Mănăstirea Petru Vodă

Tipologii ale ateismului

Temnicerii:

Totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule şti­inţi­fice materialist‑ateiste, ci s‑au diferenţiat între ei printr‑un fel de selecţie naturală. Ar trebui să dedicăm un întreg capitol portre­telor câtorva temniceri. Creionăm însă, pe scurt, trei ti­puri:

Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slu­garnic şi totuşi avid de putere. Un fel de Iudă care‑şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiakov[1], plin de toate complexele de inferio­ritate, care aş­teaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.

Astfel de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi magnifice, despotice, tira­nice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori, eroi – deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate.

Nu sunt criminali activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul crimei mi­sio­nare, căci, imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş.

Într‑un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfrico­şător pentru victimele lui, căci de la el nu trebuie să aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, executată nu de draci, ci de oa­meni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.

Şi totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină, de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie, prezintă un spectacol de plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se je­leşte. Nu pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.

Când aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi ispăşitori, s‑au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior care să‑i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită lipsei de personalitate n‑au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s‑au mulţumit cu o viaţă de viermi.

Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea trecută, chiar dacă li s‑ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali ac­tivi numai dacă li s‑ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i‑au făcut criminali.

Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie morală, dar având un fond moral. Apt să înveţe, dar incapabil să discearnă ideile. Încărcat de instincte pe care nu le cunoaşte şi nici nu le stăpâneşte. Avid de viaţă, de putere, de bani. În­cântat de grade, uniforme şi vorbe mari. În structura lui răul nu este mai mare decât binele, dar binele nu este fructificat, din care ca­uză poate fi uşor speculată partea negativă din el. Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l‑a lip­sit de educaţie.

Acest tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oa­meni, o dată intraţi în slujba de temnicer au fost pervertiţi, mu­tilaţi şi transformaţi în fiare. Nu toţi s‑au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea ce s‑a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi mediul de temniceri au corupt aceşti oameni trep­tat‑treptat şi astfel au ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau încă oameni şi victimele lor se puteau bucura de o anumită frână morală care mai funcţiona în adâncul lor. Trăiau o dedu­blare interioară care‑i făcea nesiguri pe ei înşişi.

Temnicerii de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au răsuflat uşuraţi, s‑au ruşinat şi s‑au refu­giat în anonimat. Totuşi ei nu au avut nici luciditatea, nici capa­citatea de a se opune crimei.

Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi, echili­braţi sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credinci­oşi. Ei au devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s‑au făcut presiu­nile de rigoare spre a‑i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins mişelia. Riscul pe care şi l‑au asumat şi ale cărui consecinţe le‑au şi suferit a fost eliminarea din profesie.

Aceştia au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o plăcere să se întâlnească. Între ei s‑au stabilit nişte neobişnuite şi durabile punţi sufleteşti. Ei au rămas oa­meni oneşti în societate, mulţumindu‑se cu puţin.

Directorii:

 Poate că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm schematic şi portretele directorilor de în­chisoare :

Tipul Coller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care con­cepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el în­suşi. Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dum­nezeu, ori cu un dumnezeu al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi invincibil. Nu îm­parte pute­rea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă puter­nică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce‑i aduce puterea şi răul tot ce i‑o scade. Tendinţă de do­minare absolută.

Tipul Zeciu. Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de isteţime besti­ală. Şi, cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai pu­ţin odios decât tipul Coller. Dar atunci când o victimă se află în „moara“ lui, devine înfiorător.

Între cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.

Astfel de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de „bandiţii“ din Piteşti.

(extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

[1] Personaj din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Fiu nelegitim al lui Feodor Karamazov şi slugă în casa tatălui său, taciturnul Smerdiakov este cucerit de ideea diabolică a fratelui său vitreg, Ivan Karamazov: Dumnezeu nu există, şi dacă Dumnezeu nu există, atunci nici virtutea nu există şi deci totul este permis. Condus de acest principiu, el ajunge să‑l ucidă premeditat pe bă­trânul Feodor, dar nu ezită să‑i strige lui Ivan: „Vinovatul cel mare, adevăratul ucigaş dumneavoastră sunteţi, chiar dacă eu cu mâna mea l‑am ucis, fiindcă de la dumneavoastră am învăţat asta!”. (N. ed.)

Categories:   Antropologie, Apologetică ortodoxă, Cultura românească, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.