Mănăstirea Petru Vodă

Sfîntul Vasilie cel Mare: Cum să ne rugăm?

Că se cade ca mai înainte de toate să punem rugăciunea:

Toata fapta, iubitule, şi tot cuvîntul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos este îndreptar al bunei credinţe şi al faptei bune. Că pentru aceasta S-a şi întrupat, zugrăvindu-ne nouă buna credinţă şi fapta bună ca într-o icoană, ca privind după putinţă fiecarele şi fiecarea, să rîvnim Chipului celui dintîi. Că pentru aceasta poartă trupul nostru, ca şi noi să urmăm petrecerea Lui, pe cît este cu putinţă. Tu, dar, cînd vei auzi vreun cuvînt sau o faptă a Lui, să auzi nu simplu, fieştecum şi cum s-ar fi întîmplat, ci intră în lăuntru întru adîncul privirilor; fă-te părtaş celor ce s-au dat prin învăţătură cu taină. Căci Martha primeşte pe Domnul, şi Maria şade lîngă picioarele Lui (Luca 10:38-42). Şi întru amîndouă surorile este buna osîrdie; fă însă deosebire între lucruri. Căci Martha slujea, gătind cele spre primirea trebuinţei Lui celei trupeşti; iar Maria, şezînd lîngă picioarele Lui, asculta cuvintele Lui. Una, aşadar, odihnea pe Cel ce se vedea, iar cealaltă slujea Celui nevăzut. Căci cu adevărat Cel de faţă era şi Om şi Dumnezeu; acelaşi Stăpîn a primit-o osîrdia amîndorura femeilor; dar Marta, strîmtorîndu-se de osteneală, se ruga Domnului să Se facă mijlocitor, ca să ia lîngă sine şi pe sora ajutătoare slujbei: «Zi-i ei – zice -, ca sculîndu-se, să slujească împreună cu mine». Iar Domnul [zice] către dînsa: (3) „«Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuieşte. Căci Maria partea şi-a ales cea bună, care nu se va lua de la ea». Căci nici pentru aceasta n-am venit, ca pe aşternuturi moi să şedem şi pîntecele să-l hrănim, ci am venit ca pe voi să vă hrănim cu cuvîntul adevărului şi cu vederea tainelor”. Pe una, dar, n-a oprit-o de la cele ce făcea; iar pe cealaltă a lăudat-o pentru acelea la care lua aminte. Deci vezi-mi pe cele două părţi aducîndu-se în lăuntru prin cele două femei. Pe una mai mică, fiindcă a ales slujba cea mai trupească – totuşi şi aceasta prea de trebuinţă -, iar pe cealaltă mai mare şi mai duhovnicească, fiindcă s-a suit la privirea tainelor.

Acestea, tu, ascultătorule, ia-le duhovniceşte şi alege ceea ce voieşti. De vrei să slujeşti, slujeşte în numele lui Hristos. Că El zicea: «Întrucît aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Mat. 25:40). Căci, ori de primeşti străini, ori de odihneşti săraci, ori de te pleci cu milostivire către cei ce se află în dureri, ori de dai mînă de ajutor celor ce sunt în nevoi şi în primejdie, ori de slujeşti la bolnavi, Hristos le primeşte pe toate asupra Sa. Iar de vrei să rîvneşti Mariei, care a lăsat slujba trupului şi s-a suit la privirea vederilor duhovniceşti, să săvîrşeşti curat lucrul. Părăseşte trupul, lasă lucrarea de pămînt şi facerea de bucate şi gătirea, şi şezi lîngă picioarele Domnului şi ascultă cuvintele Lui, ca să te faci părtaş tainelor Dumnezeirii. Că privirea învăţăturilor lui Iisus a întrecut slujba trupului.

Deci ai luat, iubitule, pildele şi dovada. Rîvneşte cele ce vrei: sau să fii slujitor săracilor, sau îndrăgitor dogmelor lui Hristos. Iar de poţi să le rîvneşti pe amîndouă, dinspre amîndouă vei lua roada mîntuirii. Întîi însă este cuvîntul cel duhovnicesc, iar celelalte toate a doua sînt. Căci «Maria – zice – partea cea bună şi-a ales». De vrei, dar, şi tu să fii tăinuitor al lui Hristos, şi de şezi lîngă picioarele Lui şi de primeşti Evanghelia Lui, vei părăsi toată viaţa şi fără de grijă vei petrece şi îţi vei  uita şi însuşi trupul tău, şi aşa vei putea să vorbeşti cu privirile Lui, ca să rîvneşti Mariei şi să cîştigi slava cea prea-înaltă.

Iar rugînd-te, vezi să nu ceri unele în loc de altele şi să mînii pe Domnul – nu bani, nu slavă omenească, nu stăpînire, nu altceva din cele ce trec – ci cere Împărăţia lui Dumnezeu şi toate cele spre trebuinţa trupului El ţi le va da ţie, precum zice Însuşi Domnul «Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă» (Mat 6:33). Iar chipurile rugăciunii, iubitule, două sunt: unul al slavosloviei cu smerenia minţii; iar al doilea al cererii – mai jos decît celălalt. Rugîndu-te, dar, nu veni îndată spre cerere. Iar de nu, îţi pîrăşti voirea ta, că de trebuinţă fiind silit, te rogi lui Dumnezeu. Începînd, dar, rugăciunea, părăseşte-te pe sine-ţi, femeia, copiii; lasă pămîntul, treci peste cer, părăseşte toată zidirea, şi văzută, şi nevăzută, şi începe de la slavoslovia Celui ce a făcut toate; şi cînd Îl vei slavoslovi pe El, nu te rătăci cu mintea încoace şi încolo, nici nu grăi născociri elineşti, ci din Sfintele Scripturi alege, zicînd:

„Bine Te cuvintez pe Tine, Doamne, Cel îndelung răbdător şi suferitor de răutăţi, Cel ce în fiecare zi îndelung mă rabzi pe mine, cel ce greşesc, şi ne-ai dat nouă tuturor stăpînire de pocăinţă. Că pentru aceasta taci şi ne suferi pe noi, Doamne, ca să Te slavoslovim pe Tine, Cel ce iconomiseşti mîntuirea neamului nostru, uneori prin frici, alteori prin sfătuiri, alteori prin prooroci, iar mai pe urmă prin venirea Hristosului Tău ne-ai cercetat pe noi. Că Tu ne-ai zidit pe noi şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru”.

Iar cînd vei slavoslovi din Scripturi, precum poţi, şi vei trimite laudă către Dumnezeu, atunci începe cu smerenia minţii, şi zi:

„Eu, Doamne, nu sînt vrednic să grăiesc înaintea Ta, căci sînt foarte păcătos”.

Şi chiar dacă nu ştii ceva rău întru sine-ţi, aşa ţi se cade să zici, căci nimeni nu este fără de păcat, fără numai singur Dumnezeu. Că multe păcătuind, cele mai multe nici nu le pricepem. Pentru aceasta zice Apostolul: «Nimic nu ştiu întru sinemi, dar nu întru aceasta m-am îndreptat» (1Cor 4:4), adică: Multe păcătuiesc şi nu pricep. Drept aceea şi Prorocul zice: «Greşelile cine le va pricepe?» (Psalmi 18:13) Deci, dar, tu nu minţi de te vei numi pe sineţi păcătos. Că de vei pricepe, şi cu însăşi aceasta păcătuieşti, cu a zice că „nu sunt păcătos”. Ci mai vîrtos zi că „mai mult decît toţi păcătoşii sînt eu, care calc dumnezeiasca poruncă ce zice «Cînd toate le veţi îndrepta, ziceţi că netrebnici robi suntem, căci cele ce am fost datori să facem, am făcut» (Luca 17:10)”. Aşa ţi se cade a socoti de-a pururea, că adică „sînt netrebnic”, şi iarăşi, «cu smerenie unul pe altul socotind a fi mai de cinste decît pe sine» (Flp 2:3).

Roagă-te, dar, lui Dumnezeu cu frică şi cu minte smerită. Şi cînd întinzi cuvînt de smerită cugetare, să zici:

„Mulţumescu-ţi Doamne, că îndelung ai răbdat pentru păcatele mele, şi pînă acum m-ai lăsat nepedepsit, căci eu cu adevărat vrednic fusesem demult să pătimesc nenumărate rele şi să fiu lepădat de la faţa Ta, dar iubirea Ta de oameni cea suferitoare de rele a răbdat îndelung asupră-mi. Mulţumescu-Ţi, deşi nu sunt îndestulat spre mulţumirea suferirii Tale de rele”.

Şi cînd cele două părţi ale slavosloviei şi ale smereniei minţii le vei împlini, atunci de aici cere ceea ce ţi se cuvine să ceri: nu bogăţie, precum am zis mai sus, nici slavă pămîntească, nici sănătate a trupului. Căci El te-a zidit pe tine şi se îngrijeşte de mîntuirea ta, şi ştie cum îi este de folos fiecăruia: ori să fie sănătos, ori să fie bolnav; ci cere precum ţi s-a poruncit – Împărăţia lui Dumnezeu. Că pentru trebuinţa trupului tău, precum mai sus am zis, El se îngrijeşte. Căci de prea mare cuviinţă este Împăratul nostru şi Se mînie dacă cineva îi va cere un lucru mic, dacă cineva din noi cere de la El pentru cele ce nimic nu i se potrivesc. Să nu aduci, dar, asupră-ţi mînie în vremea rugăciunii tale, ci cere-ţi lucruri vrednice Împăratului Dumnezeu. Cerînd însă cele vrednice lui Dumnezeu, să nu te depărtezi pînă ce (nu) vei lua. Că aceasta însemnînd zice Domnul în Evanghelie «Cine din voi are prieten şi va merge către dînsul la miezul nopţii şi-i va zice lui: Prietene, dă-mi împrumut trei pîini că mi-a venit un prieten din cale şi nu am ce să-i pun lui înainte, şi acela din lăuntru va răspunde: Nu-mi face mie osteneală, căci, iată, uşa s-a încuiat şi copiii mei sînt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau ţie? Zic vouă: Deşi nu-i va da lui sculîndu-se pentru că îi este lui prieten, dar pentru obrăznicia lui, sculîndu-se, îi va da lui cîte îi trebuie» (Luca 11:5-8).

Pildă ne dă nouă Domnul ca să ne înveţe pe noi să fim în credinţă tari şi obraznici. Că pildă ia de la om către om, ca să te înveţi să nu slăbeşti vreodată, ca dacă vei cere şi nu vei lua, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua. Însă, precum am zis mai sus, de ceri cele ce Dumnezeu voieşte, şi să nu zici că „păcătos sînt şi nu sînt auzit”. Căci ca să nu te deznădăjduieşti, pentru aceasta zice: «Deşi pentru că îi este lui prieten, nu-i va da lui, totuşi pentru obrăznicia lui îi va da lui cîte îi trebuie». Deci măcar o lună de va trece, măcar un an, măcar vreme de trei sau de patru ani, măcar mai mulţi ani, pînă ce nu vei lua, să nu te depărtezi; ci cere cu credinţă, lucrînd totdeauna binele.

Căci de multe ori vreunul din noi la tinereţe s-a ţinut de curăţie, apoi a intrat în lăuntru dulceaţa, s-au mişcat poftele cele după fire, a slăbit rugăciunea, s-a pus vin peste tinereţe, s-a prăpădit curăţenia şi s-a făcut omul unul în loc de altul. Aşa se fac prefacerile, fiindcă nu stăm împotriva patimilor cu socoteală vitează. Trebuie, dar, cineva să aducă toate datoriile cele dinspre partea sa, dar să stăruie către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Căci dacă cineva pentru moliciune se va da poftelor şi se va vinde pe sine vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-i ajută, nici nu îl ascultă. Căci mai înainte apucînd, s-a înstrăinat pe sineşi prin păcat de la Dumnezeu. Căci cel ce voieşte să fie ajutat de Dumnezeu, nu lasă să nu-şi facă datoria; iar cel ce nu-şi lasă a-şi face datoria nu este lăsat niciodată de dumnezeiescul ajutor.

Trebuie, dar, să nu fie osîndit de a sa conştiinţă în nimic, şi aşa să cheme dumneziescul ajutor. Să cheme însă nu cu lenevire, nu cu mintea răspîndită încoace şi încolo, căci unul ca acesta nu numai că nu va lua cererea, ci şi mai mult va întărîta pe Stăpînul. Căci dacă cineva, stînd şi vorbind înaintea unui boier, stă cu multă frică nerăspîndit avînd şi ochiul cel din afară şi cel din lăuntru al sufletului, ca nu cumva să se primejduiască, cu cît mai mult trebuie a sta înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, toată mintea avîndu-o întinsă către El singur, şi altundeva nicăieri? Căci El îl vede nu numai pe omul cel din afară, ca oamenii, ci îl priveşte şi pe cel din lăuntru. Deci dacă aşa vei sta, precum se cade, înaintea lui Dumnezeu, şi toate cele de la sineţi le vei împlini, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua cererea ta.

Iar de eşti osîndit de conştiinţa ta ca un nebăgător de seamă, şi dacă stai la rugăciune cu răspîndire, putînd să stai fără răspîndire, să nu îndrăzneşti a sta înaintea lui Dumnezeu, ca să nu se facă rugăciunea ta spre păcat. Iar dacă, slăbindu-te de păcat, nu poţi să te rogi fără de răspîndire, sileşte-te pe sineţi pe cît poţi şi îngăduieşte stînd înaintea lui Dumnezeu, către Dînsul avînd mintea şi adunînd-o la sine-ţi, şi Dumnezeu face iertare, fiindcă nu din nebăgare de seamă, ci din slăbiciune nu poţi sta precum se cade înaintea lui Dumnezeu. Dacă aşa te sileşti pe sineţi la tot lucrul bun, să nu te depărtezi pînă ce nu vei lua cererea ta, ci cu îndelungă răbdare bate în uşa Lui, cerînd cererea ta. «Căci tot cel ce cere, ia – zice – şi cel ce caută află, şi celui ce bate i se va deschide» (Mat 7:8). Căci ce altceva vrei să dobîndeşti, decît numai mîntuirea cea după Dumnezeu?

Vrei să te înveţi iubitule, cum au răbdat îndelung sfinţii şi nu se deznădăjduiau? Pe Avraam, cînd era mai tînăr l-a chemat Dumnezeu, şi l-a mutat din pămîntul asirienilor în Palestina, zicîndu-i lui: «Ţie îţi voi da pămîntul acesta şi seminţiei tale după tine şi ca stelele cerului aşa va fi sămînţa ta care nu se va număra», şi a trecut mult număr de ani şi s-a omorît firea lui, şi sfîrşitul era înaintea uşilor şi nu a zis că „Doamne, de-a pururea îmi făgăduieşti mie copii şi mai înainte îmi spui că voi fi tată al tuturor neamurilor; moarte îmi sunt mişcările firii mele, pentru bătrîneţe, şi Sara, femeia mea, nu mai suferă ceva femeiesc pentru bătrîneţe; apoi mincinoasă este făgăduinţa. Că doi bătrîni, ce fel de nădejde să mai avem?”. Nu a zis acestea, nu a gîndit, ci rămînea neclătit cu credinţa; şi cu vîrsta îmbătrînea, iar [cu] nădejdea întinerea; şi trupul spre slăbiciune venea, şi deznădăjduire [îi] pricinuia, iar credinţa [îi] întărea şi sufletul şi trupul. Dumnezeu, zice, este Cel ce S-a făgăduit, Stăpînul firii, şi în alt chip să se facă nu se poate. El este [Cel] care şi cele cu neputinţă putincioase le face. „Căci toate le face şi le preface precum voieşte.” (Amos 5:8)

Urmează credinţei lui Avraam! Cînd a slăbit, dar, firea şi moarte s-au făcut mişcările, atunci a înviat făgăduinţa lui Dumnezeu. Primeşte pildele. Dar noi un an ne rugăm şi ne depărtăm; doi ani postim şi încetăm. Deci să nu slăbim dinspre făgăduinţa lui Dumnezeu. Căci Cel ce S-a făgăduit acelui să înmulţească sămînţa lui, şi nouă ni S-a făgăduit cînd vom cere să ne [împlinească] dea cererea noastră. Că zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Mat 11:28) Că fiind tu departe de Dînsul, cînd te şi osteneai şi erai însărcinat cu sarcina cea prea grea a păcatului, făcîndu-I-se milă de tine, te-a chemat ca să te uşureze de sarcină, şi să-ţi dăruiască odihnă de aici înainte; şi tu nu-L crezi. Totuşi măcar deşi vom voi să tăcem, sîntem mustraţi de ştiinţa noastră. Căci nu că nu-L credem (ca şi cum n-ar putea să ne odihnească), ci ne sfiim să ridicăm peste noi jugul Lui cel bun şi uşor, şi [astfel] prin uşa cea strîmtă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Că alegem mai mult să purtăm sarcina păcatelor şi să călătorim prin patimile cele dezmierdătoare pe calea cea largă şi să intrăm prin uşa cea lată întru pierzare.

„Dar de multe ori, zice, am cerut şi nu am luat.” Negreşit că ai cerut rău sau fără credinţă, sau cu răspîndirea minţii, sau ai cerut cele ce nu-ţi erau de folos de multe ori, dar nu ai stăruit. Căci scris este: „Că întru răbdarea voastră agonisiţi sufletele voastre.” (Luca 21:19) „Cel ce va răbda pînă în sfîrşit acesta se va mîntui.” (Mat 10:22)

Ştie Dumnezeu inima celor ce se roagă. „Dar [de] ce, zice, are Dumnezeu trebuinţă de cererea noastră? [Oare] nu ştie de ce avem trebuinţă? Ce trebuinţă este [oare] dar de cerere?” Ştie cu adevărat Dumnezeu de ce avem trebuinţă şi toate cele trupeşti ni le dă nouă bogat spre desfătare, şi „bun fiind, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi” (Mat 5:45) şi mai înainte de a cere noi. Dar credinţa şi isprăvile faptei celei bune şi Împărăţia Cerurilor de nu le vei cere cu osteneală şi stăruire multă, nu le iei. Că trebuie mai întîi să doreşti. Şi după ce vei dori, să ceri întru adevăr cu credinţă şi cu răbdare, împlinind toate datoriile cele din partea ta, întru nimic fiind judecat de conştiinţa ta. Dacă ceri sau cu lenevire, sau cu nebăgare de seamă, atunci să iei cînd voieşte Domnul. Căci mai bine decît tine ştie cele ce-ţi sunt de folos. Şi poate pentru aceasta întîrzie să-ţi dea, cu înţelepciune iconomisind stăruirea ta lîngă [către] Dînsul; şi ca să cunoşti ce este Darul lui Dumnezeu şi să păzeşti cu frică ceea ce ţi s-a dat. Căci tot lucrul pe care cu multă osteneală îl cîştigă cineva se sileşte să-l păzească, încît nu [cumva] pierzîndu-l pe dînsul să piardă şi multa sa osteneală, şi lepădînd Darul lui Dumnezeu, să se facă nevrednic de viaţa cea veşnică. Căci ce [l-]a folosit pe Solomon de a luat degrabă darul înţelepciunii şi [mai apoi] l-a pierdut?

Deci nu te împuţina cu sufletul de nu vei lua degrabă cererea. Căci de ar fi ştiut Bunul Stăpîn că degrabă luînd darul nu-l vei pierde, gata ar fi fost şi mai înainte de a-l cere tu să ţi-l dea. Iar acum face aceasta purtînd grijă de tine. Căci dacă cel ce a luat talantul şi l-a păzit întreg, s-a osîndit numai pentru că nu l-a neguţătorit, cu cît mai vîrtos se va osîndi cel ce l-a pierdut? Acestea, dar, ştiind, ori mai degrabă, ori mai cu zăbavă de vom lua să rămînem mulţumind Domnului. Căci toate cîte le face Stăpînul le iconomiseşte pentru a noastră mîntuire. Numai noi să nu ne împuţinăm sufletul şi să nu încetăm din cerere. Căci pentru acesta a spus Domnul pilda pentru văduva care prin stăruirea ei a plecat pe judecătorul cel fără de lege: ca şi noi să luăm cererile noastre prin stăruire. Că de aici se arată şi credinţa noastră şi dragostea cea către Dumnezeu: cînd şi neluînd degrabă, rămînem mulţumindu-I. Deci să-I mulţumim Lui de-a pururea, ca să ne învrednicim să dobîndim veşnicele Lui bunătăţi. Căci Lui I se cade slava în vecii vecilor. Amin.

(Capitolul 1 din Aşezămintele ascetice ale Sfîntului Vasilie cel Mare, tipărite în Cuvinte puţine oarecare… [CRV 1293], Bucureşti, 1826)

Categories:   Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE