Mănăstirea Petru Vodă

Viaţa Cuviosului Nectarie Protopsaltul

Părintele Nectarie a fost un călugăr desăvîrşit din veacul al XIX-lea, pe care Dumnezeu l-a ales pentru a da Athosului un muzician desăvîrşit care să înfrumuseţeze Biserica Sa cu cîntări dumnezeieşti. Părintele Nectarie a iubit, mai întîi de toate, unirea cu Dumnezeu prin linişte şi rugăciune, osteneli după care a tînjit toată viaţa sa, încă din primii ani de monahism.

Ca muzician, s-a format în preajma unui arhiereu grec, Grigorie, dintre cei care petreceau în Moldova începutului de secol al XIX-lea, şi ca ucenic al marilor psalţi de la Mănăstirea Neamţ şi Căldăruşani. Precum se va vedea mai jos, i-a cunoscut direct pe ieromonahul Visarion Duhovnicul şi pe ieromonahul Macarie, marele exeget, dascăl, compozitor şi tipograf de muzică psaltică, chiar dacă nu a vorbit despre aceştia, sau, dacă a vorbit, ceea ce a spus nu a rămas consemnat în scris. Redăm mai jos, în paralel, cele două biografii care i-au fost dedicate de către cei ce l-au cunoscut îndeaproape (reluate mai apoi şi de alţii), aşezate cronologic:

 

Biografia scrisă de Irinarh Şişman:

„Părintele Schimonah Cuvios, Părintele Psalt Nectarie Vasilescu Creţu”

 

Biografia scrisă de Paisie Lambru:

„Viaţa si petrecerea cuviosului Părintelui nostru fericit Nectarie Schimonah fost şi protopsalt în Sfântul Munte Atonului în Chinoviul român numit Prodromu cu hramul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos”:

Naşterea şi primii ani de monahism (1804-1826) Născut în anul 1807, în oraşul Huşi, numele din mirenie Nicolae, pronumit Creţu, tatăl Vasilie, maica Joiţa, venit în Sfîntul Munte în anul 1855. Scufia a luat-o în Monastirea Căldăruşani, şi călugărit în Monastirea Neamţului. Naşterea Cuviosului: a fost din oraşul Huşi, ţinutul laşi; din părinţi blagocestivi creştini. Părinţii lui au avut şase fete. Trei le-au dat la călugărie în judeţul Neamţ şi celelalte s-au măritat; avea şi un frate mai mare care era şi el dus la Mănăstirea Neamţului, fiind croitor şi veşmântar acolo în Neamţu, iar Nectarie din botez avea numele Nicolae. Când părinţii lui au fost trecuţi către Domnul, fratele lui, Atanasie, l-a dat pe Nicolae la şcoală la un arhiereu grec anume Grigore. După ce a terminat toate clasele l-au pus să înveţe psaltichie, tot la acelaşi părinte Grigorie, că era cântăreţ bun; aşa că Nicolae se silea la cântări, încât au întrecut pe elevi, şi ziceau că Nicolae are să fie renumit cântăreţ. După ce Nicolae a învăţat bine psaltichie, a fost dus de fratele lui, Atanasie, la Neamţu, la viaţa monahicească. Nu după mult timp l-au călugărit pe Nicolae, primind numele Nectarie monahul, şi a fost pus la strană canonarh şi cântăreţ. Egumenul privind la a lui smerenie i-a hotărât zi de a-l hirotonisi diacon. El îndată au fugit în pădure făcându-se nevrednic pentru aşa sfântă treaptă. După aceea a venit iarăşi în mănăstire şi au început părinţii iarăşi a-l supăra (să primească hirotonisirea).
1826-1842: După un timp a ieşit din Mănăstirea Neamţu cu fratele lui, Atanasie, şi a mers în Mănăstirea Ciolanu din judeţul Buzău, care avea în timpul acela nume (mari) de sihastri şi mulţi liniştitori, şi după doi ani de zile şi acolo a fost rugat să-l hirotonească. El, văzându-se în a lui smerenie, a plecat şi de acolo şi a mers în Mănăstirea Căldăruşani în districtul Bucureşti. Aici erau mulţi părinţi liniştitori care se nevoiau şi aveau sfânta rugăciune în mintea lor neîncetat. În schitul Cocioc, alături de mănăstire, Părintele Nectarie nu a stat multă vreme şi a plecat la Sfântul Munte.
1842-1853: A văzut toate mănăstirile şi schiturile şi sihăstriile şi chiliile şi toate locurile de prin Sfântul Munte. S-a aşezat la Sf. Ana Mare, care are o aşezare frumoasă şi aer curat, şi toate casele părinţilor sunt aşezate pe coasta Muntelui Atonului ca nişte felinare. Părinţii trăiesc în sihăstrie şi nu au blagoslovenie să aducă provizie cu mulari, ci numai cu spatele lor.

Părintele Nectarie cu fratele lui au venit din România la anul 1842. La Sfântul Munte şi la Sfânta Ana pe timpul acela erau cam 20 de case cu români, din care era şi unul mai iubit prieten de aproape, cu numele Isaia Schimonahul. Era bun teolog, ziceau grecii, când şi Părintele Nifon era tot la Sfânta Ana. După ce Părintele Nifon a dat cuvânt că va face un schit românesc pentru toţi românii, după ce Părintele Nifon a pus temelie bisericii, la 1854, cu numele Prodromu din Muntele Atonului, fericitul Nectarie văzând că se ridică un edificiu românesc pentru toţi românii în Sfântul Munte, s-au aprins cu multă dragoste patriotică, şi ca să ridice şi ocara neamului său român, ocară care se pronunţa de greci, cum că vlahii nu au nici o melodie de cântări bisericeşti, şi altele mai multe de-ale lor.

După ce Părintele Nectarie şi fratele său Atanasie şi-au cumpărat chilie, se linişteau amândoi. După ce a învăţat pe Părintele Nectarie a săpa cruciuliţe ca să-şi scoată hrana vieţii şi să plătească bine la Mănăstire câte 25 franci pe an, grecii, văzând că Nectarie este bun cântăreţ îl pofteau să cânte mai totdeauna la sărbători şi privegheri, aşa că s-a auzit mai prin tot Sfântul Munte că a venit un vlah cântăreţ vestit. Îl pofteau pe la praznice şi la hramurile mănăstirilor, cu mare paradă îl primeau la poarta mănăstirii.

Otrăvirea de la Iviron: În tinereţile sale a fost poftit la Monastirea Ivirilor ca să cânte de hramul Maicii Domnului (15 august), însă acolo se mai găseau şi alţi monahi cântăreţi din Munte, precum şi mireni de pe afară, însă un mirean grec cântăreţ şi-a luat locul întâi în dreapta, şi părintele Nectarie Psaltul în stânga. Au început cântările de toată noaptea, însă părintele Nectarie, cu darul care îl avea de la Dumnezeu l-a acoperit pe mirean la slavoslovie, că atunci nu îi dădea pauză; că mireanul, din multa sforţare, ambiţios – că şi-a pus toată puterea -, i-a dat sângele pe nas şi a simţit durere în piept; şi aşa, biruit fiind, s-a retras mireanul, şi călugării greci s-au smerit; din cauza aceasta i-au pus otravă în cafea fără să ştie, şi când a început să-l supere la inimă, a priceput că i-au dat otravă în cafea. Iute s-a dus la candela Maicii Domnului şi a băut untul de lemn din candelă şi a vărsat otrava şi a scăpat de moarte. Însă călugării greci tot pe părintele Nectarie l-au învinovăţit: că de ce s-a luat la întrecere cu grecii lor? Avea un glas organic dulce şi lung şi puternic, care umplea toată biserica, şi nici nu se cunoştea când cânta: stătea drept, fără şovăire sau gesticulare, uitătura peste mare, nu încoace şi încolo. Aşa odată a fost chemat la Mănăstirea Ivirului la hramul bisericii după obiceiul Muntelui, aici se adună mulţime de călugări şi mireni din afară şi un mic iarmaroc şi ca să audă pe Nectarie Vlahul, cântarea lui ca de înger, şi toţi îl numeau Ioan Cucuzel, glas de înger. Când începea fericitul Nectarie a cânta la strană, lumea toată se îmbrâncea cât unul pe altul să suia ca să-l vadă pe Nectarie cântând, era o mare turburare, năvălea unul asupra altuia, încât 6 jandarmi nu-i puteau opri pe cei erau acolo strânşi, monahii şi mirenii. Alţii din călugări ziceau: el este grec, alţii ba, că e vlah, aşa că era între ei nedumerire, unii ziceau că vlahii nu au melodie a cânta aşa frumos şi greu.

După ce sfârşindu-se privegherea, şezând la obişnuita masă şi fiind şi vlădici, era acolo şi un cântăreţ venit din Constantinopole pe la patriarhie ca să-l audă pe Nectarie, renumitul cântăreţ. După mai multă petrecere a ştiut acela o cântare foarte frumoasă pe care o cânta el. După ce a cântat-o, la masă fiind adunaţi soborul tot de călugări, aşa l-au mai rugat pe Nectarie ca să scrie pe note cântarea psaltului cel de la patriarhie. După ce grecul a început a cânta, Nectarie o scria pe note, încât atunci când s-a isprăvit cântarea, a isprăvit şi Nectarie de scris. Părinţii cu toţii au zis: Nectarie, acum să o şi cânţi, să vedem dacă este precum o cântă domnul cântăreţ ţarigrădeanul. După ce Nectarie a cântat-o, cu toţi l-au fericit de brav cântăreţ. Iar acel cântăreţ s-a umplut de mare scârbă şi mânie, încât i-a şi pregătit un pahar de otravă, chemându-l pe Nectarie ca să-l cinstească de plecarea lui. I-a dat paharul pregătit cu otravă, Nectarie l-a băut şi îndată a început a-l rupe la inimă. I-a spus fratelui lui cum că a băut un pahar de vin tulbure, şi acela îndată a luat candela de la Sfânta icoană a Maicii Domnului cu untdelemn şi a dat-o lui Nectarie de a băut-o, după aceea s-a liniştit şi aşa Nectarie a plecat fără a mai lua obişnuita blagoslovenie de la proestoşii mănăstirii.

De atuncea Părintele Nectarie s-au hotărât a nu mai merge nici pe la o mănăstire la praznicele lor; aşa că se liniştea în Schitul Sf. Ana cu fratele său Atanasie luându-şi meseria sa – săpături de cruci pentru hrana vieţii.

1853-1864: Sfinţia sa a fost cîntăreţ bisericesc renumit în tot Sfîntul Munte şi tot orientul, că era falnic, robust, legat, împodobit cu dar de la Dumnezeu, pentru acestea s-a dus vestea şi prin toate ţările creştineşti, alţii doreau să-l vadă şi să-l audă cîntînd, unii din greci zavistuind neamului românesc ziceau ei “cum poate un vlah – că aşa zic ei românilor; că ei sunt romei – să aibă atâta putere de glas, şi cu pronomiu de psalt, oare noi nu ştim să cântăm pe Psaltichie şi cu glas, bârâiau zavistnicii, că trebuie să fie de neam grec, căci numai Sfântul Ioan Cucuzel a fost psalt, şi Grigore Pricana, şi vreo câţiva cuvioşi.

Aceasta scrie Monahul român Vîrnava, închinoviat în Monastirea Esfigmenului, când a făcut descrierea Sfântului Munte în anul 1856, că psaltul Nectarie Vasilescu era pe acea vreme în putere şi cânta în toată splendoarea sa, era robust la trup, faţa oacheşă, barba mare şi împlinită, îmbrăcămintea simplă şi de toţi folositoare, smerit cu duhul, la privegheri când intra în biserică nu mai ieşea, fără de mare nevoie, şi când cânta am apucat de am văzut că se grămădeau oamenii unul peste altul ca să-l vadă cântând (fiind odată la hramul Monastirei Lavrei Sfântului Athanasie în 5 iulie 1884).

Toţi grecii ziceau: iar a început Nectarie Vlahul să cânte, că ştia greceşte desăvârşit, a cânta şi a vorbi.

Nectarie a lăsat coliba unde sta el la Schitul Sfânta Ana, a venit cu fratele lui Atanasie schimonahul, şi s-au închinoviat în Sfântul locaş Prodromu ce se construia acum, supunându-se ca unul cei mai de jos monahi la toate ascultările schitului, mai ales că se zidea din nou atuncea, şi căra şi el piatră la zid şi el cu toţi fraţii făcându-să ascultător, pildă tuturor la toate. După cele mai multe ostenele ale acestui sfânt bărbat vrednicul de fericire, Nectarie, la anul 1854 s-a terminat cu zidirea bisericii celei mari — catedrala, şi la 1862 s-au terminat şi cerdacile, dar nu de tot. La 1863 s-au adus zugravi români din Buzău, Dumitru şi Gheorghe şi Iordan ucenicul lui de au zugrăvit biserica mare, acum se pregătea de sfinţire.
Opera muzicală: Şi multe cărţi de cântări a alcătuit şi tradus, care se găsesc în biblioteca Schitului Prodrom. A tradus din greceşte Doxastarul lui Iacov pe un an de zile şi mai frumos decât al grecilor, cât şi Penticostarul, Triodul şi Stihirarul sfinţilor ce au polieleu şi privegheri, şi Anixandarele lui Hurmuz, dar şi de Sfinţia sa s-au alcătuit un rând de Anixandare preafrumoase, şi Fericit bărbatul care sunt 3 psalmi, glas 8, 3, şi altele 2 glas 7 leghetos, şi Heruvice şi Chinonice a făcut, Polieleie, şi Prohodul Domnului l-a făcut pe note cu frumoasa sa melodie, şi Axioane pe mai multe feluri de glasuri a făcut.
Când a stat la Sfânta Ana a învăţat 20 de elevi greci monahi tineri la cântarea psaltichiei, încât şi elevii lui au fost vestiţi de melodia cântării pe care o învăţaseră de la Nectarie.
Viaţa aleasă a schim. Nectarie: Doamne, ce zile bune am apucat, ce cuvioşi părinţi, ce dragoste, ce smerenie, părinţi de înfăţişare [cuvioasă] şi cu [bună dis]poziţie, o, veacuri  cum vă strecuraţi pe nesimţite! Şi zilele omului se restrâng ca funia la stejer… Ce schimbări în ziua de astăzi, reci şi fără de dragoste!… Nu caută alta decât slavă deşartă şi interesul lor particular, alt[ceva] nimic duhovnicesc, şi unde ajung aceşti oameni, împrăştiaţi în toată lumea, şi pe ei se păgubesc, şi pe alţii îi smintesc; bisericile sărace şi ruinate, că omul gâlcevitor şi pretenţios nu lucrează faptă bună şi dreptate.

Zic pentru părintele Psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea, şi credea şi pe bun şi pe rău. Niciodată în viaţa lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva se întindea la vorbe deşarte, se făcea că tuşeşte sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieşea afară şi se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinţilor şi fraţilor.

 

Sfinţia Sa Nectarie era asemănându-se Sfântului Apostol Pavel care zice: pâinea nu în zadar am mâncat-o, că torcea mătase de făcea ibrişin, apoi împletea la mreji, mergea la mare, pescuia împreună cu părinţii de obşte, iar când îi prisosea timpul se îndeletnicea cu tălmăcirea Psaltichiei din greceşte care părea a fi mai frumoasă şi plăcută sfintei Biserici. Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie încât ziua şi noaptea era ca un soare între părinţii din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, Schimonahul Nectarie. Trăind cuviosul în schit nu l-am văzut niciodată râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute la Dumnezeu. El era cel întâi la biserica şi la Utrenie şi la Pavecerniţă, sta ca un diamant neclintit, cu toate ca avea un butuc de şederea mult în picioare. Privegherile le cânta ca un înger. Mulţi veneau din greci călugări ca să asculte guriţa lui cea cu foc însufleţit care ardea în el de darul lui Dumnezeu, se silea a împodobi biserica românească a nu fi mai prejos decât cea a grecilor.

La toate chinoviile prin sfintele mănăstiri au obiceiul ca după masă dimineaţa bate tochiţa de fier şi ies toţi părinţii la ascultare care sa chiama panaghirea. Părintele Nectarie el ieşea mai înainte decât toţi şi ridica pietre şi le punea pe samar şi prin tărgi, dar părinţii cei mici văzându-l pe Părintele Nectarie că astfel se osteneşte se întreceau care de care să se ostenească mai mult la ascultare. După multă osteneală, părinţii se odihneau, iar Nectarie sta retras. Nici ochii nu-i ridica, să întrebe sau să zică ceva, de toţi se ferea, nu l-am văzut glumind sau râzând sau să asculte vreo istorie de la cineva.

De multe ori îl sileau părinţii a-l pune membru şi epitrop, dar tăgăduia fericitul, spunând că nu e în stare, căutând liniştea sa, numai cu biserica se îndeletnicea ca să fie toate după regulă, după tipicul Sfinţilor Părinţi, spunea cuvânt în biserică şi la masă ca un înger pământean, atât de mare a avut talent de cuvânt, ca un ritor preafrumos. Mulţi din greci, oameni vestiţi veneau de prin ţări depărtate, din oraşele vestite, bărbaţi vestiţi şi preoţi şi arhierei, ca să vadă pe Nectarie şi să asculte cântarea lui. Cu toate acestea fericitul bărbat, Nectarie, cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălţându-se ca un vultur cu aripile către cer. De multe ori la privegheri l-am văzut umil, şezând în strană, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minţii, şi ochii lui tot plini de lacrimi îi avea.

1864-1884: Iar la bătrâneţe se liniştea cu frate-său Athanasie în chilia Vigla afară de schit. Iar părintele Nectarie [cu] cântăreţul peste săptămână în ajunul sărbătorilor şi sâmbăta veneau amândoi în schit, părintele Nectarie cânta, iar bătrânul şedea în strană ca un cuvios, având barba până la genunche, şi oameni încuviinţaţi în toate afacerile lor. După ce s-a sfinţit biserica [1864] se ducea pe la Postul Mare şi la Postul Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli de se liniştea la o sihăstrie ce se numea Vigla. Aici sta de se liniştea de dorirea ce avea ca să vorbească cu Dumnezeu în liniştea sa. Tot aici sta şi fratele lui Nectarie, Atanasie, care îi era povăţuitor lui Nectarie. Părintele Atanasie, având o statură înaltă şi cu chipul preafrumos, ochii mici, sprâncenele mari, barba lată şi lungă până la genunchi, era croitor prea-ales şi veşmântar. Atât avea smerenie, ca un înger. El Postul cel Mare îl postea de 40 de zile, nu mânca nimic decât bob muiat şi apă şi acesta la 3 zile primea şi venea sâmbăta şi se împărtăşea, apoi iarăşi pleca la Vigla. El era croitorul cel mare al părinţilor din schit. Aşa a ajuns la adânci bătrâneţe de 98 de ani.

 

Fotografia sa: Voiam să-l fotografiem, dar nu voia. Într-una din zile a venit la schit un fotograf pentru fotografiat schitul şi părinţii. Părintele Pimen ieromonahul, ploieşteanul, fără ca să ştie cuvioşia sa, i-a zis că i-a venit un mare prieten cunoscut, sus, la arhondaricul cel mare, să-şi ia rasa cea bună şi culionul cel nou, să-şi pieptene părul şi barba frumos. Şi mergând acolo l-a pus să şadă drept pe scaun. Fotograful l-a scos [în poză] fără ca să ştie el. După aceea i-a arătat poza, spuindu-i. Unde se văieta: „Dă, măi, frate!!… să mă pozezi? eu acum, bătrân, ca tinerii!…” Însă părinţii l-au mângâiat ca să se facă în pace, ca să avem şi noi poza cuvioşiei sale după moarte, şi aşa s-a făcut în pace.
1872-1884 După încetarea din viaţă a părintelui Athanasie la anul 1872, octombrie 28, şi venit în sfântul Munte 1855, Părintele Nectarie cântăreţul a rămas liniştindu-se în locul lui până în anul 1884, urmând a veni în Schit în fiecare ajun de sărbătoare, şi a cânta când avea [dis]poziţie. Ambii au avut totdeauna case în Schit, şi le dădeau şi întreţinerea, atât înăuntru cât şi afară. După ce a răposat Părintele Atanasie, Părintele Nectarie cu totul şi-a schimbat viaţa, s-a lăsat şi de a cânta la strană, se pregătea din zi în zi de moarte, încât şi la Marea Lavră era poftit să cânte la praznicul lor, pe 5 iulie, de atunci n-a mai mers. Atât căuta: liniştea, şi se smerea, ca un copil fără de răutate, păzea pravila bisericii şi la masă cu toţii sta, că mâncarea lui era de obşte. Aşa a ajuns la adânci bătrâneţe.
1884-1899

Dar la anul 1884, Monastirea Lavra, voind a-l acapara pe părintele Nectarie, de a se alia cu grecii contra Schitului, i-au propus: „De vrei să fii cu noi, cu grecii, să vii în Monastire, unde vei avea toate la dispoziţie; iar de nu, să ieşi din sihăstria Vigla, şi să te stabileşti în schitul vostru”. El a răspuns: „Eu sunt român şi voiesc să mor între fraţii mei români. Să îmi daţi voie de 3 zile să îmi car bagajul de la sihăstrie, şi pe urmă vă dau înscrisul cu care am cumpărat cu preţ de 1 liră turcească”. Aşa că după 3 zile, aducând bagajul în schit, a dat înscrisul Lavrioţilor, şi Lavrioţii i-au dat lira înapoi.

După acestea şi-a ales loc de linişte la mare, la casa de sus, unde a şezut de la 1884 până la moarte, urmând ca şi la Vigla: la sărbători venea la Schit, având rugăciunea de gând [rugăciunea minţii]. Pentru aceasta în anul 1896 diavolul, vrăjmaşul de obşte al omenirii, a vrut să-l omoare, dar nu au voit Dumnezeu una ca aceasta. Pogorându-se la mare ca să spele un prosop şi cu rugăciunea în gând, iar diavolul nesuferind, l-a împiedicat şi a căzut prin pietre. A stat o noapte între pietre cu picioarele şi mâinile rănite, a doua zi au dat peste el părinţii, că nu putea nici să mai vorbească, fiindcă îl şi plouase toată noaptea, şi vânt rece. Deci l-au luat de acolo şi l-au pus pe un mular şi l-au dus sus la schit în spital, unde a zăcut vreo 3 luni; atâta a slobozit Dumnezeu ispita asupra lui.

Săvîrşirea sa: Mort în anul 1899, noiembrie 17, a trăit în Sfîntul Munte 44 de ani, iar ai vieţii lui 92 de ani. Un timp au bolit pe picioare ca 2 ani, fiind de 95 de ani, şi s-a sfârşit întru Domnul în zilele stareţului Ghedeon Arhimandritul, la 1899 luna decembrie în 5 zile, la ziua naşterii lui de nume, că atunci a fost născut.
Eu mărturisesc, că am trăit cu el de la anul 1859, şi mi-a spus viaţa lui Nectarie fratele său Atanasie, care eram iubit ucenic al lui.
Istorisire de schimonahul Irinarh Şişman, în Tomul 2 al Istoriei Sfîntului Munte Athos (din anul 1901, ms. Prodromu 259), p.306-310. Ieromonah Paisie Lambru din Chinoviul Român Prodromu, Sf. Munte Athos, la 72 de ani. (din anul 1911, Prodromu ms. 133 – în catalogul lui SBB -, fol. 640v-647v.)

 

Din biografiile sale se înţelege că a preferat să părăsească cele mai îmbunătăţite obşti monahale doar pentru a fi lăsat să se îndeletnicească cu rugăciunea neîncetată şi unirea cu Dumnezeu. La Mănăstirea Neamţ a fugit de hirotonie ca să poată dedica rugăciunii; la Mănăstirea Ciolanu a vieţuit la multe sute de metri de chinovie, într-un loc numit pînă azi „la pustnici”, unde în vechime erau cîteva colibe de sihaştri care veneau în mănăstire numai o dată pe săptămînă; la Mănăstirea Căldăruşani, unde s-a schivnicit, a vieţuit, de asemenea, în afara chinoviei, la schitul Cocioc. La Athos s-a aşezat nu în vreo mănăstire, ci la o colibă de la Sfînta Ana, un schit aşezat pe o vale unde pînă astăzi principala ocupaţie este liniştirea şi rugăciunea neîncetată (locul în pantă nu permite nici un fel de agricultură şi construcţiile sînt de mici dimensiuni). După întemeierea Schitului Prodromu, unde s-a implicat cu tot sufletul, s-a retras la scurtă vreme la Vigla, o pustie aflată la cîteva sute de metri de schit, pe o rîpă la mai mult de 200 de metri deasupra mării, înconjurată de arbori şi arbuşti deşi, unde mai înainte se nevoiseră Sfîntul Athanasie Athonitul şi alţi mari nevoitori. Chiar şi după ce a fost forţat să părăsească pustia, şi-a ales în chinovia românească un loc cît mai liniştit, departe de zarva zilnică.

Toate acestea indică cu precizie spre viaţa duhovnicească aleasă, sporită, contemplativă. Din mijlocul unui asemenea cer pămîntesc a răsărit şi creaţia sa muzicală, de o frumuseţe cu adevărat cerească.

Lîngă acestea, putem completa cîteva date privitoare la şederea sa în Mănăstirea Neamţ. Ştim că părintele Vissarion Duhovnicul a fost hirotonit ierodiacon în anul 1815 şi ieromonah în anul 1824. Manuscrisul BMN m.r. 047, un pomelnic al stareţului Dometian (egumen în Mănăstirea Neamţ între anii 1823-1835), este un manuscris mai atipic, deoarece nu a fost folosit decît scurtă vreme. Nu are ca altele asemenea, mai mulţi stareţi şi zeci de monahi şi clerici adăugaţi după scriere, atît la vii, cît şi la morţi, ci numai destul de puţini, care indică folosirea pentru puţin timp. Putem identifica, cu oarecare precizie, anul în care a încetat să fie folosit, astfel: la fila 21r se află, între ieroschimonahii morţi adăugaţi după alcătuirea pomelnicului BMN mr 047, un anume Misail (urmat de încă 3 nume). Ştim din lista craniilor de la gropniţă că este un singur ieroschimonah Misail, care s-a săvîrşit în 1826, de unde se poate concluziona că pomelnicul aflat azi sub cota BMN mr 047 a fost folosit doar pînă în acest an, eventual pînă la începutul lui 1827.

Acest pomelnic nu are la vii nici un ierodiacon Vissarion (nici măcar şters, aşa cum se întîmpla cu cei trecuţi în pomelnic şi ulterior hirotoniţi ieromonahi), în schimb are un ieromonah Vissarion, ultimul din lista ieromonahilor (f.5v). Putem concluziona, aşadar, că pomelnicul BMN mr 047 a fost scris la scurtă vreme după 24 August 1824, data hirotoniei Părintelui Vissarion.

Cu această informaţie, dacă ne uităm după un monah cu numele Nectarie, undeva cît mai aproape de finalul listei de monahi (părintele Nectarie, născut în 1804, va fi avut, la călugărie, în jurul vîrstei de 20 de ani, poate ceva mai tînăr, după relatările biografiei scrisă de ierom. Paisie Lambru, aşadar călugărit între 1820-1825). Observăm, la fila 12r, un singur Nectarie, spre sfîrşitul listei monahilor, în următoarea ordine: Vartholomei, Neofyt, Nazarie, Nectarie, Dalmat, Darie, Sofronie, Ignatie, Andrei, Ioil, Inokentie, Constandie, Alexie, Darie, Dionysie, Parthenie, Theoclie, Iacov, Ioan, Parthenie. Ultimii fuseseră călugăriţi în vara lui 1824, iar numele de Nectarie este şters cu cerneală roşie. Rezultă că monahul Nectarie a fost călugărit la sfîrşitul anului 1823 sau începutul lui 1824 şi a plecat din Neamţ la scurtă vreme după călugărie, în 1825 sau 1826.

În această vreme în Neamţ cei mai cunoscuţi psalţi şi muzicieni erau părinţii Vissarion, Callinic, Valerian şi Haralambie (după cum deducem din manuscrisele muzicale copiate de ei). Datorită aptitudinilor sale muzicale, părintele Vissarion fusese hirotonit diacon de tînăr. Tot la fel, părintele Dometian (stareţ între 1823-1835), împreună cu mitropolitul Veniamin, remarcînd glasul şi priceperea tînărului Nectarie monahul au hotărît să-l hirotonească, pentru a aduce glasul şi talentul său muzical în slujba Bisericii (în acea vreme se punea, în mod firesc, mare accent pe calităţile muzicale ale slujitorilor Bisericii Ortodoxe, deopotrivă cu cele intelectuale). Astfel, iubitorul de linişte a fugit „ca o pasăre în pustie”, doar pentru a fi ferit de viaţa socială a clericilor.

Nu ştim pe cine a avut duhovnic în Neamţ, dar, mai mult ca sigur, acela a fost el însuşi un iubitor al liniştii şi al rugăciunii neîncetate, care i-a aprobat gestul fugii de hirotonie; după cum stau lucrurile în monahism, probabil tot acela i-a binecuvîntat şi plecarea din Neamţ către o mănăstire unde calităţile sale muzicale să nu fie remarcate foarte curînd.

Din punct de vedere muzical, Neamţul era în acei ani una din cele mai importante şcoli din Ortodoxie. În 1812 se puseseră la Mănăstirea Neamţ bazele notaţiei psaltice folosită acum în toată Biserica Ortodoxă contemporană şi denumită, după întîiul său teoretician, notaţie hrysanthică. Pentru muzicienii români, Neamţul era farul unde începuse o vastă operă de traducere a cîntărilor greceşti în limba română, precum şi un far al unei tradiţii locale, româneşti, cu rădăcini foarte adînci în istorie. Compoziţiile tinerilor diaconi Vissarion şi Callinic sînt atestate de manuscrise din anii 1820-1825 copiate la Iaşi, Bucureşti sau Căldăruşani. Cu siguranţă, pentru tînărul monah Nectarie, Neamţul era locul ideal pentru a se îndeletnici atît cu rugăciunea ce îi era atît de dragă, cît şi cu desăvîrşirea în muzica psaltică.

Axioanele schimonahului Nectarie pe glasurile 1 şi 5 sunt doar nişte prelucrări ale unor axioane compuse de părinţii Iosif Monahul şi Vissarion Ieromonahul din Neamţ, pe care el le-a refăcut în anii 1877-1879.

La toate slujbele de Sîmbătă seara se cîntau la Doamne, strigat-am, şi Toată suflarea, dar şi la dogmatici şi voscresne compoziţiile pe cele opt glasuri ale lui Iacov Protopsaltul, în exegeza părinţilor nemţeni. Pe acestea părintele Nectarie le va retraduce în Athos, după manuscrise locale sau după ediţiile greceşti tipărite. Cu siguranţă (deşi nu ni s-a păstrat în Mănăstirea Neamţ, ci poate prin alte biblioteci) se cînta în Neamţ şi Doxastarul lui Iacov Protopsaltul, în notaţia originală. După 1818-1819 a ajuns în Mănăstirea Neamţ acelaşi Doxastar, în exegeza lui Hurmuz Hartofilax, pe care părintele Vissarion îl va traduce în româneşte în anii 1830, iar părintele Nectarie în 1866.

Din păcate pentru istoria locală, şi din fericire pentru istoria Sfîntului Munte Athos şi a întregii Biserici Ortodoxe, „turtureaua cea iubitoare de pustie”, părintele Nectarie, a plecat din Neamţ spre alte mănăstiri, unde, conform biografului său, l-a urmărit aceeaşi ispită a hirotoniei. De aceasta a scăpat abia în Athos, mulţi ani mai tîrziu.

După 1835, părintele Nectarie pleacă împreună cu fratele său, Athanasie schimonahul, în pelerinaj la Ierusalim. În urma războiului ruso-turc dintre 1828-1829, Rusia a obţinut dreptul de a construi mănăstiri în Palestina şi de a organiza pelerinaje ale tuturor creştinilor ortodocşi, din toate ţările, către Ţara Sfîntă, armata turcă fiind obligată să le asigure protecţia acestora. Mulţi au fost monahii români care s-au dus în aceste pelerinaje să se închine Sfîntului Mormînt. Unii, precum părintele Irinarh Rosetti, ctitorul mănăstirii ortodoxe de pe Muntele Thavor, au şi rămas acolo.

În 1836, probabil rămas cu fratele său Athanasie în Palestina pentru cîteva luni, părintele Nectarie copiază la Ierusalim primul său manuscris muzical, păstrat azi la Prodromu cu cota 9/117. Nu ştim cîte luni sau ani au stat cei doi fraţi în Ţara Sfîntă. În 1842, conform biografului lor, Paisie Lambru, s-au aşezat la schitul Sfînta Ana. Mergînd la privegheri, în scurtă vreme părintele Nectarie capătă faimă în Athos, ca un desăvîrşit muzician. În perioada pustniciei de la Sfînta Ana – 1842-1853 – a fost numit protopsalt al Athosului, avînd obligaţia de a fi prezent la marile sărbători ale Protatonului (biserica din Karyes – capitala muntelui) şi la cele ale Marii Lavre (de care depinde schitul Sfînta Ana). Tot acolo, în virtutea acestui rang onorific, a deschis şcoală de psaltică. Şcoala s-a mutat la schitul Prodromu după 1853, şi acolo a pregătit cîteva generaţii de psalţi din a căror desăvîrşire muzicală faima şcolii sale încă reverberează şi astăzi.

Opera muzicală a părintelui Nectarie este extrem de vastă. În veacul al XIX-lea, Nectarie Vlahul este al treilea compozitor, ca mărime a operei şi importanţă, al Athosului, după Nicolae de la Dohiariu şi Ioasaf de la Dionysiu. De la schimonahul Nectarie ne-au rămas zeci de traduceri şi compoziţii pentru slujbele de peste săptămînă ale Bisericii, dar şi pentru cele ale privegherilor şi marilor sărbători de peste an, în limbile română, greacă şi slavonă. Acestea se păstrează în sute de manuscrise din toate mănăstirile athonite. Nu a rămas nici un gen de cîntări tradiţionale pe care părintele Nectarie să nu-l fi tradus sau compus în Athos (am descoperit în manuscrise inclusiv irmoase calofonice compuse de el!). Mare parte din cele în limba română au fost publicate, începînd cu 1998, de către chilia Bunei Vestiri de la Schitul Lacu, deşi unele încă îşi aşteaptă editorii.

Monahul Filotheu Bălan (din Cuvîntul înainte la Tomul I al Doxastarului lui Iacov Protopsaltul, în curs de apariţie)

Categories:   Aghiografie, Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE