Mănăstirea Petru Vodă

Mircea Vulcănescu – Misiunea culturală a studenţimei româneşti

Scriam acum cîtăva vreme că niciodată o generaţie nu-şi impune singură misiunea ei. Ci această misiune naşte din chemarea vremurilor şi din necesităţile societăţii în care se ridică această generaţie, desemnînd ca un contur limitele de eficacitate ale acţiunii ei.

Într-adevăr, pentru ca un grup de oameni să-şi propună un anumit ideal şi pentru ca acest ideal să găsească răsunet în sufletul mulţimilor, trebuie ca lucrurile să fie coapte, trebuie ca sarcina asumată să fie aşteptată oarecum, adică să corespundă unei nevoi existente – chiar dacă nemărturisite – ale societăţii în care sfîrşeşte prin a se manifesta.

De aceea, misiunea culturală a tineretului studenţesc nu poate fi înţeleasă decît prin lămurirea momentului cultural actual al societăţii româneşti şi prin despicarea rostului şi funcţiunei lumei studenţeşti faţă de el.

Momentul cultural al României de astăzi este stăpînit, precum ştim cu toţii, de faptul covîrşitor al unităţii politice a neamului românesc. Pentru întîia oară, după aproape două milenii – întrucît stăpînirea de o clipă a lui Mihai nu a fost decît un simbol –, locuitorii autohtoni ai vechii Dacii, liberaţi prin biruinţă şi prin jertfă de stăpînirile cotropitoare din afară, încap iarăşi în aşezările unei stăpîniri a lor.

Acest fapt nu trebuie însă să ne înşele. Stăpînirea statului românesc în cuprinsul vechii Dacii – şi aceea nedesăvîrşită – nu este încă o adevărată stăpînire românească. Ea nu e decît un cadru formal juridic şi politic, în care viaţa românească, economică şi culturală continuă să trăiască mai departe ca o străină în casa ei. Nu avem nevoie de exemple. Oricine poate răsfoi anuarele industriale sau profesionale, spre a vedea că nici capitalul şi nici munca productivă nu sînt, în statul românesc, în mîinile românilor. Şi totuşi această stăpînire românească, neamul nostru n-a dorit-o şi n-a înfăptuit-o decît pentru ca să-i slujească drept cadru de înflorire a categoriilor fundamentale ale vieţii sale naţionale: categoriile spirituale şi cele economice, adică drept instrument pentru îndeplinirea destinelor lui universale.

Bucuria întîlnirii care ne-a cuprins, în primii ani de după Unire, a făcut pe conducătorii politici ai ţării să treacă cu vederea acest lucru şi, la adăpostul acestei nebăgări de seamă, ne-am trezit în ceasul al unsprezecelea nedumeriţi de urmările neprevederii noastre în biruinţă. Ne găsim astfel, acum, în al şaptesprezecelea an de la Unire, încă în clipa aceea primejdioasă a „nedumerirei de după victorie”, din care, dacă nu izbutim să ne reculegem degrabă – în faţa zăgazurilor care se trag înapoi dinaintea biruinţei noastre, ameninţîndu-ne cu risipirea în ispite – şi să dobîndim o nouă icoană despre noi înşine, un nou sens al misiunei noastre de neam care să ne călăuzească, ne putem aştepta la orice.

Care poate fi rolul studenţimei faţă de acest moment critic ?

Principial, studenţimea unei ţări are două funcţii sociale: una imediată, profesională: studenţimea trebuie să deprindă anumite tehnici de lucru şi să asimileze anumite valori care constituie capitalul cultural al omenirii, pentru ca, o dată în stăpînirea acestora, să devină pătura creatoare a neamului pe tărîmul vieţii economice şi spirituale, în cea mai largă accepţie a acestui cuvînt. Alta, mai îndepărtată, socială: studenţimea e pătura din care se recrutează elitele sociale, elementele care ajung să poarte mai tîrziu răspunderea conducerii statului. De unde şi dublul ei rol: profesional şi etic, care face din studenţime cel mai sensibil dintre corpurile constituite în statul românesc. Aşa a fost la noi din toate timpurile şi aşa este şi aiurea. Toate idealurile sociale, toate năzuinţele mari ale neamurilor au fost îmbrăţişate de studenţimea care le-a dus la biruinţă o dată cu maturizarea ei.

De ce să ne mire atunci că presimţirea crizei noului stat românesc au avut-o în primul rînd studenţii, în a doua zi după Unire, tot aşa cum aceiaşi studenţi simţiseră înainte de război, cei dintîi, imperativul unităţii naţionale ?

Ce sarcini precise se înfăţişează însă tineretului românesc, astăzi, din această misiune, pe tărîmul acţiunii culturale ?

Cea dintîi dintre aceste misiuni este – cum am mai spus – aceea a desăvîrşirii unităţii sufleteşti a românilor, uniţi politiceşte prin sacrificiul generaţiei de foc. E aci o misiune care se poate înţelege de la sine.

Această misiune se cere îndeplinită pe două planuri, pe care nu toţi le au deopotrivă în vedere:
1)    pe planul regional,
2)    pe planul social.

1. Pe planul regional, unitatea sufletească trebuie desăvîrşită prin ştergerea deosebirilor sufleteşti dintre tineretul diferitelor provincii, al cărui suflet a păstrat urmele stăpînirilor străine, în măsura în care aceste deosebiri nu se pot integra ca „nuanţe“ ale unui aceluiaşi suflet naţional.

Ştergerea aceasta a deosebirilor nu trebuie însă făcută prin distrugerea tradiţiilor deosebite, adică prin împuţinare sufletească; ci dimpotrivă: prin îmbogăţirea sufletului naţional cu tot ceea ce există valoros în experienţa umană a noilor provincii. Căci fiecare din încercările sau asupririle prin care a trecut acest neam, în diferitele lui mădulare, a lăsat o urmă în sufletul românesc, pe care trebuie să o descoperim şi să o punem în valoare, ca pe o achiziţie de mare preţ. Există astfel, în acest neam, o mulţime de ispite, de „idei de om“ divergente, care se cer unificate, şi care dau o coloratură şi o bogăţie specifică „omului românesc“. Există neîndoios o ispită tracică (Pârvan), una greco-latină (Blajul), alta greco-bizantină (Iorga), precum există o ispită franceză (paşoptismul), una germană (junimismul) şi una slavă (poporanismul, sămănătorismul), precum au fost şi ispite polone sau turceşti, fără de care nu am fi ce sîntem. Aceste ispite nu sînt ficţiuni, ci tendinţe latente, al căror dozaj specific caracterizează exclusiv omul românesc şi nu se mai întîlnesc nicăieri aiurea, „om românesc“ pe care va trebui să-l descoperim şi în care va trebui să ne recunoaştem deopotrivă, dacă vrem ca stăpînirea pe care o avem la noi în casă să nu fie tot stăpînire străină!

Nu trebuie să uităm că, spre deosebire de alte neamuri, din Apus, care sînt rodul unei îndelungate unificări politice, neamul românesc e întemeiat mai ales pe o unitate de fapt a vieţii de la ţară, pe o unitate etnică şi spirituală, pe o unitate de stil de viaţă, pe o unitate de valorificare a lumii, care l-au menţinut aşa cum este, împotriva tuturor năvălirilor şi a tuturor încercărilor politice de deznaţionalizare, [încă] de pe vremea lui Darius Histaspe!

Ceea ce trebuie însă mai ales să evităm este deznaţionalizarea românilor printr-un stat românesc care nu e decît formal în mîinile românilor.

Ce poate face în această privinţă tineretul românesc ? În primul rînd, poate crea un mediu unitar românesc de difuziune a ideilor şi de organizare a acţiunii. Mişcarea studenţească e menită să devină matca acestui mediu.

Lucrurile aci sînt dintre cele mai îmbucurătoare. Căci, cu toată criza economică, viaţa culturală a luat în ultima vreme, mai ales în provincie, o înflorire plină de făgăduinţe. Pentru întîia oară, oamenii se interesează unii de alţii. Îşi confruntă ideile. Cel ce scrie ştie că are pentru cine scrie. E un început care trebuie continuat, generalizat şi dinamizat în toate colţurile României.

2. De aci, al doilea aspect, social, al misiunii culturale a tineretului: astuparea prăpastiei dintre cele două Românii: România autohtonă şi autentică a satelor şi România, pînă azi străină, a oraşelor, rupte una de alta, prin aproape două secole de evoluţie divergentă. Tineretul românesc trebuie să înţeleagă că aceasta şi nu alta este problema socială a României, faţă de care opoziţiile dintre dictatură şi democraţie şi [dintre] proletariat şi burghezie nu sînt decît probleme iluzorii, cel puţin astăzi la noi, într-o ţară în care [nu] trăiesc în oraşe decît 4 milioane şi jumătate de locuitori din 18 şi din care, burghezi, proletari, cu totul, nu sînt decît un milion şi jumătate, români autentici.

Astuparea prăpastiei dintre cele două Românii – românizarea oraşelor – se poate face numai prin întoarcerea tineretului românesc spre sate, nu cu sentimentul de superioritate al parvenitului înstrăinat şi dispreţuitor faţă de nişte oameni înapoiaţi şi barbari, sub raportul civilizaţiei; ci cu sentimentul just al fiului risipitor, care se întoarce pocăit la casa părintească pe care a părăsit-o după ce a rătăcit cerşind pe la toate porţile sufletului. Trebuie să ne pătrundem de ideea că poporul românesc de la ţară, spre deosebire de cel de la oraşe, e un popor cult. Adică are o tradiţie şi o scară de valori colectivă, trăieşte o viaţă de obşte perfect ancorată în orizontul ei material, care poate da criterii şi principii de valorificare a existenţei oricui se apropie de ea cu înţelegere.

Toate valorile sufletului naţional vor trebui astfel transfigurate în creaţiunea noastră cultă. Tradiţiile poporului, cîntecele lui, jocurile lui, nevoile lui, munca lui, metafizica lui, criteriile lui vor trebui ridicate la rangul de universalitate. Pilda celor două culmi ale culturii româneşti, Creangă şi Eminescu, şi alte multe pilde, mai noi, pot fi orişicui călăuză. În aceeaşi direcţie, chiar statul politic românesc, legiuirile lui nu mai trebuie să fie copia unor forme împrumutate de aiurea şi fără legătură cu viaţa poporului românesc; ci trebuie să izvorască din cunoaşterea şi rezolvarea gîndită a nevoilor şi problemelor reale ale acestuia.

Aci, tineretul trebuie să sprijine toate iniţiativele care merg în acest sens.

În toate acestea, tineretul nu trebuie să uite că o stăpînire politică nu valorează niciodată prin ea însăşi; ci prin ceea ce rezultă din ea pentru categoriile fundamentale ale vieţii sociale. O stăpînire politică e ceva care atîrnă de raporturi de forţe şi de mituri. Şi, ca atare, tineretul trebuie să se pregătească din vreme sufleteşte, pentru sacrificiul cel mare care s-ar putea să i se ceară. Cînd tineretul acestei ţări va fi gata să se jertfească pentru statul românesc ca pentru un adevărat bun al ei şi cînd, ajutînd acestui stat să rodească cultural şi economic pentru românii de pretutindeni, aceştia vor ajunge să socotească acest stat ca un bun al lor, nu vom mai avea de ce ne teme. Pentru că vom şti că sufletul românesc s-a arcuit astfel, încît nu mai poate trăi fără el.

Din revista Cuvîntul studenţesc, an X, nr. 1, p.6-8, republicat în volumul Mircea Vulcănescu, de la Nae Ionescu la Criterion, ed. Humanitas, 2003, p.167-172

Categories:   Cultura românească

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE