membru al sectei zeloţilor». Dar cuvîntul aramaic qanani, «zelos» sau «zelot», se pronunţă în acelaşi fel şi este foarte aproape de «cananean, fenician» şi drept urmare grecescul καναναΐος ar putea să însemne şi «Simon fenicianul, cananeanul». Tot astfel cuvîntul acesta καναναΐος poate să aibă sensul de «locuitor al oraşului Cana» din Galileea, sau «născut, originar din acest oraş». Aşadar acest termen aramean «qanani» este foarte ambiguu putînd să însemne : a) fenician, b) partizan al sectei zeloţilor, c) om plin de zel, de rîvnă (pentru credinţă), d) locuitor al oraşului Cana. Dar tocmai din cauza ambiguităţii acestui termen este probabil că a fost transcris din aramaită direct fără a mai fi tradus în greceşte, pentru că înseamnă «membru al sectei zeloţilor» şi Sfinţii Evanghelişti s-au ferit să explice clar că Sfîntul Simon fusese membru al sectei zeloţilor, întrucît am arătat primejdiile ce aşteptau pe cei ce menţionau numele acestor răsculaţi.

Pe de altă parte zeloţii sînt numiţi «galileieni» în Evanghelia după Luca (XIII, 1), pentru că această pericopă arată că Ponţiu Pliat pusese să fie ucişi nişte galileieni veniţi să aducă jertfe la Templul din Ierusalim. Dar Ponţiu Pilat nu putea să dea porunca să fie ucişi decît acei pe care îi considera vrăjmaşi ai romanilor, iar zeloţii erau singurii iudei care luaseră armele împotriva romanilor. De altfel fondatorul acestei secte se numea Iuda Galileianul şi în Galileea începuse mişcarea zelotă după moartea lui Irod cel mare, în anul 6 d. Hr., cînd Iuda cucerise arsenalul regal de la Sephoris. Tot aşa textele rabinice numesc pe zeloţi «galileieni» şi exegeţii moderni ai Noului Testament sînt de acord că aceşti «galileieni erau zeloţi».

O denumire foarte des întâlnită, pe care Noul Testament o dă zeloţilor, este cea pe care o regăsim şi în Iosif Flaviu, adică cea de «tîlhari». Acest nume dat zeloţilor se regăseşte foarte des şi în literatura rabinică şi mai ales în scrierile eseniene găsite la Marea Moartă. Astfel tîlharii din parabola bunului samaritean sînt mai mult ca sigur zeloţi, cum zeloţi au fost şi tîlharii răstigniţi împreună cu Mântuitorul şi cum tot zelot a fost acel tâlhar Baraba «aruncat în temniţă pentru răscoală şi ucidere» (Luca XXIII, 25), care a fost eliberat de către Ponţiu Pilat în locul lui Hristos.

Un alt nume dat zeloţilor, sau unei grupări din rîndurile lor, este aceea de «sicari» pe care îl găsim în Fapte (XXI, 38). «Erau numiţi în felul acesta (i.e. «sicari») tîlharii care ascundeau un pumnal în sînul lor» (De bello judaico, II, XVII, 125). Acest nume este dat de un ofiţer roman unui grup de răsculaţi iudei care se adunaseră în pustiu sub conducerea unui iudeu din Egipt. Sicarii propriu-zişi însă ucideau în oraşe, în mulţime, pe iudeii trădători vînduţi romanilor, cu ajutorul unui pumnal îndoit sicca (de origine tracă) şi după ce îi omorau pe furiş, în mulţime, strigau ei cei dintîi să fie prins ucigaşul. Nu poate fi vorba deci de sicarii propriu-zişi în textul din Fapte (XXI, 38), ci ofiţerul roman foloseşte acest termen pentru a numi pe nişte «ucigaşi, asasini» cum îi considera el pe toţi zeloţii. Sfântul Chiril al Alexandriei (op. cit., ad Lucam, XIII, l) care era o personalitate cu o imensă cultură istorică şi filologică, afirmă şi el că aceşti galileieni erau zeloţi: «Se pare că galileienii în vremea lui Pilat s-au răsculat, urmând învăţăturile lui Iuda Galileianul pe care îl pomeneşte şi Luca în Faptele Apostolilor (V, 37)». Or, Iuda Galileianul este fondatorul sectei zeloţilor. Există şi alte dovezi că zeloţii erau numiţi uneori galileieni. Aşa în Mişna, în tratatul Yadaim, 4, 8, un sectant din Galileea spune: «Eu protestez împotriva voastră, o farisei, căci scrieţi într-un act de divorţ numele domnului (stăpînului ţării) odată cu numele lui Moise». Or, lucrul acesta numai un zelot, care nu accepta pe stăpînul ţării ca domn al său, ar fi putut să-l spună, şi el este numit «sectant din Galileea» (apud Martin Hengel, op. cit., p. 58). Tot aşa se pare că filozoful Epictet cînd se referă la vitejia galileienilor vorbeşte de vitejia zeloţilor (Arian, Discursurile lui Epictet, IV, VII, 6, apud : Martin Hengel,. op. cit., p. 60).

În scrierile eseniene aflate lingă Marea Moartă, zeloţii apar ca mari vrăjmaşi ai esenienilor. De pildă citim: «sufletul săracului a stat în multe necazuri şi nenorociri teribile au însoţit călătoria mea, cînd s-au deschis toate cursele gropii, şi cînd s-au întins; toate mrejele nelegiuirii şi plasa tîlharilor» (Himnuri, III, 24-26). în acest pasaj «săracul» reprezintă, un singular colectiv, pe esenieni, iar tîlharii sînt zeloţii.

În textul siriac al Noului Testament această denumire de «sicari» este înlocuită cu aceea de «hobadai bisoto» – «făcători de fapte rele», ceea ce dovedeşte că nu este vorba de sicari propriu-zişi, acea ramură a zeloţilor care pare a fi apărut mai tîrziu.

Trebuie să adăugăm cu acest prilej că numele lui Iuda Iscariotul, Ίούδαζ ό Ίσκαριώτης (Matei X, 4) şi ’Ιούδαν Ίσκαριώθ (Marcu III, 19 ; >cfr. | Luoa VI, 16 ; Ioan XIII, 2 şi 26) a fost explicat ca avînd sensul de Ιούδας οικαριώτης «Iuda sicarul»13. Etimologia mai veche a acestui nume de luda Iscariotul era că numele de «Iscariot» ar însemna is «om» şi «keriot» – (din) «Keriot». Dar «’ii» care înseamnă «om» este un termen ebraic şi nu aramean, iar ebraica era o limbă moartă în vremea lui Hristos. Pe de altă parte în textele aramaice ale Noului Testament (siriace, sau hristo-palestiniene) Iuda Iscariotul este numit sekariuto fără nici un i protetic înainte.

Ni se pare sigur, de asemenea, că Hristos numeşte pe zeloţi cu o denumire ce constituie un joc de cuvinte, o amfibologie intenţională. Acest nume este cel de «trestie». Într-adevăr în Evanghelia după Matei – (XI, 7-8), Hristos grăind în pustiu către poporul ce verifee să vadă pe Sfîntul Ioan Botezătorul spune: «Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? Au trestie clătinată de vînt?» Dar trestiile nu cresc deloc în pustiul unde se afla Sfîntul Ioan Botezătorul, şi Hristos nu ar fi putut niciodată să pună întrebarea aceasta absurdă, dacă n-ar fi existat şi un sens mai criptic, mai ascuns ale acestui termen de «trestie». Or, în ebraică «trestie» se spune qaneh şi zelot se spune qanna cum am arătat mai sus, iar pe de altă parte ştim că zeloţii se aflau în pustiu de unde făceau incursiuni şi atacuri împotriva romanilor şi a iudeilor care erau socotiţi de ei trădători.

Zeloţii mai sânt menţionaţi în mod implicit în Evanghelii, cînd numele lor nu este pomenit clar, dar lectorul şi mai ales cel ce trăia în primul secol d. Hr. înţelegea că este vorba de «tîlhari» şi de zeloţi. Aşa sînt pericopele următoare: «Dar nimeni nu poate intra în casa celui tare ca să-i răpească lucrurile de nu va lega întîi pe cel tare şi apoi va jelui casa» (Marcu III, 27); şi de asemenea: «Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întîi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa» (Matei XII, 29; cfr. Luca XI, 21). Însă acela care vine să jefuiască pe cel tare, căruia Hristos nu-i pronunţă numele, nu poate fi decît un tîlhar, care însă nu atacă pe un om bogat, cum ar face-o nişte tîlhari obişnuiţi, ci atacă pe «cel tare» adică pe cel care deţine o putere politică, o stăpânire, aşa cum erau iudeii prieteni ai romanilor şi trădători. în aceste pericope zeloţii sînt menţionaţi în mod implicit, aşadar, pentru că este vorba de nişte tîlhari care vin să prade, dar cărora Hristos nu le pomeneşte numele. Doctrinele zeloţilor sînt pomenite însă mult mai frecvent în Evanghelii, ştiut fiind – după cele arătate de Iaşii Flaviu – că zeloţii refuzau cu îndârjire să plătească impozitul cuvenit împăratului roman, cezarului. Aşadar ispitirea lui Hristos de către farisei şi irodieni, care îi cereau să răspundă dacă trebuie sau nu să se plătească dajdia cuvenită către Cezar, avea ca scop să dovedească limpede că Hristos este zelot şi că îmbrăţişează doctrinele acestor răsculaţi. De altfel aceasta este acuzaţia principală adusă lui Hristos de către iudei, înaintea lui Ponţiu Pilat, că este duşman al romanilor, deci împărtăşeşte învăţătura zeloţilor. De aceea, se poate afirma că puternica sectă a zeloţilor se găseşte menţionată des în Noul Testament, deşi aparent s-ar părea că nu se face pomenire directă şi limpede despre această sectă, şi că zeloţii sînt numiţi fie eu apelaţii avînd dublu sens, fie cu nume criptice, fie menţionaţi în mod implicit fără a li se cita numele. Credem însă că zeloţii sînt denumiţi de Hristos şi în alt fel încă şi vrem să demonstrăm care este această apelaţie dată zeloţilor în Evanghelii, întrucât ea poate aduce lumină în raporturile dintre Iisus Hristos şi aceşti răsculaţi împotriva Romei:

În Evanghelia după Luca (XII, 1-6) citim : «ei erau de faţă în acel timp, unii care-I vesteau despre galileienii al căror sînge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El răspunzînd a zis lor: «Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost mai păcătoşi decît toţi galileienii, fiindcă au suferit acestea? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gîndiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decit toţi oamenii care locuiau in Ierusalim?».

Cine erau aceşti galileieni? Am arătat că erau sigur zeloţi, pentru că numai zeloţii inamici ai romanilor puteau să fie ucişi de soldaţii lui Ponţiu Pilat atunci când veneau la Templu să-şi aducă jertfele. De altfel numeroşi cercetători admit astăzi că acei «galileieni» erau zeloţi. Dar această informaţie cu privire la uciderea acestor galileieni a fost adusă lui Hristos de către «unii» Ave? care par a fi de asemenea nişte galileieni, căci rilsus le spune : «Nu!, zic vouă, dar dacă nu vă veţi pocăi toţi veţi pieri la fel» (Luca XIII, 5). Iar «la fel» trebuie să aibă sensul în acest context de «ucişi de romani». Dar nu puteau fi ucişi de romani decât adversarii lor; deci acei «unii» care au adus la Hristos acea informaţie despre uciderea galileieinilor erau şi ei zeloţi. Pe de altă parte ei au venit să aducă lui Hristos ştirea despre uciderea acelor galileieni, adică zeloţi, pentru că soarta acestor asasinaţi de romani îi îndurera, mult, şi poate nădăjduiau că Hristos va lăuda mucenicia acestor luptători zeloţi. Ni se pare aşadar destul de probabil că aceşti oameni care au adus lui Hristos vestea despre uciderea zeloţilor erau ei înşişi zeloţi.

Hristos însă răspunde cu o parabolă, care are o legătură cu aceşti galileieni şi cu moartea lor: «Şi le-a spus lor pilda aceasta: Cineva avea un smochin sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Şi a zis către vier: Iată trei ani sînt de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar ?’ Iar el răspunzînd a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, pînă ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rad în viitor; iar de nu, îl vei tăia» (Luca XIII, 6-9). Desigur în această parabolă, via reprezintă, ea întotdeauna în Vechiul Testament, poporul lui Israil. Iar smochinul reprezintă în mod evident pe galileieni, adică pe zeloţi, şi Hristos compară în această parabolă (parabolă însemnând în greceşte precum se ştie «comparaţie») pe aceşti galileieni care au fost ucişi, adică tăiaţi de la viaţă, cu smochinul care trebuia şi el «tăiat». însă Hristos îi compară pe aceşti zeloţi cu un smochin, îi identifică oarecum cu un smochin, pentru că «smochin» se spune în limba vorbită de Hristos, aproape la fel ca şi «zelot». Adică în aramaică există un dublu sens, un joc de cuvinte între «smochin» şi «zelot». În aramaică-siriacă smochin este «tina» pe cînd în ebraică se spune aproape la fel T’NH, care se pronunţa tena. Dar în aramaică «zel, emulaţie, rîvnă» are sensul de «rîvnă pentru iudaism, pentru Dumnezeu» în contextul religios, şi indentifică desigur zelotismul adică acea doctrină şi învăţătură plină de zel, de rîvnă pentru Dumnezeu, pentru iudaism, pentru Templu, aşa cum credeau zeloţii. Iar thinna se pronunţa thina, foarte aproape din punct de vedere fonetic de tina «smochin» în aramaică (şi de tina «smochin» în ebraică). Căci sunetul tau se permută adesea atît în siro-aramaică dît şi în ebraică cu în theth, adică sunetul t cu th, iar jocuri de cuvinte şi amfibologii intenţionale erau posibile între aceste sunete foarte apropiate. Aşadar se pare că exista un dublu sens literal al termenului «smochin» folosit de Mântuitorul în această parabolă, pentru că tina «smochin» în aramaică este foarte apropiat de thina «zel, emulaţie, rîvnă» în aramaică, dar şi pentru că smochinul reprezintă, simbolizează în această parabolă pe galileieni care erau zeloţi.

Primul capitol al Evangheliei după Ioan relatează astfel întâlnirea lui Hristos cu Natanael (Ioan I, 45-50): «Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis : Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael : Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi a zis: Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut cînd erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israil. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea» (Ioan I, 45-50). Vom observa că Hristos îi spune lui Natanael «te-am văzut când erai sub smochin» (Ioan I, 48) şi repetă apoi: «te-am văzut sub smochin» (Ioan I, 50), deci acest termen «smochin» este, în textul grecesc al Evangheliei, precedat de articolul definit fiind vorba deci de un smochin determinat anume, bine cunoscut, dar pe care Hristos nu îl defineşte în alt fel decât prin acest articol. Se pare că dacă Hristos ar fi spus «sub un smochin», ar fi fost vorba de un arbore de smochin oarecare, dar textul Evangheliei defineşte acest smochin, ca fiind vorba de un anume smochin, bine cunoscut. Or, ni se pare destul de limpede că acest «smochin» despre care vorbeşte Hristos este zelotismul, doctrina zeloţilor, zelul sau învăţătura zeloţilor, pentru că am arătat că în aramaică tina «smochin» este foarte aproape fonetic de thina, «zel, emulaţie, râvnă» tot în aramaică. Adică «smochinul» este o apelaţie conspirativă, am spune noi astăzi, a acestei grupări politico-religioase duşmană de moarte a romanilor, şi silită de aceea să se ascundă -cât mai mult. Într-adevăr, Hristos spune lui Filip văzînd pe Natanael: «Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug» (Ioan I, 47). Termenul «vicleşug» este în textul grecesc al Evangheliei „δόλος“ care înseamnă «duplicitate, viclenie, înşelăciune» şi el se potriveşte aspiraţiilor la virtutea perfectă a zeloţilor. De asemenea cele spuse de Mântuitorul despre Natanael, că este lipsit de vicleşug, înseamnă că el este cu totul deosebit de cei ce sînt «făţarnici», adică ipocriţi, şi se ştie că acesta este reproşul şi învinuirea pe care Hristos o aduce fariseilor «făţarnici». Aşadar putem conchide că Natanael nu era fariseu, dar acest termen şi această expresie «în care nu este vicleşug» s-ar putea poate raporta şi la atitudinea multor iudei faţă de ocupanţii romani sau faţă de regii din familia lui Irod cel Mare, atitudine făţarnică şi hipocrită, şi aceasta înseamnă că Natanael nu făcea parte din aceşti iudei, şi nu era deci servil faţă de aceşti stăpînitori1 şi tirani ai poporului iudeu. Dar efectul dramatic pe care l-au avut vorbele lui Hristos asupra lui Natanael, care strigă imediat: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israil» (Ioan I, 49), ne obligă absolut să afirmăm că «smochinul» (cu articol definit) sub care Hristos văzuse pe Natanael, era cu totul altceva decât un simplu arbore. Căci trebuie să ne întrebăm ce a putut să aibă un efect atât de puternic şi de dramatic asupra lui Natanael, ce a putut să provoace exaltarea aceasta a lui Natanael în aceste cuvinte neînsemnate în aparenţă «te-am văzut sub smochin»? Pentru că Natanael, la auzul acestor cuvinte, recunoaşte pe Hristos ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Este evident că termenul «smochinul» însemna cu totul altceva, şi era vorba de ceva ascuns, enigmatic, misterios pe care numai Fiul lui Dumnezeu putea să-l cunoască. Or, secta zeloţilor era în epoca aceea o grupare politico-religioasă care se ascundea în pustiu şi care urmărită cu îndârjire de romani şi de iudeii trădători făcea tot posibilul să rămână nedescoperită, folosind bineînţeles nume conspirative şi semne de recunoaştere secrete. Faptul că Hristos a cunoscut că Natanael era partizan al acestei grupări secrete constituia desigur un act pe care numai un prooroc putea să-l facă, şi aceasta cu atît mai mult cu cît Hristos precizează în cele spuse de El că Natanael avusese un contact cu zeloţii. Într-adevăr Hristos spune: «Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut suh smochin» (Ioan I, 48), adică cu puţin timp înainte de a fi chemat de către Filip, Natanael fusese în legătură, avusese un contact cu cei din secta zeloţilor. Aşadar Hristos i-a spus lui Natanael nu numai că era zelot, ci şi că cu puţin timp înainte avusese un contact cu zeloţii, şi a precizat de asemenea când a avut loc acest contact: «Mai înainte de a te chema Filip». Or, tocmai această cunoaştere supranaturală, pe oare a avut-o Hristos, asupra faptelor şi acţiunilor lui Natanael, l-a determinat pe acesta să fie uimit în aşa de mare măsură incit să înţeleagă limpede că se află în faţa lui Mesia şi să strige: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israil» (Ioan I, 49). Desigur aceste cuvinte ale lui Natanael: «Tu eşti regele lui Israil», ar putea fi un argument că Natanael avea oarecare legături cu zeloţii, întrucât acest titlu de «rege al lui Israil» este titlul pe care adversarii lui Hristos I-L dau, acuzîndu-L că vrea să răstoarne stăpânirea romană, adică învinuindu-L că împărtăşeşte aceleaşi idealuri politice ca şi zeloţii. Este titlul «regele iudeilor» pe care îl fixează pe cruce scris pe o tăbliţă urmăritorii Săi, este titlul pe care El refuză să-l poarte. Şi acest titlu implica în sine, evident, nimicirea stăpânirii romane, deci era dorit în primul rînd de zeloţi.

Dar ceea ce ni se pare un argument şi mai sigur pentru apartenenţa lui Natanael la secta zeloţilor este faptul următor: Natanael, chemat de către Filip să urmeze pe Hristos, adică să-I fie ucenic, prin exclamaţia sa: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israil» (Ioan I, 49) arată că va deveni ucenic al Mântuitorului, ca şi ceilalţi ucenici despre care se face menţiune în acelaşi capitol întâi al Evangheliei după Ioan şi pe care Hristos i-a luat ca Apostoli ai Săi. Dar deşi reiese clar din cele expuse (în Ioan I, 45-51) că Natanael a devenit apostol al lui Hristos, nicăieri în celelalte Evanghelii numele Său nu este pomenit, şi în locul lui găsim numele lui Vartolomeu. S-a susţinut că Natanael şi Vartolomeu reprezintă aceeaşi persoană. Pentru această identificare a lui Natanael cu Vartolomeu s-au adus următoarele argumente:

Cum se poate ca un pom necuvântător lipsit de cuget şi de minte să fie blestemat? Nicăieri în Vechiul Testament nu întâlnim blestemarea unui pom. Pe deasupra Hristos spune «De acum înainte rod din tine nimeni în veac să nu mănînce» (Marcu XI, 14), dar un smochin nu poate vieţui de-a pururi, veşnic, şi nici «în veac», ei are o viaţă relativ scurtă. Atunci, cum de spune Hristos, «în veac»? Aceasta mai cu seamă că smochinul blestemat de Hristos s-a şi uscat. În fine dacă uscarea smochinului este o minune, ea este cu totul diferită de toate celelalte minuni săvârşite de Hristos. Dar blestemarea smochinului trebuie înţeleasă ca un act simbolic al lui Hristos, pentru că smochinul nu era cu nimic vinovat, căci «nu era vremea smochinelor», şi această blestemare este în sine absurdă. Dar absurditatea este totdeauna în Vechiul Testament semnul alegoriei, şi pe această alegorie au încercat să o înţeleagă exegeţii vechi şi recenţi ai Noului Testament, cei vechi văzând în smochin pe poporul iudeu în întregime.

Credem însă că şi aici smochinul reprezintă prin amfibologie intenţională, prin joc de cuvinte, pe zeloţi sau învăţătura lor, adică «smochinul», în aramaică tina, are un dublu sens literal şi înseamnă şi thina «zelul, doctrina zelotă». Întemeiem această teză pe următoarele argumente:

1.Smochinul în aceste pericope ale Evangheliei după Marcu şi după Matei este un pom rău, inutil la fel ca şi smochinul din Luca (XIII 6 ş.u.) unde, după cum am arătat mai sus, el figurează pe gallleieni, adică pe zeloţi. De aceea şi aici pare să fie vorba de acelaşi sens dublu literal al termenului «smochin», adică şi «smochin» şi «zelot sau învăţătura zelotă».

2.În Vechiul Testament pomii figurează şi simbolizează oameni.

3.După textul Evangheliilor după Matei şi după Marcu, Hristos a blestemat smochinul atunci cînd a intrat în Ierusalim. Dar Hristos trebuia să arăte încă o dată în chip limpede şi indubitabil atît Apostolilor Săi cit şi celor care îl urmau, şi care nu puteau înţelege încă pe deplin învăţătura Lui, că El nu este de loc regele lui Israil pe care îl aşteptau zeloţii şi mulţi iudei, venit să-i scape de stăpânirea romanilor, că El nu nu are nimic comun cu zeloţii şi că învăţătura Sa este cu totul opusă învăţăturii zeloţilor care aşteptau un rege pământesc venit să răstoarne dominaţia romană, întrucât spunea „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Şi Hristos trebuia cu atât mai mult să arate că nu are nimic în comun cu zeloţii, şi eu regele lor care urma să-i scape pe iudei de sub jugul roman, cu cît la intrarea Sa în Ierusalim mulţimea, copiii dar şi Apostolii strigau: «Osana, Fiul lui David», adică «Osana, rege al iudeilor» (cf. Matei XXI, 9; Marcu XI, 9-10; Luca XIX, 38; Ioan XII, 13), iar în Evanghelia după Ioan (XII, 13) mulţimea Îl aclamă pe Hristos ca rege al lui Israil. Hristos a arătat că nu are nimic comun cu «regele iudeilor» pe care îl aşteptau zeloţii şi iudeii influenţaţi de ei. De aceea Hristos blestemă smochinul, arătînd prin aceasta că nu are părtăşie cu mişcarea zelotă care voia în esenţă să creeze o civitas Dei din statul iudeu.

Drept urmare, se pare că şi zeloţii au văzut în Hristos pe unul dintre marii lor vrăjmaşi, pentru că Hristos a fost răstignit între doi tâlhari, care nu puteau fi decît zeloţi, pentru că acest nume de «tâlhari» îl vedem aplicat zeloţilor atât de Iosif Flaviu, cît şi de scrierile de la Marea Moartă, de Filon din Alexandria dar şi de Noul Testament. Or, aceşti zeloţi în chinurile şi în durerile morţii, nespus de cumplite la cei răstigniţi, au găsit totuşi destulă putere ca să-L ocărească şi să-L insulte pe Acela care murea cu ei pe cruce (Matei XXVII, 44; Marcu XV, 32; în Luca XXIII, 39 un singur dintre cei doi «tîlhari» huleşte pe Hristos). Este evident că nu puteau fi nişte simpli tîlhari, hoţi obişnuiţi, cei care în agonie chiar aflau destulă putere de ură, ca să-L ocărască pe Iisus. Dar pentru care motiv, oare, aceşti zeloţi răstigniţi alături de Hristos ocărau şi batjocoreau pe Cel care se chinuia cumplit lîngă ei? Credem că singura explicaţie posibilă este că aceşti zeloţi vedeau în Hristos un mare duşman al sectei lor, întrucît învăţătura lui Hristos era desigur opusă cu totul celei a zeloţilor.

Vom conchide, aşadar, că smochinul este şi în parabola aceasta a smochinului blestemat, ca şi în Evanghelia după Luoa (XIII, 6), ca şi Evanghelia după Ioan (I, 48-51) un nume dat sectei zeloţilor, pentru că termenul «smochin» în aramaică este foarte apropiat fonetic de «zel, rîvnă» – doctrina zeloţilor deci. Desigur era nevoie ca zeloţii urmăriţi vajnic de romani şi de iudeii trădători să se ascundă sub nume conspirative, şi poate acest nume de «smochin» şi l-au luat singuri (smochinul fiind un arbore binefăcător şi rodnic), aşa precum adversarii lor îi numeau în chip defăimător poate «trestie» întrucît – aşa precum am arătat – termenul «trestie» semnifica şi pe această plantă (şubredă şi nerodnică, cfr. Isaia XXXVI, 6) şi pe zeloţi.

Credem că aporiile din pericopele evanghelice cu privire la blestemarea smochinului se rezolvă limpede, dacă admitem că «smochinul» este un nume criptic dat sectei zeloţilor, tot aşa precum devine clar de ce Natanael a rămas nespus de uimit atunci cînd Hristos i-a spus că l-a văzut «sub smochin» şi tot aşa cum smochinul din Evanghelia după Luca (XIII, 6) figurează pe galileieni adică pe zeloţi. De aici rezultă însă că Hristos nu a împărăşit de loc doctrinele zeloţilor şi nu a propovăduit nici una din învăţăturile lor.

*

Enigma smochinului şi zeloţii în Sfintele Evanghelii, revista Studii Teologice, seria II, an XXIV, nr. 1-2, Bucureşti 1972, pg. 45-58

*

Note şi indicii bibliografice:
-Teicher, The Essenes, în «Studia Patristica», Berlin, 1957, p. 544-545, arată că romanii considerau într-o vreme că este o acţiune criminală aceea de a menţiona termenul de «creştin». Marele istoric roman Tacit scria: «s-a pedepsit cu moartea, şi s-au dat pedepse nu numai autorilor de scrieri înşişi, ci şi cărţilor lor de asemenea; triumvirii au primit poruncă să ardă în piaţa publică, pe locul în care se fac execuţiile la moarte, operele celor mai ilustre talente» (Agricola, II, 1-2).
De bello judaico, IV, HI, § 4, 138; Antiquitates judaicae, XX, V, § 198; Ibidem, § 2, 102; Ibidem, VIII, § 6, 167-173; Ibidem, VIII, § 10, 186; Ibidem, XX, IX, § 2, 204; Ibidem, XX, VIII, § 10. De altfel mai toţi istoricii moderni ai poporului iudeu admit fără nici o discuţie că aceşti «tîlhari» erau zeloţi : cfr. Simon Dubnow, Weltgeschichte des Jüdischen Volkes, Berlin, 1925, Band II, p. 412; «Patrioten die beim Volke «Eiferer» Zeloten, bei den Römer aber «Räuber» hieszen». Tot aşa în J. Hastings, A Dictionary of Christ and the Gospels, Edinburg, 1927, tome II, p. 535.
-În literatura rabinică sînt numiţi «biryonim» – hoţi, tîlhari, apud. S. W. Baron, Histoire d’Israel, Paris, 1967, tome II, p. 653-654. Aceste nume criptice se numesc de obicei criptonime, iar S. Bulgakov, Le Paradei, ed. Aubier, Paris, 1946, p. 242 n. 1, numeşte cryptogrammes orice indicaţie enigmatică din Noul Testament. Pe de altă parte Sfîntul Chiril al Alexandriei scrie: «E lucru limpede că este ascuns totdeauna cuvîntul Mîntuitorului» (Commentarium in Lucam, VIU, 4, P. G., LXXII).
-Prof. O. Cullmann, The State in the New Testament, London, 1957, p. 15-16, a arătat că Iuda Iscariotul ό Ίσκαριώτης este o corupţie a termenului σικάριος. Această ipoteză a fost făcută pentru prima dată, ni se pare, de către F. Schulthess (Das Problem der Sprache Jesu, Berlin, 1917, p. 41 şi 54-55) şi a fost reluată de către J. M. Robertson (Jesus and Jude, London, 1927) şi de către D. Haugg (Iskarioth in den neutest. Berichten, Berlin, 1930). Pe de altă parte există o variantă a textului Noului Testament care este Σκαριώτης pentru Matei, X, 4 (cfr. Novum Testamentum graece, ed. E. Nestle, p. 23) şi în unele vechi ma-nuscrise latine există o variantă a textului Noului Testament : Judas Zelotes (cfr. Ibidem).
Poate acest «i» protetic apare în greacă tocmai pentru a ascunde apartenenţa lui Iuda la secta zeloţilor. Pe de altă parte Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul sînt aşezaţi totdeauna alături unul de altul şi la sfârşitul listei Apostolilor (Matei X, 4 ; Marcu III, 18-19; -Luca VI, 16) poate pentru a marca apartenenţa lor la aceeaşi partidă. De asemenea se poate că, în textul siro-aramaic al Faptelor Apostolilor (XXXI, 39), numele sicarilor să fi fost înlocuit cu expresia «făcători de rele« spre a nu stîrni bănuielile romanilor prin menţionarea acestui nume.
«Sub administraţia lui (al lui Coponius, nota trad.) un galileian numit Iuda a aţîţat pe concetăţenii săi la răscoală, dojenindu-i pe ei ca pe nişte laşi pentru că acceptă să plătească tribut Romei şi că rabdă stăpîni muritori cînd au pe Dumnezeu ca stăpin», scrie Flavius Josephus, De bello judaico, II, 118, cfr. Antiquitates judaicae, XVin, 1-10.
-Ideea de libertate politică şi de eliberare de jugul/ roman constituia doctrina principală a zeloţilor. Aşa de pildă pe monedele bătute în vremea războiului antiroman din 66-70 d. Hr„ război în care zeloţii au fost conducătorii poporului iudeu, se afla scris HRWT ŢYWN = «libertatea Sionului». Martin Hengel, Die Zeloten, Leiden şi Köln; Cf. Isaia V, 1 ş.a. ; Ier. II, 21 ; XII, 10 ş.a. ; Iez. XVII, 5 ş.u. ; Ps. LXXIX, 9 ş.u. Stăpînul viei este fără îndoială, în această parabolă, Dumnezeu, iar vierul ar putea fi Hristos însuşi (cf. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., commentarium in loco)
-Brun, Dictionarium syriaco-latinum, Beyrouth, 1911, sub voce: Gesenius, Hebräisches und Aramäisches Handwörterbuch, 14-e Aufl., Leipzig 1905; Abraham Elmaleh, Nouveau dictionnaire hebreu-frangais, Tel-Aviv, 1961, 5 volumes, sub verbo; Buxtorfi, Lexicon chaldaicum, talmudicum et rabbinicum… denuo edidit et annotatis auxit Bernardus Fischerus, Lipsiae, 1859, sub voce; Abraham Elmaleh, op. cit., sub voce. Pentru «zelot» există în aramaică termenul thanono de la verbul than «a fi zelos, plin de rîvnă». Jocul de cuvinte între tina «smochin» şi thinna «zel, rîvnă, doctrina, învăţătura zeloţilor» este cu atît mai probabil cu cît rabinii au comparat deseori smochinul cu Tora (cfr. Erab, 54, a, apud : A. Cohen, Le Talmud, trad. franc., Paris, 1933, p. 353). Locul de sub smochin l-au ales tot aşa deseori rabinii, ca loc pentru studiul lor ; R. Aquiba stătea sub un smochin de pildă (H. L. Strack und P. Billerbeck, Das Evangelium nach Markus, Lukas and Johannes und die Apostelgeschichte, München, 1924, p. 371). Pentru permutarea lui tau cu teth în ebraică vezi N. Ph. Sander et I. Trenel, Dictionnaire hebreu-français, Paris, 1859, p. 773; pentru siro-aramaică vezi J. Brun, op. cit., p. 700. Jocurile de cuvinte sînt foarte frecvente în Vechiul Testament, în literatura rabinică şi mai ales în Midraşim. Ele se află des şi în literatura greacă (mai ales în epoca elenistică), dar aşa cum scrie Bruno Kirschner (Jüdisches Lexikon, Band V, col. 1508, la articolul Wotspiele): «în fine… jocul de cuvinte a rămas o moştenire literară de la iudei pînă în ziua de azi».
-Saducheii erau preoţi şi oameni bogaţi şi cu influenţă, ceea ce nu pare deloc a fi Natanael, prieten cu Filip.
-«Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit, pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte», Sf. Nil Ascetul, Tractatus de monastica exercitatione, cap. 16, P.G., LXXIX, 719-810. Traducere română de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p. 166 ; cf. J. Papin, A propos de l’exegèse allégorique: l’absurdité, signe de l’allégorie, în «Studia Patristica», vol. I, Berlin, 1957, p. 395 ş.u.
-În Evanghelii smochinul apare şi ca pom bun, folositor. Aşa de pildă: «învăţaţi de la smochin pilda: Cînd mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape», spune Hristos (în Matei XXIV, 32, cfr. Marcu XIII, 28 ; Luca XXI, 29).
-În siro-aramaică «smochin» se mai spune şi «suco», reprezentînd acelaşi termen ca şi grecescul «smochin», cuvînt care pare a avea el însuşi o etimologie semită (cfr. J. Brun, Dictionarium syriaco-latinum, Beyrouth, 1911). Dar în aramaică există* cuvîntul suke – «pumnalul recurbat al sicarilor» – cfr. grec. abia, lat. sicca-ae. Există deci o homonimie evidentă -între suko – «smochin», şi suke – «pumnalul recurbat al sicarilor» de unde derivă şi termenul «sicar», adică asasin, cu «sica».
Iez. XVII, 22-24 ; Isaia XI, 1 ; LX, 21 ; XXVII, 6 ; Dan. IV, 8-9 ; Iez. XXXI, 3-10 ; Isaia X, 18-19 etc. Tot aşa în scrierile esenienilor găsite la Marea Moartă, esenienii sînt simbolizaţi prin arbori în: Himnuri, VIII 5, 6, 9; Himnuri, VIII, 12; Filon din Alexandria discută de altminteri pe larg simbolismul pomilor în Vechiul Testament în: De agricultura» § 10 ş.u.
-Aşa de pildă învăţătura lui Hristos este contrară violenţei, agresivităţii şi urii zeloţilor împotriva opresorilor romani şi împotriva iudeilor care au trecut de partea acestora : «Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» (Matei V, 9). «Eu însă vă spun vouă: Să nu staţi împotriva celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt» (Matei V, 39 ; cfr. Luca VI, 29). «Întoarce sabia la locul ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri» (Matei XXVI, 52). Or. toate aceste învăţături, ca şi altele, sînt exact contrariul a ce propovăduiau zeloţii adepţilor lor, care voiau prin război şi luptă să libereze pe iudei de jugul roman, şi să proclame un rege iudeu pămîntesc (se ştie că Bar-Kochba conducătorul răscoalei zelote din vremea împăratului Adrian, ale cărui scrisori au fost descoperite la Marea Moartă, se proclamase «regele iudeilor», între 132-135 d. Hr.). Iosif Flaviu relatează de altfel (De bello judaico, VI, 312-313) că zeloţii credeau într-un oracol care afirma că «în vremea aceea un om din ţara lor va fi cîrmuitor şi domn al întregii lumi».
Sf. Chiril al Alexandriei scrie cu privire la aceasta : «Întrucît era multă vorbire cu privire la Dînsul la toţi oamenii ca şi cum El urma să primească la Ierusalim împărăţia Sa cea vestită şi propovăduită de către prooroci şi întrucât această împărăţie se făcea pricină de închipuiri şi cugetări foarte numeroase la oamenii din mulţime…, a fost silit Hristos să-i îndepărteze de la părerea lor cea greşită pe cei ce credeau în felul acesta» (op. cit., Commentarium in Lucam, XIX, li).
-Tîlharii care au fost răstigniţi alături de Hristos au fost în mod sigur zeloţi, se afirmă de către: Martin Hengel, op. cit., p. 30 şi p. 347-348 ; O. Cullmann, The State in the New Testament, London, 1957, p. 47-48 ; I. Klausner, Jesu of Nazareth, London, 1929, p. 347.

 

Categories:   Sfînta Scriptură

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE