Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Grigorie cel Mare – Puterea rugăciunii celor smeriţi

PETRU. După ce mi-ai povestit o astfel de minune a lui, mai rămâne să mă lămureşti asupra smereniei sufletului său.

GRIGORIE. Cum renumele sfinţeniei lui crescuse atât de mult, mulţi oameni din diferite provincii doreau să-l vadă. Într-una din zile, un ţăran a venit de departe pentru a-l vedea. Chiar în ceasul acela s-a întâmplat ca sfântul, stând pe o scară de lemn, să pregătească aprinderea candelelor. El era un om foarte scund, slab şi cu o înfăţişare urâtă. Când ţăranul, venit pentru a-l vedea, a întrebat de el şi a cerut insistent să-i fie arătat, cei care îl cunoşteau i l-au arătat că el este. Dar proştii judecă meritul unui om după înfăţişarea exterioară: văzându-l micuţ şi fără aspect, ţăranul nu a crezut nicicum că acela este <Constantius>. În mintea lui simplă s-a dat o luptă între ceea ce auzise spunându-se despre el şi ceea ce vedea. Socotea că un om atât de mic, pe care-l avea în faţa ochilor, nu putea să fie omul acela atât de mare, de faima căruia aflase. Când i s-a repetat de către mai mulţi că el este într-adevăr <Constantius>, l-a privit cu dezgust şi a râs, zicând: „Eu am crezut că este un om mare, dar acesta nu are nimic care să semene a om”. De îndată ce Constantius, omul lui Dumnezeu, a auzit aceste cuvinte, a lăsat bucuros candelele pe care le aprindea, s-a coborât degrabă de pe scară, s-a aruncat de gâtul acestui ţăran, l-a îmbrăţişat cu mare iubire si l-a sărutat, admirîndu-l pentru că l-a judecat astfel, zicând: „Sunteţi singurul care m-a văzut cu ochii deschişi”. În acest caz, trebuie să ne gândim câtă smerenie era în Constantius, care l-a iubit şi mai mult pe ţăranul care-l privise cu dezgust. O jignire azvârlită la întâmplare dă la iveală ceea ce ascunde cineva înlăuntrul său. Căci, după cum trufaşii se laudă cu cinstiri, tot astfel, adesea, cei smeriţi se laudă cu dispreţuirea lor. Când apar răi în ochii altora, tocmai de aceea ei se bucură, pentru că ei înţeleg că această judecată <a celorlalţi>, pe care ei înşişi au avut-o despre ei în sinea lor, este confirmată.

PETRU. După câte îmi dau seama, acest om a fost mare în afară prin minunile sale, dar mai mare înlăuntrul său prin smerenie.

*

GRIGORIE. Cu toate că <Isaac> era greu de comparat <cu alţi monahi>, evidenţiindu-se prin virtutea înfrânării, prin dispreţuirea lucrurilor trecătoare, prin darul profeţiei, prin râvna pentru rugăciune, era un singur lucru care părea a fi condamnabil în ceea ce-l priveşte: uneori era în el atâta bucurie, încât, dacă nu l-ar fi ştiut că este plin de atâtea daruri, n-ar fi fost nicicum de crezut de către ceilalţi.

PETRU. Te rog <spune-mi>, oare ce trebuie să gândim despre aceasta? Îşi slăbea frâiele bucuriei cu voia lui, sau, deşi puternic prin atâtea virtuţi, sufletul său era atras, chiar împotrivindu-se, spre bucuria acestei lumi?

GRIGORIE. Petre, iconomia lui Dumnezeu este mare si adesea se ajunge să dea unora daruri mai mari, dar să nu le dea daruri mai mici, pentru ca sufletul lor să aibă întotdeauna de ce să se smerească, atâta vreme cât, deşi doresc să fie desăvârşiţi, nu pot: deşi ei se străduiesc în ceea ce nu au primit, totuşi nu pot să reuşească; cu cele pe care le-au primit nu se trufesc deloc, ci învaţă că au daruri mai mari nu de la ei înşişi, ei care nu pot să învingă în ei înşişi micile defecte şi viciile. Iată de ce Domnul, după ce poporul Său a fost dus în Pământul Făgăduinţei şi, făcând să piară toţi duşmanii săi puternici şi impunători, i-a păstrat pe filisteni şi canaaneni mult timp, pentru ca, după cum este scris, “să se încerce prin ei Israelul” (Jud. 3,1-4). Căci uneori, după cum s-a spus, chiar şi celor cărora Dumnezeu le-a dat daruri mari le-a lăsat câteva mici defecte de condamnat, ca să aibă întotdeauna cu ce să se războiască şi, după ce marii duşmani au fost învinşi, să nu se trufească, de vreme ce duşmanii, chiar foarte mici, încă nu le dau pace. Se ajunge astfel, printr-un mod minunat, ca unul şi acelaşi suflet deopotrivă să aibă putere prin virtute şi să fie obosit prin slăbiciune, de vreme ce, pe de o parte, este zidit, iar, pe de altă parte, se vede căzut pentru ca, prin binele pe care-l caută şi nu poate să-l dobândească, să păstreze cu smerenie ceea ce are. Dar ce este de mirare ceea ce spunem despre om, când împărăţia cerurilor, pentru cetăţenii săi, pe de o parte, a îndurat pierderi, iar pe de altă parte, a rezistat cu tărie, după cum spiritele alese ale îngerilor, în timp ce vedeau că alţii au căzut prin mândrie, au rezistat cu atât mai puternic, cu cât rezistau mai smerit? Aşadar, pierderile acestei împărăţii a îngerilor se întorc în avantajul lor, căci din faptul distrugerii parţiale a ei, aceasta se găseşte pentru mântuirea veşnică mai solid construită. Astfel se întâmplă în fiecare suflet, încât, prin păzirea smereniei, el este uneori păstrat pentru câştiguri foarte mari, cu preţul unei pagube foarte mici.

*

PETRU. Am putea spune câtă putere şi cât merit avea omul acesta, încât prin rugăciunea lui să i se arate atât de aproape Atotputernicul Dumnezeu?

GRIGORIE. Petre, curăţia inimii omeneşti şi lipsa de făţărnicie pot mult înaintea Atotputernicului Dumnezeu, Cel singur curat şi lipsit de făţărnicie după fire. Cei care Ii slujesc, despărţiţi de cele pământeşti, nu ştiu să spună nimic inutil şi nu îngăduie minţii să se împrăştie sau să se întineze prin cuvinte. De aceea, mai mult decât ceilalţi, ei obţin să fie ascultaţi de Creatorul lor, cu Care, atât cât este posibil, prin curăţie şi lipsă de făţărnicie a gândirii, sunt în armonie, printr-un fel de asemănare. Noi, însă, amestecaţi în tulburările poporului, de vreme ce adesea vorbim lucruri inutile, uneori chiar grav vătămătoare, cu cât ne apropiem gura de această lume, cu atât o îndepărtăm de Atotputernicul Dumnezeu. Suntem, aşadar, târâţi mult înspre cele de jos, pentru că ne amestecăm cu oamenii din lume, vorbind mereu cu ei. Iată de ce Isaia, după ce L-a văzut pe Împăratul şi Domnul Savaot, s-a dispreţuit în sinea lui şi s-a căit, zicând: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate” (Is. 6, 5). El a arătat de ce avea buze spurcate, când a adăugat: „Eu locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Is. 6, 5). El s-a îndurerat de faptul că are buzele necurate şi a arătat de unde a dobândit aceasta, întrucât a mărturisit că locuieşte în mijlocul unui popor care are buzele necurate. Într-adevăr, este foarte greu ca limba oamenilor din lume să nu întineze mintea pe care o atinge. De vreme ce adesea noi facem pogorământ pentru a le vorbi, la puţin timp ne obişnuim cu această vorbire nedemnă de noi, chiar o facem cu plăcere, încât nu mai vrem să ne întoarcem de la ea, la care am venit fără voia noastră, din pogorământ. De aceea se şi întâmplă să ajungem de la vorbe inutile la cele vătămătoare şi de la cele nevinovate la cele grele. Şi aşa, gura noastră este ascultată mai puţin de Domnul Atotputernic în rugăciune, pe măsură ce se întinează mai mult prin vorbire fără judecată, căci, după cum este scris, „cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui este urâciune” (Pilde 28, 9). Atunci de ce este de mirare dacă, cerând ceva de la Domnul, suntem ascultaţi cu întârziere, de vreme ce şi noi, când Domnul ne porunceşte, Îl ascultăm fie cu întîrziere, fie deloc.

*

Sf. Grigorie cel Mare – Despre minunile părinţilor italieni, ed. Doxologia, Iaşi, 2016

Categories:   Aghiografie

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE