Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ignatie Briancianinov – Predică în Lunea primei săptămîni a Postului

Iubiti fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg!

Locuitori ai sfintei mănăstiri! Ucenici îndeaproape ai lui Hristos! Fii iubiţi ai Bisericii, ce vă aflaţi neîncetat la sânul ei duhovnicesc! Ar fi trebuit ca noi să nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi înşine, pentru a ne curăţi petele păcatelor prin mărturisire şi pocăinţă: ar fi trebuit ca toată viaţa noastră să fie alcătuită din neîncetată luare-aminte, din neîncetată pocăinţă – dacă viaţa noastră ar fi fost pe măsura numelui nostru. Acel chip al curăţiei la care noi trebuie să ajungem este desăvârşit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. După Sfântul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, şi voi fiţi sfinţi în toată petrecerea, căci scris este: Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt (I Ptr. 1, 15-16). Nesfârşită fiind desăvârşirea pildei de curăţie pe care o avem înainte, alergarea pocăinţei şi curăţiei e şi ea nesfârşită. Chiar dacă cineva a străbătut-o cu toată osârdia şi silinţa de care poate da dovadă omul, nici acela nu va putea ajunge la curăţia desăvârşită. Chiar dacă ar trăi mii de ani în pocăinţă necurmată, nici atunci nu ar ajunge la curăţia desăvârşită. Cei mai mari dintre sfinţii monahi au recunoscut în pragul morţii că pocăinţa lor era nu numai nedesăvârşită, dar nici măcar începută. Iar noi, după neputinţele noastre, care cresc şi se înmulţesc fără încetare, vom fi în ziua plecării noastre din viaţa pământească foarte departe şi de acea sfinţenie cu care ieşeau din trupurile lor cuvioşii noştri Părinţi, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osârdnica lor statornicie în pocăinţă din vremea călătoriei prin pustia vieţii pământeşti.

Aşa este! Cei care îşi petrec viaţa în luare-aminte necurmată, care iau mereu seama la sufletul lor, care bagă de seamă în el lucrarea cea de multe feluri a păcatului, care se lecuiesc mereu de această otravă prin pocăinţă, nu ajung la plinătatea vieţii duhovniceşti. Ce să mai spunem atunci de cei care trăiesc în nepăsare, care se află în necurmată împrăştiere, care nicicând nu se gândesc – sau se gândesc foarte rar, parcă în treacăt – la lucrul la care este cea mai mare nevoie să se gândească: la mântuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotărârea rostită deja asupra lor. O voi rosti cu inimă plină de amărăciune, dar fără a greşi – căci nu voi face altceva decât să repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu: “Văduva ce petrece întru desfătare, de vie este moartă” (I Tim. 5, 5-6). Să nu socoţi că spusele acestea privesc doar văduvele după trup! Ele ne privesc cu mult mai mult pe mine şi pe tine, care ne-am lepădat de lume pentru a sluji lui Hristos: monahul este adevărata văduvă, pentru care lumea se cuvine să fie moartă. Ascultă sărmanele mele vorbe: monahul e văduvă de taină! Te-ai numit „mort pentru lume şi pentru veacul acesta deşert” spre a via lui Dumnezeu şi veşniciei fericite? Pătrunde în Scriptură, pătrunde în tine însuţi, pune starea sufletului tău faţă în faţă cu starea pe care i-o zugrăveşte Scriptura ca potrivită lui, şi spune: chiar eşti mort faţă de lume? Măcar ai început să mori faţă de ea? Ai simţit învierea ta de către Dumnezeu? Ai mutat gândurile şi dorinţele tale în veacul care va să fie? Puţini, foarte puţini oameni pot răspunde „da” la aceste întrebări: mai degrabă fiecare din noi va recunoaşte ca îndreptăţită înfricoşătoarea osândă rostită de Apostol. Apăsătoare este ea pentru urechea şi inima trupească şi iubitoare de păcat; mai bine este însă s-o auzim aici, cât nu s-a terminat călătoria noastră pământească şi cât nu s-a încheiat alergarea pocăinţei şi îndreptării. “Că întristarea care este după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează” (II Cor. 7, 10). După ce va fi lucrat o vreme, ea ne va face să scăpăm de întristarea şi tânjala care sunt cu adevărat înfricoşătoare atât prin veşnicia lor, cât şi prin cumplitul chin, nepovestit prin cuvânt, neînţeles pentru mintea şi simţirea noastră, pe care ele îl pricinuiesc.

Fiecare să pătrundă în sine însuşi; fiecare să cerce în sine cuvintele mele, pe care le voi rosti spre mântuirea sufletelor voastre şi al sufletului meu!

Ne este sortit raiul, cerul, veşnica fericire – de vom trăi aici în cucernicie, plinind făgăduinţele date la botez, înnoite, împlinite prin legămintele neagonisirii şi fecioriei la tunderea în călugărie. Dar noi nu luăm aminte la fericirea gătită nouă, aşa cum cel ce doarme este nesimţitor faţă de plăcerile şi desfătările acestei vieţi, care îl înconjoară şi îl aşteaptă să se trezească; niciodată nu ne gândim la negrăitele bunătăţi care vor să fie: gândul nostru este pururea pe pământ, cu totul în plăcerile lumeşti, în grijile lumeşti. Nu suntem morţi, oare, cu sufletul, cu toate că ne dăm drept vii în ochii noştri şi într-ai celor care au cugetare trupească, ai celor ce privesc doar cu ochii trupeşti?

Ne este sortit iadul, focul cel veşnic şi viermele neadormit, spre veşnica noastră roadere şi sfâşiere – de ne petrecem viaţa în păcate şi în desfătări păcătoase! Iar noi căutăm tocmai aceste desfătări şi după ele alergăm; la ele stau dorinţele şi gândurile noastre. Trăim de parcă n-ar fi iad, de parcă am fi nemuritori, veşnici pe pământ, ca şi cum am fi ajuns la o fericire fără sfârşit. În zadar tună cu ameninţări Cuvântul lui Dumnezeu, în zadar vesteşte despre înfricoşătoarele chinuri veşnice! Vedem moartea fraţilor noştri, luăm parte la îngroparea lor: aceasta nu ne mişcă deloc, de parcă moartea ar fi doar soarta altora, nicicum a noastră. Ca nişte morţi, nu avem nici aducerea-aminte, nici presimţirea morţii, nici presimţirea viitorului. Întocmai: suntem morţi. Ai nume că trăieşti, însă eşti mort (Apoc. 3, 1), dă mărturie despre fiece om trupesc nemincinosul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, a călcat moartea noastră cu moartea Sa, S-a făcut pentru noi viaţă şi, totodată, cale către această viaţă. El cere de la noi să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Gal. 5, 24) – o cere nu fiindcă ar avea nevoie El, ci fiindcă noi avem nevoie de aceasta: numai în trupul mort pentru păcat poate să se descopere arătarea vieţii harice. Noi însă auzim numai răsunetul cuvintelor; sufletul nu pricepe şi nu primeşte miezul cuvintelor: ele ne sună ca într-o limbă străină si necunoscută. Şi asta nu e de mirare: este urmarea nemijlocită a stării noastre sufleteşti. Cel mort cu trupul nu-i în stare de simţăminte trupeşti: fie că este în slăvi, fie că i se dă nemăsurată bogăţie, fie că este despuiat, fie că este acoperit cu ocări, el e nesimţitor faţă de toate. La fel şi cel mort cu sufletul nu poate înţelege cuvintele duhovniceşti, nu poate avea aducerea-aminte cuvenită de moarte şi de chinurile veşnice, cunoaşterea cuvenită a deşertăciunii acestei lumi şi acestui veac, cunoaştere ce totuşi este atât de limpede şi de pipăită: el este otrăvit, omorât de păcat, şi ca atare este înstrăinat de Dumnezeu şi de fericire, este pecetluit ca jertfa a iadului. Viaţa trupului vine din adăstarea în el a sufletului; viaţa sufletului vine din adăstarea în el a Sfântului Duh.

Voi putea, oare, să proslăvesc după vrednicie neurmata bunătate a Atotbunului Dumnezeu, îndelungă răbdarea Lui cea nepovestită, iubirea Lui de oameni cea negrăită? Oare să chem, împreună cu Prorocul, la slavoslovirea lui Dumnezeu cetele îngereşti, toate seminţiile omeneşti – si nu numai atât: toate fiarele şi dobitoacele, păsările cerului, jivinele şi târâtoarele, peştii ce umblă în largile întinderi ale apelor, şi dimpreună cu acestea toată făptura neînsufleţită? Şi nici atunci zidirea toată, unită într-o singură gură, într-un singur glas de laudă, nu va putea să cânte după vrednicie bunătăţii lui Dumnezeu celei închinate, mai presus de cuvânt, mai presus de pricepere.

Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem la picioarele ei: ea până acum îndelung rabdă fărădelegile noastre, până acum aşteaptă întoarcerea noastră, până acum îşi tinde către noi braţele, chemând pe cei ce rătăcesc în pustie şi în nepătrunsele hăţişuri ale păcatului, primind pe păcătoşii care se pocăiesc, făcându-i fii ai lui Dumnezeu şi fiice ale lui Dumnezeu. Acum, auzind glasul ei, glas care ne cheamă la pocăinţă: “nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evr. 3, 15); “cel ce are urechi de auzit, să audă” (Mt. 13, 9) – să nu rămâneţi surzi. Deşteaptă-te, cel ce dormi somnul adânc al lenevirii şi al desăvârşitei nepăsări faţă de mântuire! “Scoală-te din morţi” (Efes. 5, 14), tu, cel care eşti mort prin nesimţire şi împietrire, prin viaţa jertfită pe de-a-ntregul trupului, păcatului şi stricăciunii! Să văd în tine mişcare de viaţă, trezită prin cuvântul care vesteşte pocăinţa! Să aud glasul tău, glasul suspinelor, glasul plânsului tău, glasul pocăinţei tale, ca să Mă încredinţez că mai este în tine semn, rămăşiţă de viaţă!

Domnul, văzând că ai petrecut toate zilele vieţii tale în nerodire, îti va dărui iarăşi zi ca să te mântuiesti fără osteneală, zi în care prin spovedania nefăţarnică înaintea părintelui tău duhovnic să poţi lepăda toată povara păcatelor tale!”

“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).

Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. În sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. Îndelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să-l dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).

Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie – însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? – i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Împ. 21, 29).

Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Un oarecare tâlhar, povesteşte Paladie în Lavsaicon, a fost prins la locul faptei şi dus în Arsinoe, cetate din Tebaida. După multe cazne, l-au osândit la tăierea capului. În vreme ce mergea, păzit de ostaşi, la locul unde săvârşise fărădelegea, aflat la şase stadii depărtare de cetate, era urmat de un monah necunoscut, care dorea să privească la moartea lui. Tâlharul, văzându-l pe monah că merge în urma lui, i-a zis: „Avvo! Oare nu ai chilie şi rucodelie?” Monahul a răspuns: „Am”- La care tâlharul: „Şi atunci de ce nu stai în chilia ta să plângi pentru păcatele tale?” Monahul a răspuns din nou: „Frate! Sunt foarte leneş; sufletul meu nu are umilinţă: drept aceea, am venit să văd cum vei muri. Poate că această privelişte va deştepta în mine umilinţa”. Atunci i-a zis tâlharul: „Avvo! Şezi, pentru Dumnezeu, în chilia ta, binecuvântează şi laudă pe Mântuitorul Hristos: de când S-a înomenit şi a murit El pentru noi, păcătoşii, omul nu mai moare”.

Iată şi o altă istorisire, tot atât de umilicioasă şi plină de învăţăminte. În apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. În acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea. Odată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti. El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo. Întorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate. Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia. „Întocmai”, a fost răspunsul primit de sfântul bătrân. „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”. În aceste două istorisiri vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei. Şi câte asemenea întâmplări nu ne înfăţişează însăşi Evanghelia! Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9). Curva ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: “Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit” (Lc. 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25). El a vestit despre sine făţiş şi limpede: “N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13).

Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vremea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă; dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputernica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor. Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi: „Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”. Stând înaintea lui Hristos Însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.

Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul? Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi nehotărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atotputernic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-Şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie. El, însă nu te va lepăda; dimpotrivă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire. “Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi” (Is. 1, 18).

Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobozirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chipului dumnezeiesc căzut. “Iată Mielul lui Dumnezeu” -dă mărturie despre Iisus Înaintemergătorul Ioan- “Care ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). Tămăduirea bolilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: “îndrăzneşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale” (Mt. 9, 2-7). Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă. Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Mt. 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbăno­git de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale. Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al minţii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să înapoieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului.

Să nu-i răsară cuiva gândul viclean: „Uşor se primeşte iertarea prin pocăinţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căderilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dăruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: “Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In. 8, 11). Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeapsă pentru călcarea poruncii: “De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău” (In. 5, 14). Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi. La întrebarea: „Ce înseamnă pocăinţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”. Marele povăţuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, spune despre cei care îşi repetă căderile în păcat: „Cel care în nădejdea pocăinţei cade iar în greşeală, acela umblă înaintea lui Dumnezeu cu viclenie; unuia ca acesta i se trimite moarte neaşteptată, şi nu primeşte vremea pe care se bizuia el spre săvârşirea virtuţilor“. Aici se au în vedere păcatele de moarte, nu acele poticniri din neputinţă ce sunt încredinţate pocăinţei de zi cu zi şi de care nici sfinţii nu sunt pe de-a-ntregul străini. Iar dacă din deprinderea nefericită şi slăbiciune, parcă mânat cu sila de trup şi sânge, nu te poţi înfrâna de la săvârşirea unor păcate de moarte – cele care poartă cu precădere numele de căderi – nici atunci să nu te laşi cuprins de deznădejde, la care îl trage cu atâta încrâncenare pe om necontenitul şir de căderi. În această privinţă avem preaînţeleptul sfat al lui Sisoe cel Mare. Acestuia i-a spus odată un frate cu inima amărâtă: „Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”. Adevăratul rob al lui Dumnezeu se păzeşte nu numai de faptele şi cuvintele păcătoase, ci chiar de gândurile şi simţămintele păcătoase. Pentru credincioşia faţă de Domnul, el e învrednicit de nişte deosebite harisme duhovniceşti. Pe acestea le avea din belşug Preacuviosul Siluan, nevoitor schitean, mai apoi sinait; când a fost întrebat în ce chip a dobândit harul, Siluan a răspuns: „Niciodată nu am îngăduit în inima mea gânduri care să-L mânie pe Dumnezeu”.

Cel care s-a păzit de păcatele de moarte nu trebuie să creadă că el are puţină nevoie de pocăinţă. Păcatele tale sunt uşoare înaintea ochilor tăi, însă nu ştii care e greutatea lor în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. “Una este judecata oamenilor şi alta judecata lui Dumnezeu”, a zis un cuvios locuitor al pustiei, cugetând înainte de sfârşitul său la lucrarea sa călugărească. Legiuitorul poporului israilitean, văzătorul de Dumnezeu, Sfântul Moise, care strălucea cu razele prorociei, facerii de minuni şi cu razele slavei văzute, a rostit un cuvânt necugetat înaintea poporului, fiind amărât de cârtirea acestuia. El doar “a osebit întru buzele sale” (Ps. 105, 33), după cum spune Sfântul Psalmist; el a rostit cu gura cuvânt de neîncredere, socotind lipsa de evlavie şi necredinţa poporului ca fiind nevrednice de minune şi binefacere, ca şi cum ar fi presupus că harul lui Dumnezeu, slăbit de necredinţa poporului, nu ar fi fost îndeajuns de puternic în sine pentru săvârşirea minunii. Un păcat ce pare de puţină însemnătate şi lesne de trecut cu vederea, un păcat la un bărbat sfânt, bogat în fapte bune şi daruri harice, este altfel după judecata lui Dumnezeu: nu numai că merită mustrare, nu numai că este înscris în Sfânta Scriptură spre ştiinţa întregului popor israilitean şi spre ştiinţa întregii lumi care avea să creadă în Dumnezeul Cel adevărat, ci este şi pedepsit cu o pedeapsă vremelnică. Moise, care cunoştea puterea rugăciunii şi nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, aleargă cu osârdie la rugăciune spre a-L îndupleca pe Dumnezeu; Moise, ce abătuse nu o dată mânia lui Dumnezeu de la întregul popor israilitean, se roagă pentru sine ca să fie schimbată hotărârea ce fusese rostită asupra lui – şi n-a fost ascultat. “M-a trecut cu vederea Domnul pentru voi, spunea Moise, vestind poporului urmările rugăciunii sale, şi nu m-a ascultat” (Deut. 3, 26). În Scriptură nu este scris nimic fără un scop sfânt. Încercând să ne dăm seama de scopul Scripturii în împrejurarea de faţă, nu vom greşi deloc dacă vom socoti că ea ne slujeşte drept povaţă şi preîntâmpinare, ca să nu socotim mic nici un păcat al nostru, ci să ne îngrijim cu toată râvna a fugi de toate păcatele şi a le şterge prin pocăinţă. Cât de mult păcătuim din neştiinţă! Cât de mult păcătuim din neputinţă! Cât de mult păcătuim lăsându-ne târâţi de împrăştiere, de pilda altora, de îngăduinţa faţă de alţii! De câte ori nu îngăduie Dumnezeu să cădem din pricina osândirii aproapelui, din pricina împietririi faţă de el! Petrecem în nepăsare, iar zapisele greşelilor noastre se înmulţesc. Dreptul Iov ştia asta, şi în fiecare zi aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu pentru copiii săi, zicând: “Nu cumva să fi gândit feciorii rele spre Dumnezeu în inimile lor. Aşa făcea Iov în toate zilele” (Iov 1,5). Semnul care-l deosebeşte pe drept este neîncrederea hotărâtă în dreptatea sa şi rămânerea în necurmată pocăinţă.

Când vom îndepărta împrăştierea ce ne orbeşte, când ne vom adânci în noi înşine şi vom începe să ne cercetăm pe noi înşine, punând starea sufletelor noastre faţă în faţă cu starea pe care ar trebui s-o aibă ele după învăţătura Sfintei Scripturi, vom recunoaşte singuri că micile noastre păcate nu sunt nicidecum mici, ci grele şi înfricoşătoare, vrednice de necurmate lacrimi şi pocăinţă. Să deschidem Sfânta Scriptură, să vedem ce-ar trebui să fim! Spune Sfântul Apostol Pavel: Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea, Domnul din cer. Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc (I Cor. 15, 47, 49). Primind fiinţare, începând să fiinţăm, ne îmbrăcăm în acelaşi timp întru chipul strămoşului nostru Adam, întru chipul lui cel căzut; ne zămislim şi ne naştem cu trup supus bolilor şi stricăciunii, cu suflet molipsit de păcat; ne zămislim şi ne naştem având sămânţa păcatului sădită în toată firea noastră, având otrava păcatului revărsată în toate mădularele sufletului şi trupului. Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). În acest fel tot neamul omenesc s-a făcut şi se face netrebnic, este omorât de păcat, care ne-a molipsit în însăşi rădăcina noastră, în strămoşul nostru Adam. La rezidirea noastră prin răscumpărare a fost nevoie să fie înlăturată rădăcina, care nu înceta să împărtăşească tuturor mlăditelor sale boala aducătoare de moarte, a trebuit să fie înlocuită cu o rădăcină care să ne împărtăşească viaţă, nestricăciune, sfinţenie, a fost nevoie pentru neamul omenesc de un strămoş nou – şi astfel de strămoş S-a făcut nouă Domnul din ceruri. El a binevoit să fie după trup urmaş al lui Adam, zămislindu-Se din Fecioară fără de sămânţă şi fără patimă. Prin naşterea pământească, Adam şi mulţi alţi oameni au fost înainte de Iisus; însă, prin naşterea din moarte şi din mormânt, care e Învierea, Iisus a fost mai înainte de Adam şi de toţi oamenii (Mt. 27, 53). El S-a făcut Întâi-Născut al neamului omenesc; El este primul om ce s-a suit la cer. Acolo a şezut de-a dreapta Tatălui. Adam şi ceilalţi sfinţi strămoşi după trup ai lui Iisus s-au făcut urmaşi ai Lui după naşterea cea din Duh întru fiinţare nouă. El e Părintele veacului viitor, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Pentru ca noi, cei ce am început să fiinţăm după chipul vechiului Adam, să trecem din seminţia lepădată în cea blagoslovită a Noului Adam, trebuie să ne naştem de Sus. “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, -ne spune Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos-, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Ne naştem în viaţa nouă, harică, prin sfântul Botez, prin care trecem în seminţia Domnului Iisus Hristos, primim înfierea Părintelui veacului care va să fie, precum a zis şi Apostolul: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. “Aţi primit Duhul înfierii, întru care strigăm: Avva, Părinte!” (Gal. 3, 27; Rom. 8, 15). Dar pentru a rămâne întru această înfiere suntem datori să vieţuim nu după trup, ci după Duh: “Oricâţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14). Dimpotrivă, “de n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Rom. 8, 9).

Petrece, oare, în noi acest semn al înfierii? Mărturiseşte, oare, acest Duh împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16)? Din această pricină se cercau şi se cercetau pe sine Preacuvioşii Părinţi ai pustiei; această cercetare îi cufunda în adâncul pocăinţei şi plânsului. Să ascultăm cum cugetă despre aceasta Preacuviosul Macarie Egipteanul, cu toată dreptatea numit „cel Mare”: „Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafară, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind în Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singur de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă. Firea dumnezeiască are în sine pâinea vieţii, potrivit spuselor acestora: Eu sunt pâinea vieţii şi vinul care veseleşte inima omului şi untdelemnul bucuriei (In. 6, 35; Ps. 103, 16-17), şi mâncarea cea mult felurită a Duhului, şi haina cerească a luminii, care vine de la Dumnezeu Însuşi. În acestea stă viaţa veşnică a sufletului. Vai trupului când e lăsat în singură firea sa! El se strică şi moare. Vai şi sufletului, când e lăsat în singură firea sa, când nădăjduieşte numai spre faptele sale, neavând împărtăşire cu Duhul Cel dumnezeiesc! Neînvrednicindu-se de viaţa veşnică, dumnezeiască, el moare… Dacă te-ai făcut scaun al lui Dumnezeu şi a şezut pe tine Călăreţul ceresc; dacă sufletul tău s-a făcut tot ochi duhovnicesc şi s-a făcut tot lumină; dacă ai fost hrănit cu hrana cea cerească a Duhului, şi adăpat cu apa vieţii, şi îmbrăcat în haina luminii tainice; în fine, dacă a dobândit toate acestea omul tău cel lăuntric şi are vestire tare despre acestea: cu adevărat trăieşti viaţa veşnică, odihnindu-te de acum cu sufletul tău împreună cu Domnul, cu adevărat ai dobândit şi ai primit de la Domnul să trăieşti viaţa cea veşnică. Iar de nu vezi în tine nimic dintre acestea, plângi, îndurerează-te şi tânguieşte-te cu amar ca unul ce nu te-ai făcut încă părtaş al fericirii veşnice şi duhovniceşti, ca unul ce încă nu ai dobândit viaţa cea adevărată. Poartă grijă de sărăcia ta şi roagă-L pe Domnul ziua şi noaptea, ca unul ce te afli în greaua şi crunta nevoie a păcatului. O, de ne-am îngriji de sărăcia noastră! O, de nu am vieţui în nepăsare, ca şi cum am avea belşug de bogăţie şi bunătăţi duhovniceşti!“. Năzuinţa spre dobândirea adevăratei pocăinţe a fost pricina îndemnătoare pentru care sfinţii monahi, simţind sărăcia duhului, se pustniceau întru adâncă singurătate, se închideau în zăvorâre, se ascundeau în peşteri şi în crăpăturile pământului. Această vedere a sărăciei lor, această vedere a omorârii sufletului lor de către păcat se dă însă numai celor ce au sporire însemnată în nevoinţa călugărească. Ea îi insuflă omului hotărârea de a se lepăda pentru totdeauna de lume, de a muri pentru lume spre a se da pe sine pe de-a-ntregul căutării vieţii veşnice în el însuşi.

Să trecem acum la un alt semn, după care ne putem cerceta mai lesne pe noi înşine ca nişte începători ce ne aflăm. Zis-a Domnul în Sfânta Evanghelie: “De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea2 (In. 14, 23-24, 15; 15, 10). Cel care păzeşte poruncile lui Hristos este al lui Hristos; cel care nu le păzeşte nu e al lui Hristos. Cercetarea conştiinţei noastre, a stării noastre sufleteşti, după îndreptarul poruncilor evanghelice e foarte lesnicioasă, cât se poate de mântuitoare, de încredere pe de-a-ntregul. De pildă, să ne uităm dacă am împlinit câteva porunci ale lui Hristos înfăţişate în capitolul al cincilea din Evanghelia după Matei. Oare nu ne-am mâniat pe aproapele în deşert? Oare nu am fost, oare nu suntem şi acum certaţi cu cineva? Oare nu lucrează în noi pomenirea răului? Oare n-am rostit cuvinte de ocară si defăimare? Oare ne-am înfrânat de la priviri, simţăminte, gânduri pline de patima dulceţii? Oare nu am răsplătit răului cu răul? Oare am fost blânzi şi nu ne-am împotrivit răului? Oare i-am iubit pe vrăjmaşii noştri? Oare i-am binecuvântat pe cei ce ne blestemă? Oare am făcut bine celor ce ne urăsc pe noi? Oare ne-am rugat pentru cei ce ne supără? Bineînţeles, şi aceste puţine întrebări vor pune în încurcătură şi vor da în vileag conştiinţa noastră. Dar ce se poate întâmpla la o cercetare mai amănunţită? Ochii noştri se vor deschide atunci asupra păcatelor noastre, în inima noastră se va sădi simţământul necontenitei întristări pentru nevrednicia noastră; ne vom deprinde să ne umilim pentru păcatele care – în întunecarea noastră – ne păreau mici, dar în fapt ne lipseau de înfierea dumnezeiască şi de veşnicia cea fericită. Despre toate acestea a dat mărturie însuşi Domnul. Poruncindu-ne dragostea de vrăjmaşi, El ne-a arătat şi pricina pentru care avem neapărată nevoie de această dragoste: “Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru, Care este în ceruri” (Mt. 5, 43). Încălcarea chiar şi a celei mai mici porunci evanghelice e însoţită de urmări amare: Cela ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici şi va învăţa aşa pe oameni, a grăit Domnul, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19), adică nu va fi părtaş al ei. Iar deplina neluare-aminte la poruncile evanghelice, ca faţă de o învăţătură morală, care nu trebuie neapărat împlinită, atrage după sine în chip hotărâtor pierzania. Împlinirea poruncilor Domnului nu poate fi înlocuită prin nici un fel de nevoinţe, nu poate fi înlocuită nici măcar prin minuni! Spune Mântuitorul: “Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am prorocit, şi cu numele Tău draci am scos, şi cu numele Tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 22-23). Zidirea sufletească ce se întemeiază nu pe plinirea poruncilor, ci doar pe nevoinţe, e nestatornică, deşartă; ea nu poate îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de întuneric şi amăgire de sine. “Tot cela ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face pe ele, vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pe nisip: şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi căderea ei a fost mare (Mt. 7, 26-27)”.

Pocăinţa este neapărat trebuincioasă pentru toţi. Fiecare să se folosească de preţioasa vreme dăruită de milostivirea lui Dumnezeu, fiecare să se cufunde în fericita pocăinţă. Să ne îndeletnicim cu ea mai ales de-a lungul acestei săptămâni, osebită şi rânduită ca să ne pregătim pentru taina spovedaniei şi pentru taina care urmează după aceasta, a împărtăşaniei. Să nu jertfim această săptămână împrăştierii nechibzuite, destul i-am jertfit acesteia până acum! Destul ne-am îndeletnicit cu pierzania de sine, acum să ne îndeletnicim cu mântuirea noastră.

Să deschidem adeseori cartea conştiinţei, să ne cercetăm în ea prihanele păcatelor, să le pregătim de curăţirea prin spovedanie. Nu-ţi cruţa păcatele, nu socoti vreo greşeală ca fiind neînsemnată, ca având îndreptăţire, nu socoti nevinovate nici un fel de obiceiuri şi îndeletniciri osândite de Scriptură, ci învinuieşte-te pe tine însuţi ca să primeşti deplină îndreptăţire de la Dumnezeu. Hotărăşte-te să-ţi dezgoleşti fără sfială rănile înaintea părintelui tău duhovnicesc, nu lăsa în inimă prietenie tainică, legătură tainică cu păcatul acoperindu-l, amânând descoperirea lui pe viitor, altminteri, pocăinţa ta va fi neadevărată, făţarnică, în sufletul tău va rămâne o aşezare ce va pricinui continuarea vieţii păcătoase. Păcatele nespovedite sunt repetate cu uşurinţă, ca şi cum ar fi săvârşite într-un întuneric de nepătruns.

Să urăşti cu hotărâre păcatul. Trădează-l descoperindu-l la spovedanie şi el va fugi de la tine; dă-l în vileag ca pe un vrăjmaş şi vei primi putere de Sus să i te împotriveşti, să-l birui. Pune în tine hotărârea nestrămutată de a duce viaţă plăcută lui Dumnezeu şi a aduce pocăinţă neîntârziată pentru poticnirile care ţi se întâmplă fie din neputinţă, fie din şiretenia vrăjmaşului, fie sub apăsarea împrejurărilor. „A nu cădea este propriu îngerilor; oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice; a cădea şi a rămâne în cădere este propriu numai diavolilor”.

Hotărăşte-te să fii rob credincios al lui Hristos în toate zilele vieţii tale. Robul credincios împlineşte întocmai voia stăpânului său, iar când greşeşte cu ceva, îndată se căieşte, se întristează, cere iertare, şterge greşeala prin îndreptare. Îngreţoşează-te de faptele, viaţa şi însuşirile vânzătorului. Nu lega prietenie cu vrăjmaşii Dumnezeului, Ziditorului şi Răscumpărătorului tău. Nu-L vinde nici pentru arginţi, nici pentru iubirea de cinstiri, nici pentru desfătarea pântecelui, nici pentru iubirea de plăceri.

Foloseşte această săptămână pentru a cerceta purtarea ta din trecut. Pune-ţi în faţă pilde de îndreptare: cugetă ce patimi trebuie să părăseşti, ce virtuţi trebuie să sădeşti în trupul şi sufletul tău. Să faci aşa nu numai o dată de-a lungul acestei săptămâni; în fiecare zi să te gândeşti de câteva ori la asta; ce ai uitat astăzi, îţi vei aminti mâine. Domnul Însuşi, văzând osârdia ta, îţi va trimite gânduri bune şi-ţi va deschide ochii asupra neajunsurilor tale. Cu cât te vei cufunda mai adânc în cercetarea de sine, cu atât mai mulţumitoare vor fi spovedania şi pocăinţa ta, cu atât mai simţit şi mai îmbelşugat se va revărsa în sufletul tău înnoirea dăruită prin mărturisirea păcatelor.

„În pântecele sătul nu este înţelegerea tainelor lui Dumnezeu”. Dorind să închinăm această săptămână îndeletnicirilor şi cugetărilor duhovniceşti, să ne înfrânăm de la îmbuibare, de la orice lucru prisositor, iar dacă se poate şi de la îndestularea în mâncare şi băutură. Să arătăm în trupurile noastre că suntem următori ai Domnului, Celui ce S-a răstignit pentru noi! Să ne ostenim trupul stând la sfintele slujbe. Când el, simţind oboseală şi istovire, va cere odihnă, să-i spui acest îndemn: „Îmi amintesc de Domnul, care a pătimit pentru mine, şi doresc ca tu, trupul meu, să te împărtăşeşti cât de puţin din pătimirile pe care le-a simţit preasfântul Trup al lui Hristos fiind răstignit pe lemnul crucii. Desfătările tale sunt pierzătoare şi pentru tine, şi pentru suflet: ele aţâţă cugetarea trupească, dragostea de lumea cea deşartă şi de viaţa vremelnică pământească; înăbuşă mişcările duhovniceşti, aducerea aminte de moarte şi de veşnicie; întăresc patimile şi slăbesc însăşi credinţa în Hristos. Asprimea faţă de tine aduce nemăsurat folos: curăţeşte mintea, dă viaţă sufletului; chiar pe tine, trup muritor, te face uşor, în stare de nevoinţele duhovniceşti şi de simţirea duhovnicească.

Mucenicii au adus la picioarele Crucii lui Hristos sângele lor; sfinţii locuitori ai pustiei au adus nevoinţe mult ostenicioase, dacă nu deopotrivă, cel puţin asemănătoare muceniciei. Voi aduce şi eu măcar o mică împovărare a trupului meu. Prin împovărarea trupului meu mă voi asemăna cât de puţin Domnului, care S-a răstignit pentru mine. Prin împovărarea trupului meu mă voi pedepsi măcar întrucâtva pentru îndestularea poftelor păcătoase ale trupului. Prin împovărarea trupului meu voi arăta cu fapta că mă mânii pe mine însumi pentru păcatele pe care le-am făcut, că mă osândesc, că doresc şi caut fără făţărnicie îndreptare. Tu însuţi, trupul meu, strâmtorându-te cu postul, cu privegherea şi starea în picioare la slujbe, mijloceşte-ţi ţie şi sufletului iertare din belşug”.

Dacă de-a lungul acestei săptămâni ne vom îmbuiba, dacă ne vom lăsa atraşi spre a face plăcerea poftelor trupului, este de crezut că ne vom cerceta pe noi înşine cum se cuvine, că vom aduce pocăinţă nefăţarnică? Este de crezut că vom lăsa păcatele, ne vom întări în virtute dacă vom săvârşi lucrarea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu cu suflet îndoit, cu răceală, cu nepăsare? Nu! Răceala şi nepăsarea arată o voinţă nestatornică şi vicleană. Să ne temem de cuvintele Domnului: Fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voiu arunca din gura mea (Apocalipsa 3, 16). Să fim râvnitori!

În toate întreprinderile bune avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: cu atât mai mult avem nevoie de el pentru a lepăda jugul păcatului, pentru a intra pe calea dreaptă şi sfântă.

Ajutorul lui Dumnezeu se cere prin rugăciune cu osârdie şi cu luare aminte. Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne rugăm ca să ni se dea vederea păcatelor noastre, să ne fie trimis de Sus gândul cel bun şi mântuitor al mărturisirii păcatelor noastre. Atât una, cât şi cealaltă sunt dar de la Dumnezeu sau, mai bine zis, toate faptele din care este alcătuită fericita pocăinţă au neapărată nevoie de împreună lucrarea lui Dumnezeu. Roagă-L pe Domnul Dumnezeu să-ţi dăruiască să petreci această săptămână în evlavie şi trezvie, să-ţi dăruiască să te cercetezi pe tine însuţi, să-ţi vezi păcatele tale. Roagă-L pe Domnul ca El să pună vrăjmăşie între tine şi sămânţa şarpelui, care este păcatul; roagă-L să te îmbărbăteze în lupta cu tine însuţi, cu firea ta căzută, cu moartea care trăieşte în tine. Roagă-L pe Domnul ca El Însuşi să lupte pentru tine şi astfel să-ţi aducă întotdeauna biruinţă: Domnul nu poate să nu fie biruitor!

Iar dacă suntem biruiţi înseamnă că ne luptăm singuri, că Domnul nu Se pogoară împreună cu noi la bătălie împotriva celor de alt neam. El nu Se pogoară fie din pricina voii noastre îndoite, fie pentru că merităm părăsirea din pricina nepăsării noastre, din pricina răcelii noastre faţă de El, din pricina împătimirii faţă de lume şi de plăcerile ei. Roagă-L pe Domnul să-ţi ajute să spui păcatele tale părintelui duhovnicesc fără nici o făţărnicie, cu lepădarea ruşinii celei vătămătoare, şi să asculţi dezlegarea din gura acestuia cu credinţă vie, ca din gura lui Dumnezeu. În sfârşit, roagă-L pe Domnul ca după curăţirea prin pocăinţă să nu te mai întorci în hăţişurile păcatului, în putoarea păcatului, în temniţă şi în iad, ci să începi a vieţui după placul lui Dumnezeu, cu trezvie, să faci primul pas pe calea pe care fiecare străin şi venetic pe acest pământ poate ajunge la liniştea veşnică, fericită. Cere cele înainte arătate prin rugăciune: “Fără de Mine, a grăit Domnul, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Mai presus de toate roagă-te să ţi se dăruiască “duh umilit, inimă înfrântă şi smerită” (Psalmi 50, 18), izvoare de lacrimi pentru spălarea întinăciunii păcatului. Când inima este străpunsă de mântuitoarea întristare pentru păcate, din ochi izvorăsc apele de viaţă făcătoare ale lacrimilor. Ele înnoiesc în suflet şi în trup lucrarea apelor botezului, şi ele însele sunt numite botez. Apele botezului spală păcatul strămoşesc, iar în cei care se botează după pruncie şi păcatele proprii săvârşite după botez. Roagă-te pentru primirea acestor ape, dovedeşte-ţi dorinţa de a le dobândi, silindu-te către ele. Pregăteşte-te pentru spovedanie şi sfânta împărtăşanie prin lacrimi. Spală, înmoaie, învie prin ele ţarina inimii; limpezeşte prin ele chipul dumnezeiesc, înnoieşte asemănarea întunecată şi schimonosită de trăsăturile strâmbe şi culorile murdare.

Cel ce a primit lacrimile curvei şi a dezlegat legăturile păcatelor ei va dezlega şi legăturile tale. Cel ce a vărsat sfintele Sale lacrimi pentru Ierusalim, care cu îndărătnicie a lepădat mântuirea pogorâtă lui de la Dumnezeu şi a năzuit orbeşte către pieire, Se bucură de lacrimile tale, pe care le verşi dorind să dobândeşti mântuirea. Cel ce a vărsat sfintele Sale lacrimi la vestea morţii prietenului Său Lazăr, mort de 4 zile şi deja împuţit, va privi cu milostivire spre lacrimile tale, va învia din morţi sufletul tău păcătos, chiar dacă toate mădularele lui ar fi înfăşurate în giulgiuri de îngropare, chiar dacă ar puţi deja din pricina deprinderilor păcătoase înrădăcinate şi învechite, chiar dacă la intrarea în inimă ar fi prăvălită piatra cea grea a împietririi şi nesimţirii. El va porunci să fie dată la o parte piatra, să fie dezlegate gândurile şi simţămintele tale ferecate în starea de moarte, ca să mergi spre sporirea duhovnicească şi spre nepătimire.

Te pregăteşti pentru o taină însemnată, pentru una din cele şapte taine de căpetenie ale Bisericii, sfânta spovedanie. Potrivit învăţăturii de taină creştineşti, cu un al doilea botez te pregăteşti să te botezi. Vii la spitalul duhovnicesc: să nu ieşi netămăduit! Îţi stă înainte o judecată minunată şi neobişnuită: la ea vor fi cântărite şi preţuite toate greşelile tale, şi în locul pedepselor pe care le meriţi ţi se dau îndreptarea, curăţia, sfinţenia. Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul chemând la această judecată: şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Isaia l, 18).

Pedepsele tale le-a luat asupra Sa Dumnezeu întrupat, şi îţi dăruieşte, din nemărginita Sa bunătate, sfinţenia Sa, cerând de la tine doar recunoaşterea propriilor păcate. Este cu neputinţă să fie iertat cel ce nu-şi recunoaşte păcatele, care prin nerecunoaşterea păcatelor arată că nu se recunoaşte vinovat, nu are nevoie de iertare, o leapădă.

Cufundă-te în evlavioasă şi binecredincioasă contemplare a tainei acesteia atât de mari şi uimitoare. Cufundă-te în contemplarea nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc cel căzut. Întăreşte Dumnezeu dragostea sa spre noi, că încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi au murit. Cu mult mai vârtos dar acum, îndreptaţi fiind cu sângele Lui, ne vom mântui printr-însul de mânie (Romani 5, 8-9). Şi ne mântuim de mânie prin pocăinţă, care îndreaptă toate greşelile noastre, ne sprijină în vremea pribegiei noastre pământeşti, ne scoate din orice prăpastie a păcatului, oricât ar fi aceasta de adâncă. Puterea şi lucrarea pocăinţei rămân necheltuite până la sfârşitul vieţii noastre. De ar şi cădea cineva în fiecare zi, de ar şi săvârşi toate nedreptăţile şi toate nelegiuirile, pocăinţa îl primeşte în braţele sale ca să-l curăţească, să-l vindece, să-l facă drept, sfânt. Ea rămâne nelucrătoare doar când atotputernicul ei ajutor este lepădat cu încăpăţânare nechibzuită şi orbire deznădăjduită.

Şi să te mai minunezi şi de altceva la această taină: că slujitor al ei nu a fost rânduit un înger fără de prihană, înfricoşător prin însăşi sfinţenia sa, ci un om pătimaş asemenea nouă, împresurat de obşteştile neputinţe ale neamului nostru, ce are nu mai puţină nevoie decât tine de pocăinţă, care slujeşte drept unealtă văzută a harului în spălarea păcatelor tale şi are neapărată nevoie de slujirea altuia pentru spălarea propriilor păcate. În vreme ce tu cazi cu faţa la pământ înaintea sfinţitului chip al lui Hristos pentru a-ţi mărturisi păcatele duhovnicului, el îţi va spune cu smerenie, după porunca Sfintei Biserici: „Şi eu sunt doar un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie”. Bunătatea lui Dumnezeu te vânează din toate părţile spre pocăinţă, te înconjoară din toate părţile cu înlesniri ca să te apropii de Dumnezeu.

Încheiere

Aceste cugetări sunt neapărat trebuincioase pentru pregătirea cuviincioasă în vederea tainei spovedaniei. Netezeşte cărările prăpăstioase ale minţii şi inimii tale, curăţeşte-le de toată făţărnicia şi viclenia, altminteri nu vei face decât să-ţi sporeşti păcatele: la păcatele de dinainte vei adăuga un altul, neasemuit mai greu decât ele. Mă tem să spun limpede în ce stă acest păcat. De dragul mântuirii voastre însă o să vă spun; o să vă spun ca fiecare din voi, auzind cât de greu şi înspăimântător este acest păcat, să se teamă şi să fugă de colţii lui drăceşti.

Ai căzut în osândire, în desfătarea pântecelui, în mânie? Ai căzut în curvie? Ai păcătuit ca un om. Dar dacă te vei apropia de taina pocăinţei cu nepăsare, cu viclenie, cu inimă închisă, vei săvârşi lucru satanicesc, Îl vei batjocori pe Atotputernicul şi Atotvăzătorul Dumnezeu, care te-a zidit şi te-a rezidit, ţi-a dăruit harul pocăinţei, ca având ajutorul acestuia să rămâi în limanul şi starea rezidirii, Cel care în cele din urmă te va judeca şi va cerceta cum ai întrebuinţat darurile Lui cele negrăite. În slujba spovedaniei, Sfânta Biserică pune în gura duhovnicului, spre a-l întâmpina pe cel care se pocăieşte, următoarele cuvinte pline de înţeles: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos … iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”.

Nu te învoi cu gândul celui viclean, care îţi va şopti: „Cum să-i spui părintelui duhovnicesc aşa un păcat scârbos şi josnic? Acum ascunde-l, şi o să-l spui la următoarea spovedanie, după ce va trece destulă vreme şi îţi va fi mai puţină ruşine să vorbeşti despre păcatul tău, căci va fi un lucru pomenit şi de abia amintit”. Recunoaşte glasul şarpelui celui vechi, care vine ca un fur să-ţi fure gândurile bune, să te junghie cu sfatul său cel viclean şi să te piarză (Ioan 10, 10), răpindu-ţi mântuirea cu care Domnul te îmbie în dar (Romani 3, 24).

Răsunetul acestui glas este asemeni celui ce a pătruns cândva în rai, trăgându-i de acolo pe protopărinţii noştri. Fiule al lui Adam ! El năzuieşte acum să pătrundă în sufletul tău, ca să nu te lase în rai. Întoarce-i spatele, nu-l asculta, nu gusta din otrava aducătoare de moarte sufletului tău!

Plin de credinţă blândă, de lepădarea de sine bărbătească, de smerită simplitate şi nefăţărnicie, apropie-te de sfânta taină a spovedaniei. Să crezi că pentru Doctorul cel atotputernic, Domnul, toate rănile, mici şi mari, sunt la fel de lesne de vindecat. Atotputernicul Cuvânt tămăduieşte, învie, duce în rai numai prin cuvânt. Făcătorul nu are nevoie să Se ostenească. El îşi rosteşte voia şi făptura toată, văzută şi nevăzută, grăbeşte a împlini cu supunere de rob porunca Făcătorului. Această voie este rostită şi se şterg toate păcatele noastre, însemnate de noi şi de vrăjmaşii noştri în zapisele cele veşnice.

La cel credincios lepădarea de sine nu este grea. Leapădă ruşinea mincinoasă, pierzătoare, leapădă această păstrătoare a păcatelor, leapăd-o pe maica ei trufia, învinuieşte-te pe tine însuţi, osândeşte-te pe tine însuţi. Pleacă-ţi capul cu duh înfrânt, cu lacrimi şi cu tânguire, spune amănunţit păcatele tale lui Dumnezeu înaintea părintelui tău duhovnicesc, şi te va adumbri, prin mijlocirea slujitorilor tainei lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, aducând în casa sufletului tău iertarea păcatelor şi, în schimbul lor, dreptatea cea de la Dumnezeu dimpreună cu mântuirea veşnică, aşa încât vei fi fericit şi vei proslăvi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov – Predici, ed. Sophia, 2008, p. 31-49

Categories:   Omilii, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE