Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ioann Damaschin – Alt cuvînt la Naşterea Domnului

Semnul venirii Mîntuitorului în lume l-a spus bine-vestitorul cel ceresc păstorilor Vitleemului: prunc înfăşat cu scutece şi pus în iesle. Căci zice: „S-a născut vouă astăzi Mîntuitorul, şi acesta vă este semnul: veţi afla un Prunc înfăşat culcat în iesle” (Luca 2:12). Poate ar fi gîndit cineva că acesta nu e vreun semn mare, a vedea prunc înfăşat, pentru că obiceiul este ca orice prunc ce se naşte în lume să fie înfăşat. Semn mare ar fi fost dacă Îngerul ar fi arătat întru mărturia şi încredinţarea naşterii lui Hristos ceva neobişnuit, cum li s-a arătat filosofilor steaua la Răsărit sau precum Sibila i-a arătat lui Avgust [împăratului], în soare, o fecioară ţinînd pe mîini un prunc. Însă, de va voi cineva să privească cu ochi înţelegător tainele ce se săvîrşesc întru acest Prunc înfăşat, va vedea şi va cunoaşte că mare este semnul pe care l-a spus Îngerul păstorilor spre încredinţarea naşterii lui Hristos, adică prunc înfăşat şi culcat în iesle. Pentru că Acesta este Pruncul prin a cărui naştere s-a răspîndit lumii lumina cunoştinţei mai luminat decît stelele şi soarele. Şi scutecele Lui sînt mai late decît norii, şi ieslea întru care S-a culcat Cel neîncăput Hristos-Dumnezeu este mai desfătată decît cerul. Deci să întoarcem ochii minţii noastre către pruncia lui Hristos, căci Cel ce a făcut veacurile şi din veac ne-a gătit nouă mîntuirea, Acesta S-a arătat prunc pe pămînt, ca să înnoiască învechirea firii noastre.

„Veţi afla – zice – prunc.” Oare n-a avut cineva o părere ca aceasta, anume că Hristos va veni în lume nu ca un prunc, ci ca un uriaş, după proorocia lui David, care a grăit mai-nainte pentru venirea lui Mesia, zicînd: „Şi El ca un mire ce iese din cămara sa, adică din pîntecele prea-curatei Fecioare – bucura-Se-va ca un uriaş să alerge cale” (Psalmul 18:6). Şi pentru aceea zice Îngerul: „Veţi afla un prunc”, iar nu un uriaş. Însă, cînd vom lua seama la pruncia lui Hristos, altă pricină vom afla la aceasta. Căci – aşa cum naşterea Lui a fost străină, mai presus de fire şi nu asemenea cu naşterea omenească – tot astfel şi pruncia Lui a fost străină şi nu de obşte cu a celorlalţi prunci. Toţi pruncii ce se nasc în lume sînt neputincioşi, şi fără pricepere, şi nu au întru dînşii tărie, nici ştiu ceva pînă cînd, după vreme îndelungată crescînd întru dînşii, tăria şi priceperea încep a se arăta şi urmează a creşte împreună cu ei. Iar Pruncul acesta de curînd născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Se naşte şi cu tărie, şi cu pricepere. Şi pentru aceea vorbeşte Îngerul de un asemenea Prunc ca despre o minune numaivăzută în lume, Prunc Care se naşte şi cu putere, şi cu înţelepciune neajunsă de minte. Încît, în praznicul acesta de acum, Biserica nu a tăcut tăria şi puterea Lui cea nebiruită, cîntînd împreună cu Proroocul Isaia: „Dumnezeu tare, stăpînitor, Domn al păcii” (Isaia 9:5). Şi se povesteşte undeva: „Din unghii se cunoaşte leul.” Leul din seminţia Iudei , Hristos, din tinere unghii Se cunoaşte că este Domnul tare şi puternic, Domnul Puterilor întru război. Să luăm seama cîtă este de mare tăria şi puterea Pruncului cel de curînd născut. Abia a început a străbate vestea naşterii Lui, şi Irod s-a şi tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu dînsul. Încă nu a început Pruncul a grăi, şi i-a şi înfricoşat pe cei ce „şi-au numit numele lor pe pămînturi” (Psalmul 48:11) . Încă în scutece se află, şi i-a şi spăimîntat pe tiranii cei într-armaţi. Încă în iesle, şi l-a şi cutremurat pe cel ce şedea pe scaunul împărătesc.

Povesteşte unul din doctorii cei iscusiţi că e un lucru firesc ca acelora ce vor fi mari în lume, vestiţi şi slăviţi (sau împăraţi, sau ostaşi viteji) să li se arate încă din „tinere unghii”, prin semne, puterea şi faptele pe care le vor avea. Şi zice că încă nu se născuse Pericle Olimpiu , şi deja îi înfricoşase pe Elini cu vedeniile din somn. Alexandru încă nu era născut, şi deja se numea de către toţi „fiu al lui Ammon”  şi domn al împărăţiei. Şi (în altă parte) se povesteşte că Midas, împăratul Frighiei, fiind prunc mic şi domnind, furnicile aduceau grăunţe de grîu şi-i vîrau în gură, mai-nainte însemnînd bogăţiile cele fără de număr pe care avea să le aibă.  Iată şi Împăratul şi Stăpînul nostru, născîndu-Se acum prunc, întru pruncia Sa arată adeverirea semnului puterii şi al lucrării ce aveau să fie întru Dînsul. Cînd rînduieşte să I se aducă Lui din ţări depărtate aur, tămîie şi smirnă, arată semnul bogăţiilor ce au să fie, care-s gătite celor ce-L iubesc pe El. Apoi, arată semnul biruinţei Lui cea cu totul desăvîrşită asupra iadului cînd îl cutremură şi-l tulbură pe Irod şi tot Ierusalimul. Iar semnul cel adevărat al stăpînirii pe care urma să o aibă (după omenire) peste lumea cea văzută şi peste cea nevăzută – despre care la vremea Sa avea să zică: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28:18) – îl arată cînd îi face slujitori ai naşterii Sale pe Îngeri şi pe păstori şi închinători pe împăraţii Răsăritului, după proorocia lui David: „Şi se vor închina Lui toţi împăraţii pămîntului” (Psalmul 71:11). Căci iată! – acum s-a împlinit proorocia aceluia, cînd [Pruncul] S-a cinstit ca un împărat al celor ce împărăţesc de trei împăraţi pămînteşti, cu închinăciuni şi cu daruri. […]

Iată tăria şi puterea Pruncului cel de curînd născut, a Domnului nostru Iisus Hristos, căci încă din pruncie Se arată cu adeverire că este stăpîn tare, Dumnezeu tare, Stăpînitor. Cu adevărat, puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvîrşeşte, pentru că întru mădularele prunceşti cele mici şi neputincioase vedem puterea cea mare a lui Iisus Hristos, pe care o arată Biserica atunci cînd pe Domnul cel ce S-a născut Îl aseamănă cu mielul. Căci „Miel” Îl numeşte întru rugăciunea acatistului, zicînd pentru închinarea păstorilor: „Îl văd pe Acesta ca pe un miel fără prihană, în pîntecele Mariei născîndu-Se”; pe care, lăudînd-o, zice: „Bucură-te, maica Mielului şi a Păstorului!” Aici, Hristos Se aseamănă mielului, şi „Miel” Se numeşte Cel ce Se naşte din Fecioară. Dar care tărie şi putere este în acest „Miel”? Putere cu adevărat nebiruită, pe care o cunoaştem de aici: întru descoperirea sa, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a văzut felurite fiare – balauri din felurite locuri, ieşind din mare dintru adînc şi de prin pustietăţi, cu multe capete înfricoşate şi cu gurile deschise şi pline de otravă purtătoare de moarte – a căror singură vedere era foarte înfricoşată. Acelea toate se scoală împotriva unui „Miel”, precum grăieşte Scriptura: „Acestea vor să facă război cu Mielul.” Luînd seama la acel război al balaurilor şi al fiarelor cu „Mielul”, poate ar fi aşteptat cineva ca oricare din fiarele cele mai slabe, răpindu-L îndată pe „Miel”, să-L fi rupt, iar cele mai mari nici să nu aibă cu cine să se lupte. Dar vezi cum puterea „Mielului” a stat împotriva lor atît de tare, încît toată puterea acelor fiare a căzut de năprasnă şi a făcut-o de s-a sălăşluit în ţărînă, precum e scris: „Mielul le va birui pe ele, că este Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor.”  O, cu adevărat mare este puterea aceea a „Mielului”! Prin „Mielul” acela Se însemnează Fiul lui Dumnezeu, iar prin „balauri” şi prin „fiare” dracii şi slugile lor. Aici este lucru vrednic de mare socoteală: pentru ce îngerul, arătînd războiul acela al Fiului lui Dumnezeu cu vrăjmaşii Săi, nu L-a numit cu numele Lui cel adevărat, cel adus din cer în vremea bunei-vestiri către Preacurata Fecioară şi dat la tăierea împrejur? Pentru ce nu a zis: Acestea vor să facă război cu Iisus Hristos? – ci: „cu Mielul”. Cu adevărat, pentru aceea că El îi surpă pe vrăjmaşii Săi întru naşterea Sa, neaşteptînd să I se pună nume. Încă odihnindu-Se pe paie asemenea unui miel, îi zdobeşte pe balaurii cei gîndiţi şi pe fiare ca pe nişte trestii şi îi sfarmă ca pe nişte vase de lut. Bine se scrie în proorocie: „Pune numele Lui Degrabă Pradă, Îndată Pîndeşte. Pentru că, mai-nainte de a pricepe Pruncul a chema pe tatăl Său şi pe Maică, va lua puterea Damascului şi dobînzile Samariei” (Isaia 8:4). Căci acest „Miel” de curînd născut nu aşteaptă pînă a se face leu şi a se zice pentru Dînsul: „Iată, a biruit Leul din seminţia Iudei” (Facerea 49:9, 10). Nu aşteaptă acest Prunc pînă cînd va creşte întru tărie ca un uriaş (Psalmul 18:6). Nu aşteaptă acest Prunc pînă ce vor primi mădularele Lui cele tinere putere ca a lui Samson. Ci, mai-nainte să înceapă a suge sînul Maicii Sale, îi biruieşte pe vrăjmaşii Săi. Mai-nainte de a şti numele Său sau a-l numi cu buzele Sale pe al Preacuratei Sale Maici, şterge din cartea vieţii numele celor nevrednici. Mai-nainte de a începe să crească întru putere bărbătească, îi surpă pe cei puternici de pe scaune. „Mielul” îi va birui pe dînşii, pentru că este „Domn al Domnilor şi Împărat al împăraţilor”. Iată tăria „Mielului” nostru, iată puterea cea nebiruită cu care Se naşte dumnezeiescul Prunc!

Şi Se naşte totodată şi cu pricepere, căci, avînd tărie şi putere întru pruncia Sa, are împreună şi pricepere. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este număr” (Psalmul 146:5). Căci cărui prunc, precum acestuia dumnezeiesc, se cuvin cuvintele scrise aşa: „Mai mult decît cei bătrîni am priceput” (Psalmul 118:100). Cînd se nasc, pruncii cei de obşte nu pricep nimic pînă la vremea vîrstei lor şi, crescînd ei, le trebuie învăţătură ca să poată pricepe ceva. Iar acest Prunc dumnezeiesc, aşa cum mai-nainte de naşterea Sa era Însăşi Înţelepciunea , tot astfel şi întru naşterea Sa este „adîncul înţelepciunii şi al priceperii lui Dumnezeu” (Romani 12:33).

Cu pruncia sub ani, iar cu înţelepciunea mai-nainte de veci! Prunc, dar vechi de zile ! Prunc, şi totodată părinte ni Se naşte nouă, grăind acum întru naşterea Lui Proorocul Isaia: „părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9:5). Această numire, „părinte”, nu se cuvine pruncilor, ci bărbaţilor, şi nimeni nu l-a numit cîndva „părinte” pe pruncul ce suge la sîn. Însă Proorocul Îl numeşte cu îndrăzneală „părinte” pe Hristos care Se naşte. Pentru ce? Pentru a arăta că întru acea pruncie dumnezeiască este aceeaşi pricepere şi aceeaşi înţelepciune precum şi în Tatăl cel vechi de zile. Căci, născîndu-Se din Preacurata Născătoare de Dumnezeu, acest Prunc ceresc lucrează cu noi ca un părinte prea-înţelept cu fiii săi. Astfel, şi dintru acest semn ne încredinţăm că astăzi ni S-a născut Mîntuitor, de vreme ce întru pruncia Sa Se arată că ne este părinte.

Şi cum ni se face nouă părinte? Să luăm seama: născîndu-Se singur, îndată ne naşte din moarte spre viaţă şi pe noi, nu într-alt chip, ci precum acel părinte din evanghelie pe fiul cel curvar, care era mort şi a înviat (Matei 15:32). Acel părinte, pentru ca să-l nască spre viaţă pe fiul său cel mort, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Acea sărutare părintească era semnul iertării păcatelor fiului său, păcate care erau pricinuitoare morţii lui celei sufleteşti, pentru că prin păcate intră moartea.  Şi, ridicîndu-se prin iertare păcatul, pricina morţii, mortul a înviat îndată. Căci – aşa cum, după ce trece noaptea, se face zi – tot astfel, după ridicarea morţii celei întunecate a păcatului, străluceşte darul lui Dumnezeu, care este viaţa sufletului. Şi aşa este cu adevărat, căci, întru naşterea Sa, Mîntuitorul nostru Hristos ne-a sărutat şi deci ne-a născut către viaţa darului Său pe noi, cei omorîţi cu păcatele, şi prin aceasta ni Se arată, întru pruncia Sa, părinte prea-înţelept. Iar că Mîntuitorul nostru Hristos ne-a sărutat întru naşterea Sa, să vedem din Dumnezeiasca Scriptură ce zice în Cîntarea Cîntărilor iubitorul de Dumnezeu, pornindu-se către El cu aceste dorinţe: „Sărute-mă pe mine din sărutările gurii Sale!” (Cîntarea cîntărilor 1:1). Voim ca să ştim cine este cel ce pofteşte „sărutarea” lui Dumnezeu? Să-l auzim pe Sfîntul Ambrozie zicînd că „firea noastră, trupul nostru, acela pofteşte a veni întru o asemenea dragoste şi prieteşug cu Dumnezeu, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, ca doar ar putea să se vadă faţă către faţă cu Dînsul ca un prieten cu prietenul, şi cu gurile pe gură să se sărute cu sărutare sfîntă.” Aşa grăieşte acest învăţător. Să înţelegem că trupul acela, care de la Adam era muiat cu otrava şarpelui şi putrezea cu putrejunea călcării poruncii, acela – înştiinţîndu-se de la mulţi prooroci că va veni Dumnezeu şi, scuturînd vicleşugul şarpelui, va vărsa peste dînsul darul Duhului Sfînt – se roagă, zicînd: „Sărute-mă pe mine din sărutările gurii Sale!” Şi Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte, ca dinspre faţa [persoana] Bisericii alcătuite din „neamuri”: „Eu, Biserica cea din «neamuri», nu voiesc aşa de mult să-mi grăiască prin Moisi, şi prin Isaia, şi prin Ieremia, şi prin ceilalţi Prooroci, precum voiesc ca El Însuşi să vorbească cu mine. Deci să vină El Însuşi şi «să mă sărute cu sărutarea gurii Sale». Auzi-l pe Ieremia grăind pentru Dînsul: «Adîncă-i inima omului mai mult decît a tuturor, şi om este şi cine Îl va cunoaşte pe El?» Deci pe El Însuşi Îl doresc să vină şi să mă sărute cu sărutarea gurii sale. Auzi-l pe Amos grăind pentru Dînsul: «Iată bărbat stînd pe zid de diamant, şi în mîinile lui diamant.» Ci eu pe Acela Însuşi Îl caut, ca să vină şi «să mă sărute cu sărutarea gurii Sale».”

Dintru aceste cuvinte ale Sfinţilor Dascăli, se arată aievea că „sărutarea” lui Dumnezeu cu firea noastră este întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci aşa cum întru sărutare se apropie gură către gură, tot astfel şi întru întruparea Mîntuitorului s-a apropiat şi s-a unit firea lui Dumnezeu cu firea omenească. Deci aşa ne-a sărutat ca un părinte Mîntuitorul nostru Hristos întru naşterea Sa, lucru de care a zis mai-nainte David: „Dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Psalmul 84:10). Unde tîlcuitorul Eftimie  înţelege prin „dreptate” firea lui Dumnezeu, căci singur Dumnezeu este judecător drept; iar prin „pace” înţelege firea omenească cea întru Hristos, pentru blîndeţele ei cele adevărate şi fireşti. Deci acele amîndouă firi grăiesc că se sărută una cu alta, pentru că mare unire, şi împreună-glăsuire şi împreună-învoire au ele întru sine-şi întru Hristos.

Şi cu încredinţare este şi aceasta, că, întru naşterea Sa, Mîntuitorul nostru Hristos ne-a născut prin acea sărutare din moartea păcatului către viaţa darului celui dumnezeiesc. În cărţile împăraţilor, se citeşte că o femeie Sunamiteancă, atunci cînd l-a rugat pe Proorocul Elisei, care petrecea în muntele Carmelului, să meargă în casa ei şi să-l învie pe fiul ei cel mort, Proorocul nu a mers îndată singur, ci mai-nainte l-a trimis pe sluga sa Ghehazi cu toiagul său, ca să-l pună peste faţa pruncului; dar n-a fost glas, nici ascultare. Iar apoi, venind singur către cel mort, Proorocul şi-a pus gura sa către gura lui şi a suflat peste dînsul, şi pruncul şi-a deschis ochii (Cartea a patra a Împăraţilor 4:34). Socoteşte cum s-a dat viaţă pruncului celui mort prin punerea gurii proorocului către gura lui, precum se face şi la sărutare.

Şi cu adevărat era sărutare acolo unde se punea gura proorocului către gura pruncului, şi prin acea sărutare a înviat cel mort. Şi aceea era mai-nainte închipuire a întrupării lui Hristos. Căci, intrînd în lume prin păcat, moartea l-a răpit pe Adam, pruncul cel dintîi, care abia începuse a vieţui. [Atunci], prin femeie, firea omenească a început a-L supăra pe Dumnezeu. [Iar apoi a zis:] Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară!  Luminează faţa Ta, şi ne vom mîntui!  [Iar] Domnul Dumnezeu nu a venit îndată El Însuşi, ci, precum Elisei pe sluga sa, i-a trimis pe robii Săi proorocii cu toiagul Legii, ca să-l pună pe acela peste „prunc”, adică peste seminţia lui Adam. Ci „pruncul” nu s-a sculat, norodul era şezînd „întru întuneric şi în umbra morţii” (Psalmul 106:10). Iar cînd Însuşi Domnul – venind prin întruparea Sa, precum s-a zis – Şi-a pus gura dumnezeirii Sale către gura omenirii şi ne-a sărutat pe noi cu sărutarea gurii Sale, îndată s-a sculat „pruncul”, a înviat mortul, Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, moartea s-a omorît şi noi am înviat, din moarte către viaţă ne-am născut întru naşterea lui Hristos.

Această poveste este asemenea cu cea veche. Oarecare prieten bun, văzînd un prieten iubit al său rănit de un vrăjmaş cu o sabie otrăvită, se grijeşte cu de-adinsul cum l-ar putea tămădui pe acela de rana cea de moarte. Şi iată că doctorii îi zic lui cum că acea rană este de nevindecat, pentru că sabia, adăpată fiind cu otravă, nu numai că a rănit carnea şi a făcut rană mare, ci încă a vătămat trupul şi cu otrava aceea şi desăvîrşită moarte îi stă asupră prietenului său. Fără numai dacă l-ar fi răscumpărat cineva cu a sa sănătate, aşa: să-şi fi pus gura sa la rana lui şi să fi supt din rană otrava aceea. Apoi prietenul tău – i-au zis – ar dobîndi cu lesnire tămăduire, dar cel ce ar fi supt otrava din rană trebuia să moară desăvîrşit. Auzind aceasta, acel adevărat iubitor de prieten – măcar că viaţa nu îi era lui amară, însă iubindu-l pe prietenul său mai vîrtos decît pe sine-şi şi cinstind sănătatea aceluia mai mult decît pe a sa viaţă – cu acel chip, prin punerea gurii sale către rană, a supt otrava, l-a tămăduit pe prietenul său şi cu moartea sa a răscumpărat viaţa prietenului. La fel a făcut şi Domnul Dumnezeul nostru cu noi, cei răniţi de luptătorul iadului cu sabia cea purtătoare de otravă a păcatului. Nimeni nu putea să ne vindece de rană şi să ne izbăvească de moarte neluînd mai întîi de la noi vătămarea morţii. Nu era un asemenea doctor desăvîrşit pînă cînd Însuşi Cel prea-înalt – Care şade pe Heruvimi, cel desăvîrşit doctor şi făcător al sufletelor şi al trupurilor – nu Şi-a pus „gura” Sa, adică pe Fiul Său, [pe rana noastră]. Căci – aşa cum Duhul Sfînt Se numeşte în Scriptură „deget” al lui Dumnezeu, zicînd: „Cu degetul lui Dumnezeu gonesc dracii” – tot astfel Dumnezeu-Fiul Se numeşte „gura” Părintelui, după cea scrisă: „Cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” Pe acea „gură” a Sa – zic pe Fiul Său cel iubit – Domnul Dumnezeu a pus-o către „gura” firii noastre, din dragostea cea către neamul omenesc. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat pentru oameni” (Ioan 3:16). „Gură” care – zic de Dumnezeu Fiul – unindu-Se cu firea noastră cea rănită, a tras asupra Sa otrava aceea a păcatului. Cel ce ridică păcatele lumii, Acela păcatele noastre le-a purtat şi ne-a vindecat, punîndu-şi sănătatea Sa pentru noi.

Şi aşa – cu sărutarea Sa, adică cu întruparea – Mîntuitorul nostru ne-a născut spre viaţa darului şi printr-aceasta, întru a Sa pruncie, S-a arătat că ne este Părinte prea-înţelept, şi doctor iscusit şi prieten prea-iubit. Iată, vezi pruncia lui Hristos, cum Se naşte cu putere nebiruită şi cu înţelepciune neajunsă de minte.

Şi bine vesteşte Îngerul păstorilor semnul venirii Mîntuitorului în lume: „prunc”, şi prunc nu după obicei şi nu cu naşterea de obşte a altor prunci, ci prunc tare şi cu pricepere, prunc puternic şi înţelept. „Iată vouă semn: veţi afla un prunc.” Şi prunc înfăşat, căci scutecele Pruncului aceluia sînt pline de taine. Grăieşte Sfîntul Ambrozie: „Iisus Se înfaşă cu scutece, ca tu să te dezlegi de zdrenţele muririi.” Iată taina scutecelor lui Hristos: ca să ne dezbrăcăm noi de zdrenţele cele groase ale stricăciunii, întru care ne-a îmbrăcat moartea. Şi să luăm seama cu iubire de cercare la cuvintele lui Ambrozie, pentru ce nu a zis numai „zdrenţe”, ci: „ca tu să te dezlegi de zdrenţe”. Mi se pare că sfîntul înţelege prin acestea zdrenţele lui Adam şi ale Evei, căci aceia au avut întru greşeala lor două zdrenţe, una de frunze şi una de piele. În rai, pe cea de frunze, pe care singuri şi-au făcut-o, cusută din frunze de smochin. Şi şi-au făcut loru-şi fote. Iar cea de piele, afară din rai, cînd a făcut Dumnezeu lui Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe dînşii (Facerea 3:21). Amîndouă zdrenţele acelea erau mortăciuni, pentru că şi cea de frunze era din copacul care i-a adus omului moartea, căci smochin socotesc oarecari din învăţători că a fost copacul dintru care a fost oprit Adam să guste. Şi pielea era de fiară sau de dobitoc omorît. Deci zdreanţa cea de frunze însemna neascultarea lui Adam, prin care a căzut de la Dumnezeu ca o frunză din copac. Iar cea de piele era semnul iubirii de trup sau al poftei celei necuvîntătoare [neraţionale, n. m.]. Deci Hristos, Adam cel nou, S-a înfăşat cu scutece ca să-l dezlege pe om de amîndouă zdrenţele – zic de a neascultării şi de a poftei celei necuvîntătoare.

Pentru că sfintele Lui scutece închipuie cu taină ascultarea şi curăţia. Închipuie ascultarea, precum arată cel mai sus pomenit dascăl Ambrozie, grăind aşa: „Socoteşte tainele! Din pîntecele Fecioarei acelaşi a ieşit şi rob, şi Domn. Rob, ca să lucreze, pentru că cel ce se încinge cu scutece se încinge către slujbă. Iar Domn, ca să stăpînească. Bună este slujirea care a cîştigat «nume mai presus de tot numele» (Filipeni 2:9). Pentru că ceea ce este întru alţii necinste, aceea este întru Hristos slavă.” Să luăm aminte la cuvintele acestea: „cel ce se încinge cu scutece se încinge către slujbă”. Iată ascultarea lui Hristos cea arătată în scutece, căci cel ce lucrează şi slujeşte este ascultător. Şi se cuvine ca ascultătorul să se încingă, după porunca acelui stăpîn din Evanghelie: „Găteşte-mi ce voi cina şi, încingîndu-te, slujeşte-mi mie!” (Luca 17:8). Deci şi Domnul nostru, luînd asupra Sa rînduială de ascultător, zice: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20:28). Se încinge cu scutece ca să ne slujească nouă, după cuvîntul evangheliei: „Amin zic vouă că Se va încinge şi-i va pune pe ei să şadă şi, trecînd, va sluji lor” (Luca 12:37). Şi cu acea slujbă a Sa de ascultător a vindecat neascultarea lui Adam. Adam cel vechi a fost neascultător, iar Cel nou ascultător pînă la moarte (Filipeni 2:9). Şi aşa, cu scutecele ascultării lui Hristos, se dezleagă zdrenţele neascultării lui Adam.

Iar cît pentru curăţie, şi pe aceasta o vom vedea închipuită cu taină în scutecele Domnului, de vom lua seama pentru ce Adam cel vechi a fost acoperit cu haine de piele, iar Cel nou cu scutece de in, precum este vrednic de a se crede, care mai-nainte se gătiseră de către Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Se întîmplă adeseori la oameni că se potrivesc hainele cele din afară cu cugetele şi cu obiceiurile cele din lăuntru, şi prin haina cea din afară iese la arătare omul cel din lăuntru al inimii. Irod cel mîndru, întru o zi însemnată, s-a îmbrăcat în haină împărătească. Oare acea haină nu se unea cu înălţarea minţii sale celei din lăuntru? Se unea cu adevărat, căci zice Scriptura: „Şezînd la divan, înaintea norodului cu mîndrie grăia către dînşii” (Faptele Apostolilor). Prin îmbrăcămintea cea cu mîndrie pe dinafară ieşea la arătare mîndria cea din lăuntru.  Smerita şi temătoarea de Dumnezeu împărăteasă Estera întru o vreme de bună trebuinţă s-a îmbrăcat odinioară la fel, cu podoabe împărăteşti, însă nu din mîndrie, ci pentru nevoia ce sta asupra neamului evreiesc. Şi a fost după trei zile: dacă a încetat a se ruga, s-a dezbrăcat de hainele cele de plîngere şi s-a îmbrăcat în hainele slavei sale. Oare acele haine ale ei nu se uneau cu strălucirea sufletului şi cu scopul ei cel bun şi curat? Se uneau, cu adevărat! Grăind Scriptura: „Şi s-a făcut cu bun chip, chemînd pe cel atotvăzător Dumnezeu şi Mîntuitorul” (Cartea Esterei).  Frumuseţea trupului cea dinafară se unea cu cea din lăuntru a sufletului. Să ne aducem aminte şi de Adam. Greşind în rai, Adam s-a făcut, din om, fiară sălbatică. Fiară, căci a răpit rodul din care i se poruncise să nu ia; şi sălbatică, fiindcă îndată a început a fugi şi a se ascunde ca o fiară în pustie. Deci unui nărav de fiară ca acela al lui i se cădea ca şi haina să-i fie de piele de fiară, ca să se unească obiceiul cel din lăuntru cu haina cea din afară, şi haina cea dinafară cu obiceiul cel din lăuntru. Înţelegerea aceasta este a Sfîntului Grigorie Nissis , care zice aşa: „Ca şi din afară să folosească piele de fiară cei ce au stricat din lăuntru chipul sufletului cu năravul de fiară.” Iată, vezi pentru ce Adam cel vechi a fost îmbrăcat cu zdrenţe de piele. Dar pentru ce Adam cel nou, Hristos, Se înfaşă cu scutece de in? În Sfînta Scriptură – după mărturia lui Grigorie şi a lui Isidor – inul este semn al curăţiei, pentru care şi veşmintele preoţeşti în legea cea veche erau făcute din in, spre închipuirea slujbei lor celei curate şi fără prihană. Împreună cu care, unindu-se, zice şi fericitul Ieronim: „Cînd ne gătim spre a ne îmbrăca întru Hristos şi lepădăm hainele cele de piele, atunci ne îmbrăcăm cu haină de in, care nu are întru sine nimic spurcat, ci este cu totul curată.” Iată haina cea de in pusă întru închipuirea curăţiei. Iar Mîntuitorul nostru Hristos, o cît de curat este! Nevinovat cu mîinile şi curat cu inima, păcat n-a făcut şi vicleşug nu s-a aflat în buzele Lui. Atît de curat, încît înseşi stelele cerului cele prea-curate şi prea-strălucite îşi sting curăţia înaintea Lui, după cea scrisă: „Stelele sînt necurate înaintea Lui.” Deci unui Prunc ca acesta prea-curat, Care S-a născut din Preacurata Fecioară, nu I se cuveneau haine de piele de fiară, ci scutece albe din in curat; ca să se unească una cu alta, curăţia cea din lăuntru cu cea din afară şi cea din afară cu cea din lăuntru.

Dar încă nu este sfîrşitul pricinii pentru ce Adam se acoperea cu piele, iar Hristos cu scutece de in. Pielea cu trupul au o atît de aproape unire, încît mai aproape nu poate să fie nimic. Şi aşa de tare se ţine pielea de trup, încît numai cu anevoie o poţi rupe pe ea. Iar inul nu ştie nici un trup, singur de sine-şi este şi nu are vreo asemenea unire cu trupul, ca să fie cu anevoie a-l rupe pe el de la dînsul. Deci iată sfîrşitul pricinii pentru care Adam [a fost îmbrăcat] în piele, iar Hristos în in: Adam era trupesc şi atît îşi iubea trupul, încît n-a vrut să-l lase nici întru acea prea-rea întîmplare întru mînierea lui Dumnezeu, ci împreună cu el ca pielea cu trupul L-a mîniat pe Ziditorul. Pentru aceea, Dumnezeu l-a îmbrăcat pe el cu zdrenţe trupeşti de piele, ca pe cel ce cugeta cele trupeşti. Iar Hristos, măcar că S-a arătat purtînd trup, a fost însă mai presus decît tot trupul, însuşi izvorul curăţiei. Pentru aceea S-a înfăşat cu scutece de in, care nu au nici o unire cu trupul, şi cu acelea a dezlegat zdrenţele de piele ale poftei celei iubitoare de trup şi necuvîtătoare [neraţionale, n. m]. Vezi – mă rog – tainele scutecelor lui Hristos! Aceste scutece sînt plasturi peste rănile păcatelor noastre, acestea şterg lacrimile de la ochii noştri, acestea ne leagă nedespărţit întru cea mai de aproape unire şi dragoste cu Dumnezeu.

Încă şi ieslea întru care S-a culcat Pruncul cel înfăşat nu este fără de taină. Să-l auzim pe Teodorit grăind: „Vezi petrecerea Lui cea sărăcească, ce îmbogăţeşte cerul! Vezi ieslea Celui ce şade pe Heruvimi! Vezi sărăcia Lui de jos, socotind bogăţia Lui cea de sus! A sărăcit Dumnezeu cel bogat întru milă, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui, şi pentru aceea S-a pus în iesle Împăratul cerului, ca să ne învăţăm de la Dînsul sărăcia cea de bună voie şi smerenia.” Iar Sfîntul Ciprian zice: „Pentru aceea Se pune în iesle, ca noi, schimbîndu-ne viaţa cea dobitocească, să nu ne hrănim cu fînul dulceţilor, ci cu pîinea cea cerească.” Şi iarăşi Teodorit: „În iesle Se pune Cuvîntul lui Dumnezeu, ca şi cei cuvîntători [raţionali, n. m.] şi cei necuvîntători [neraţionali, n. m], adică drepţii şi păcătoşii, cu slobozenie şi fără de oprire să se împărtăşească cu hrana cea mîntuitoare.”

Acestea sînt tainele ieslei Domnului, şi acesta este semnul cel adevărat al venirii Mîntuitorului în lume, cel spus de înger păstorilor: prunc înfăşat culcat în iesle. Şi, cu adevărat, mare semn, pentru că de mari taine este plin – aşa cum am auzit. Deci să-I fie Celui ce S-a născut pentru noi, acestui Prunc dumnezeiesc, cinste, mulţumire şi închinăciune de la toată făptura! Şi celei ce L-a născut pe Dînsul, Preacuratei şi prea-blagoslovitei Fecioare Maria, slavă şi laudă de la toate neamurile în veci! Amin!

din Sfintii Parinti despre Nasterea si Intruparea Cuvantului, publicate de Florin Stuparu la ed. Sophia

Categories:   Scrieri patristice, Sfînta Scriptură

Comments

Sorry, comments are closed for this item.