Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Columban – Scrisoare pentru unitatea obştii

Preaiubiţilor săi fii şi dragilor ucenici, fraţilor cumpătaţi, tuturor monahilor împreună, Columba păcătosul le trimite salutări întru Hristos.

Să fie pace vouă, precum a urat Domnul când a vorbit ucenicilor Săi, şi mântuire şi dragoste veşnică. Cu ajutorul Lui, Treimea să vă dăruiască aceste trei lucruri şi să le păstreze după dorinţa mea. Câtă este stăruinţa mea în ceea ce priveşte mântuirea voastră şi dorinţa mea pentru sporul învăţăturii voastre ştie doar Cel Ce mi-a dat-o. Dar fiindcă, potrivit învăţăturii Domnului, a ajuns „strâmtorare şi prigoană pentru cuvânt” (Mt. 13, 21), niciun alt îndemn acum nu este mai potrivit pentru voi decât să vă păziţi să nu fiţi acest „pământ pietros” (Mt. 13, 5) care nu poate hrăni, prin subţirimea gliei sale, seminţele pe care le-a primit, ca Domnul să nu spună şi despre voi: „întâmplându-se strâmtorare şi prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc” (Mt. 13, 21). Ştim că, plini de bucurie şi fervoare, primim cuvântul Domnului. Acum să ne păzim să nu fim „doar pentru o vreme” (cf. Mt. 13, 21). Ne trebuie nouă răbdare ca, precum scrie, „credinţa” noastră „încercată să fie mult mai de preţ decât aurul” (I Ptr. 1, 7). Să ştiţi că lupta nu este pentru lucruri pieritoare; căci nu este un lucru nou ca pentru împărăţia cerurilor să fie luptă şi dezbinare. Şi să nu nădăjduiţi că doar oamenii vă vor prigoni; demoni sunt înăuntrul lor, care vă pizmuiesc pentru bunurile voastre, împotriva cărora să apucaţi „armele lui Dumnezeu” (Ef. 6,13- 17), spre care arată Apostolul, şi să faceţi o cărare spre cer, „aruncând” rugăciuni înflăcărate ca şi nişte săgeţi. Căci orice aţi cere cu credinţă şi cu un suflet se va da vouă.

Luaţi seama să fiţi „de o inimă şi de un suflet” (FA. 4,32) ca să primiţi ca răsplată grabnică orice lucru de folos pe care îl veţi cere de la Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatăl nostru obştesc, după făgăduinţa Domnului nostru, Care spune: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 19). Altfel, dacă nu aveţi acelaşi ţel şi aceeaşi libertate, mai bine este să nu trăiţi împreună. De aceea, vă poruncesc vouă ca toţi care din inimă vor să se învoiască cu mine şi recunosc şi iubesc părerea mea să fie alături de adevăratul meu următor Attala. Să depindă de decizia acestuia dacă va rămâne acolo sau, în cazul că vrea, dacă va veni după mine. Căci el simte primejdia sufletelor voastre. Voi să ascultaţi de el. Dar Waldelenussă fie mai marele, dacă el va voi să vină; pentru că, repede, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea înţelege precis cum stau lucrurile. Dar, deocamdată, păziţi-vă să nu fie nimeni între voi care să nu fie de aceeaşi părere cu voi, oricine ar fi el. Căci mai mult ne-au vătămat cei care între noi nu au fost de o singură părere.

Tu ştii, preaiubitorule Attala, cine simt oamenii care jignesc simţămintele tale. Destituie-i imediat. Să-i destitui, totuşi, în pace şi potrivit regulii. Doar pe Libran să-l cinsteşti şi mereu să-l ţii pe Waldelenus. Şi dacă va fi acolo cu obştea, Dumnezeu să-i facă bine, să devină smerit. Şi transmite-i sărutarea mea pe care nu a putut să o primească atunci când a plecat grăbit. Dar tu ştii de mult timp modul meu de a forma caracterul. Dacă vei vedea într-acel loc spor duhovnicesc, rămâi acolo. Dacă vei vedea primejdii, vino de acolo. Primejdiile despre care vorbesc sunt primejdiile dezbinării. Căci mă tem că sunt şi acolo dezbinări din cauza Paştilor. Nu cumva, prin viclenia diavolului să voiască să vă dezbine, dacă nu ţineţi pace cu ei. Căci poziţia voastră de acolo parcă este mai slabă acum. De aceea, fiţi atenţi, socotind „Vremea în care nu suferă învăţătura sănătoasă” (II Tim. 4, 3). Voi să vă învăţaţi pe voi înşivă şi pe cei care vor să vă audă. Doar să nu fie nimeni între voi care să nu fie una cu voi. îngrijeşte-te, deci, cât mai mult de pace, silindu-te mereu „să păzeşti unitatea Duhului întru legătura păcii” (cf. Ef. 4, 3). Căci ce folos este dacă ai un singur trup, dar nu ai o singură inimă? Mărturisesc că sunt zdrobit, pentru că în timp ce am vrut să-i ajut pe toţi, „când grăiam lor, se luptau cu mine în zadar” (Ps. 119, 7), şi în timp ce am crezut tuturor, aproape am înnebunit. Tu, deci, să fii mai înţelept. Nu vreau să iei asupra ta o sarcină atât de mare ca aceea sub care am asudat. Ştii deja micimea ştiinţei mele, care este cât o picătură. Ai învăţat că nu tuturor li se cuvin toate sfaturile, pentru că obiceiurile sunt diferite şi calităţile oamenilor sunt foarte deosebite de la unul la altul. Dar ce să fac? În curând te voi îndemna la această muncă enormă de care fug eu însumi. Dacă voi explica deosebirea învăţăturii, voi introduce modificări. Să fii, deci, în multe feluri şi mlădios în îndrumarea celor ce ascultă de tine cu credinţă şi cu dragoste. Dar tu să te temi de însăşi dragostea lor, pentru că îţi va fi primejdioasă.

Căci din toate părţile suntem împresuraţi: este o primejdie dacă ne urăsc, este primejdie dacă ne iubesc. Să ştii că amândouă lucrurile sunt adevărate. Lasă-i să te urască sau să te iubească – prin ură piere pacea, prin iubire, integritatea. Să te ţii, deci, numai de avântul dorinţei, după cum ştii că doreşte inima mea. Ştii că iubesc mântuirea pentru cei mulţi, şi pentru mine însumi singurătatea – un lucru pentru sporirea Domnului, adică a Bisericii Sale, celălalt, pentru dorinţa mea proprie. Dar acestea întru mine sunt mai degrabă dorinţe decât fapte. Dar întru tine, te rog, să fie desăvârşite, pentru că, în absenţa mea, poţi să cu-noşti amândouă lucrurile măcar în parte. Nu-ţi scriu totuşi o poruncă. Să ştii, deci, porunca mea către toţi.

Şi, fiindcă am înţeles că părerile celor mulţi diferă în ceea ce priveşte menţinerea stricteţii regulii, am legat ramurile de rădăcină, care, pentru slăbiciunea lor, s-au depărtat de puţina mea tărie, adică s-au abătut de adevărul învăţăturii. Căci cei ce au păstrat părerea mea să slujească lui Dumnezeu într-acest mod, alegând mereu pentru sine pe cei mai înţelepţi şi cucernici, doar să fie evlavioşi. Toţi cei răzvrătiţi să iasă afară. Toţi cei ascultători să fie ei moştenitori. Acestea să le păzeşti tu şi toţi care îmi aparţin în întregime. Şi pentru unire şi smerenie, oricâţi veţi fi, Hristos întinzându-vă şi înmulţindu-vă, toţi să privească la cel ce slujeşte lui Dumnezeu, lângă prestolul pe care l-a binecuvântat Sfântul Episcop Aid. De aceea, fă şi tu aşa, dacă prigoana duşmanilor noştri mă va omorî.

Am scris acestea pentru că sfârşitul lucrurilor este îndoielnic. Aş fi dorit să-i vizitez pe păgâni şi să le fie propovăduită Evanghelia de către noi. Dar Fedolius, când, de curând, mi-a povestit despre răceala lor, aproape a luat de la mine această dorinţă.

Am vrut să-ţi scriu o scrisoare plină de lacrimi. Dar pentru că îţi ştiu inima, am folosit un alt stil: am menţionat doar cele de trebuinţă, şi ele dure şi grele, preferând să opresc lacrimile decât să le stârnesc. Aşa că graiul meu în afară este blând, dar durerea este închisă înăuntru. Iată, lacrimile curg, dar mai bine este să oprim izvorul, căci nu se cuvine ostaşului viteaz să plângă în război.

Nu este ceva nou ceea ce ni s-a întâmplat. Întocmai despre aceasta am predicat zi de zi. Un oarecare filozof, mai înţelept decât ceilalţi, odată a fost pus în închisoare pentru că, împotriva opiniei tuturor, a spus că există un singur Dumnezeu. Evangheliile sunt pline de acest lucru şi îndeosebi din acesta sunt alcătuite. Căci acesta este adevărul Evangheliei, anume că adevăraţii ucenici ai lui Hristos Cel răstignit trebuie să-L urmeze cu crucea. O mare pildă a fost arătată, o mare taină a fost descoperită. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a suit pe cruce ca un vinovat – căci „S-a adus pe Sine, pentru că El însuşi a voit-o” (Is. 53, 7) -, „lăsându-ne nouă, precum scrie, pildă ca să-I urmăm paşii” (cf. I Ptr. 2, 21). Fericit, deci, care se face părtaş acestei pătimiri şi ruşini. Căci acolo este ascuns ceva minunat, fiindcă „ceea ce este nebun la Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii şi ceea ce este slab la Dumnezeu este mai puternic decât oamenii” (I Cor. 1, 25).

Într-un mod minunat, în nebunie se vede o înţelepciune nemăsurată şi în slăbiciune, o tărie neasemănată. De aceea, acolo este ascunsă toată odihna dorită, toate tainele mântuirii. Dar ele sunt dure, ca să fie de preţ. întunecate sunt, ca să fie vrednice de puţini. Da, ele sunt vrednice de puţini pentru că simt peste măsură de minunate. De aceea, să purtăm cu răbdare, pentru adevăr, toate împotrivirile, ca să fim părtaşi la pătimirile Domnului. Căci „Dacă pătimim împreună cu El, vom şi domni împreună cu El” II Tim. 2,12 şi Rm. 8, 17). Ce este de adăugat la acestea, dacă nu stăruinţă? Căci „Cel ce va stărui până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10,22). Căci judecata are loc la sfârşit, şi lauda se cântă la ieşire. Dar ca să fie stăruitor, trebuie să se roage fiecare pentru ajutorul lui Dumnezeu cu toată smerenia minţii. Căci zice: „Nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu, Care miluieşte” (Rm. 9,16), pentru că „mila lui Dumnezeu este” mai mare şi „mai bună decât viaţa” (Ps. 62, 4) omului, fie ea şi îmbunătăţită. Fiindcă nu sunt vrednici de milă decât aceia care mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că sunt ticăloşi şi care se simt nevrednici de mântuire prin ei înşişi, ci cred că numai prin mila lui Dumnezeu vor fi scăpaţi din atâtea primejdii. Aceştia, deşi simt conştienţi de faptele lor bune, temându-se de judecăţile lui Dumnezeu şi tânguindu-se că au făcut multe nelegiuiri, cu smerenie se încred doar în mila lui Dumnezeu. Frica lor desăvârşită, cu atât îi este mai plăcută lui Dumnezeu, cu cât se străduiesc mai mult pentru smerenie. Căci „bunăvoinţa Domnului este asupra celor ce se tem de El şi asupra celor ce nădăjduiesc în mila Lui” (Ps. 146, 11). De aceea, pe nimeni nu va mântui dreapta Lui – după cuvântul Domnului către Iov, prin care, într-un fel, ia în derâdere îndreptăţirea aceluia prin nişte încercări ale puterii: „Şi atunci voi mărturisi că dreapta ta te va putea mântui” (Iov 40, 9) – fără numai cel ce cu smerenie întrebuinţează capacitatea sa – şi această dăruită – după voia lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur adesea rugându-se: „Nu mă lepăda de la faţa ta” (Ps. 50,139). „Să nu mă lepezi de la poruncile Tale” (Ps. 118).

Căci adeseori, precum spune Grigorie [cel Mare], mărimea virtuţii a fost pentru câţiva prilejul pierzaniei, fiindcă pentru că simt mai frumoşi prin virtuţile lor, se coboară din treapta smereniei. De aceea, este scris: „Cu cât eşti mai frumoasă, coboară-te şi zaci cu cei netăiaţi împrejur” (Iz. 32,19). Ca şi cum ar zice, cu alte cuvinte, sufletului mândru: „Pentru că prin sfinţenia ta te-ai ridicat în mândrie, acum coboară-te de acolo şi fii numărat între cei păcătoşi, pentru că ceea ce se săvârşeşte cu mândrie este socotit ca nimic înaintea mea”. Vezi că „poarta strâmtă este” (Mt. 7, 14) şi de puţini călcată este calea desăvârşirii, care din stânga ocoleşte patimile, din dreapta răul slavei deşarte şi al mândriei. Trebuie, deci, să mergem pe calea împărătească la cetatea Dumnezeului Celui Viu, prin mortificarea trupului şi zdrobirea inimii, prin osteneala trupului şi smerirea duhului, prin îndeletnicirea noastră, lucrul datoriei legiuite, nu prin vrednicia meritului şi, ceea ce este mai mare, prin harul lui Hristos, prin credinţă, nădejde şi dragoste. Vezi mulţimea primejdiilor. Cunoaşte cauza războiului, mărimea slavei. Nu ignora faptul că duşmanul este tare şi că libertatea voinţei stă în mijloc. Înţelege că poarta de la miazănoapte este deschisă vrăjmaşilor. De aceea, şi Ierusalimul se deschide de la miazănoapte; de aceea, din partea aceasta stă la pândă vrăjmaşul care locuieşte în miazănoapte. De aceea este scris: „De la miazănoapte rele se aprind asupra întregului pământ” (cf. Ir. 1, 14). Dacă îndepărtezi duşmanul, îndepărtezi şi lupta. Dacă îndepărtezi lupta, îndepărtezi şi cununa. Însă, dacă acestea rămân acolo unde sunt ele, trebuie să fie bărbăţie, priveghere, râvnă, răbdare, credincioşie, înţelepciune, statornicie, chibzuinţă. Iar dacă nu sunt, va urma distrugerea şi, să trag o concluzie, dacă îndepărtezi libertatea, îndepărtezi şi vrednicia.

Iată ce împotriviri ne înconjoară şi câte vârteje vâjâie împrejurul nostru, preaiubite ucenic, ca să nu vorbesc despre acestea care se ascund înăuntru şi în fiecare zi se luptă cu noi în noi înşine. De aceea, în atâtea primejdii „a vrea” şi „a alerga”, deşi sunt ale tale, nu sunt ale tale. Căci nu este destulă virtutea omenească să ajungă unde vrea în mijlocul atâtor împotriviri, dacă mila lui Dumnezeu nu face şi să se vrea, şi să se împlinească dorinţa celui ce merge, şi să alerge, şi să sfârşească alergarea fără poticniri, evitând rătăcirile şi piedicile succesului şi întâmplările nefavorabile. De aceea, smerenia minţii este cauza vredniciei, fiindcă fără ajutor nu se poate înainta. Mândrul nu se învredniceşte de ajutor. Cel părăsit se învârtoşează. Cel nemulţumitor, care nu se roagă, este fără cucernicie. Sluga leneşă este biciuită în viaţă, slujirea ei este dispreţuită. Cel deznădăjduit este socotit chiar foarte vrednic de dispreţ de către oameni. Ce vom zice deci la acestea noi, sărmanii, care, înainte de a fi slobozi de rele, ne linguşim că suntem buni şi socotim că am ajuns la desăvârşire înainte de a lepăda patimile? Vrem să ştim tot, ne vine greu să facem tot ce ştim, nădăjduind că vom putea prezenta vorbe în loc de fapte. Poate aceasta este cu putinţă aici, căci acolo, înaintea lui Dumnezeu, negreşit nu se poate; căci acolo „nu cel ce zice se va mântui, ci cel ce face” (cf.Mt. 7, 21).

Acum, în timp ce scriu, un trimis a venit la mine, spunându-mi că e pregătită corabia care mă va duce fără să vreau în ţara mea. Dar dacă aş fugi, niciun paznic nu m-ar opri. Căci se pare că asta doresc: să fug. Dacă, precum Iona, al cărui nume în limba ebraică înseamnă tocmai porumbel, voi fi aruncat în mare, rugaţi-vă ca, în loc de un chit, să se găsească un tăinuitor de încredere, care, vâslind cu spor, să mă întoarcă şi să înapoieze pe Iona al vostru pământului dorit.

Dar acum scrisoarea mea trebuie să se termine, fiindcă pergamentul se sfârşeşte, deşi mărimea subiectului ar cere să fie mai întinsă. Dragostea nu ţine rânduială, de aceea, comunicarea mea este confuză. Am vrut să zic totul în scurt, dar nu am putut totul. Ceea ce am scris am vrut să scriu şi nu am vrut, în acelaşi timp, din cauza deosebirii dorinţelor. Poate că nu sunt lipsit de dorinţa de a fi pe plac tuturor. Să se facă voia lui Dumnezeu în toate. El, dacă ar vrea! El ştie dorinţa mea. Voi să cercetaţi conştiinţele voastre dacă sunt mai curate şi mai sfinte în absenţa mea.

Al meu este cel ce iubeşte unirea. Nu este al meu cel care dezbină. Căci „Cel ce nu adună cu mine, zice Domnul, risipeşte” (Lc. 11,23). De altfel, dacă veţi vedea că desăvârşirea este mai departe de voi decât înainte şi dacă destinul mă va despărţi de voi şi Attala nu va fi în stare să vă cârmuiască, ţinând cont şi de faptul că nişte fraţi ai voştri simt aici în vecinătatea bretonilor, adunaţi-vă toţi împreună, într-un singur loc, care va fi cel mai bun, ca să vă luptaţi mai lesne împotriva patimilor şi a capcanelor diavolului. Şi cel pe care toţi îl veţi alege, deocamdată, să fie întâistătătorul vostru. Pentru că, dacă îmi va fi permis, cu voia lui Dumnezeu, eu însumi mă voi ocupa de voi. Deci, dacă vă plac locurile, şi Dumnezeu va zidi acolo împreună cu voi, „înmulţiţi-vă” acolo prin binecuvântarea Lui „până la mii şi mii” (Fc. 24,60).

Rugaţi-vă pentru mine, inimile mele, ca să trăiesc întru Dumnezeu.

Sfîntul Columban – Opere complete, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, Scrisoarea a IV-a, pag. 131-140

 

Categories:   Scrieri patristice, Uncategorized

Comments

Sorry, comments are closed for this item.