Mănăstirea Petru Vodă

Mărturisitorul Ioan Ianolide – Despre paza minţii

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc. Dru­mul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea inter­ioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademe­nitor drum pe care‑l poate parcurge omul în viaţă. Înce­putul lui este răz­boiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care lumi­nează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele pur­ced din „inimă”, aceasta fiind „subconşti­entul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşlu­ieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură „inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii cu­rate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al sen­zualis­mului, al patimilor şi al satanei. Conştiinţa omului sesi­zează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul ini­mii pentru a o curăţi.

Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lu­meşti, mintea concentrându‑se asupra lui Hristos Cel as­cuns în inimă, ca prin El să vedem lumea „schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asu­pra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca prin­cipiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lu­cra­rea satanică se descoperă intrinsec ca princi­piu al morţii, nihi­lism material şi negaţie existenţială. Alt­fel deci arată inter­iorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pă­truns de satana. Pentru a‑L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gân­dul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robi­rea; 6) con­­simţă­mântul; 7) făptuirea. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Min­tea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând con­trar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hota­rul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Pă­rinţi îl numesc „momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din na­tu­ra omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vinovat, căci nu este elaborat de el, deşi s‑a format în el; dar tocmai pentru că s‑a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului „momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asoci­aţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al primului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a‑l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gân­durile ne­curate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transfor­mân­du‑l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a de­veni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează vo­inţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de în­vins. Pa­tima începe să‑l lupte pe om, să‑l momească, să‑l chi­nuie, să‑l tulbure, să‑l domine: aceasta este lupta. Şi în acest sta­diu poate fi învinsă pa­tima, cu mai mult efort, ce‑i drept, dar încă nu e prea târ­ziu.

După ce patima l‑a luptat pe om, urmează robirea lui, ca­pi­tularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi nă­zuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub ar­şi­ţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se as­cunde, străluceşte fantasma pă­timaşă. Acest stadiu este în­de­lungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s‑a consimţit la pli­ni­rea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă con­simţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscu­sinţa, făureşte planul de acţiune, stabi­leşte condiţiile şi mo­men­tul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este po­si­bil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circum­stanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comporta­mentul, viciază societa­tea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie în­dreptate prin pocăinţă.

Curăţirea de păcate conduce la nepătimirea interioară. La în­ceput ruperea de lume dă senzaţia deznădejdii ori a împietri­rii, care numai prin rugăciune intensă poate fi în­lăturată. De ase­menea, simţurile se revoltă şi devin rebele, ca urmare a în­frână­rii la care sunt supuse prin concentra­rea atenţiei înlăun­tru, dar până la urmă se pătrund şi ele de curăţie.

Când simţurile stăpânesc pătimaş sufletul, din inimă pur­ced numai gânduri rele şi procesul de curăţire este foarte greu. În acest stadiu omul nu sesizează duhul din el, căci acesta se face cunoscut numai în măsura sporirii în virtute.

Atât viaţa personală a omului cât şi raporturile în ca­drul co­lectivităţii depind de starea lăuntrică a lui. Acţiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii foarte diferite prin duhul care le motivează. Mai mulţi oameni pot privi acelaşi bănuţ de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă la sensul lui carita­bil, altul vede în el acoperirea unor necesităţi, altul vrea să‑l fure, altul ar dori aur mai mult, altul ar vrea să stăpânească lu­mea prin aur – iată numai câteva posibilităţi de a da conţinut deose­bit acelu­iaşi material inert: aurul. Acest fenomen este va­la­bil în toate domeniile. De pildă, cineva face o faptă de mi­los­te­nie pentru a plini voia lui Dumnezeu, altul însă pentru a‑şi satisface amorul propriu, iar altul cu nădejdea răsplăti­rii.

Cum toate acţiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând trebuie curăţit în Duhul lui Hristos din noi, conform în­văţăturii lui Hristos despre viaţă şi lume. Treptat, inima se sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte – calităţi prin care ea se curăţeşte şi se face sălaş Duhului Sfânt.

Descoperirea lumii interioare se produce treptat şi mintea, pe măsura pătrunderii în profunzimi, devine mai lucidă, simte orice mişcare lăuntrică, sesizează raţiunile lucrurilor şi, în cele din urmă, se iluminează prin Hristos.

Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos, ed. Christiana, Bucureşti, p. 449-452

(portret după originalul pirogravat la Mănăstirea Paltin)

 

Categories:   Scrieri patristice, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.