Mănăstirea Petru Vodă

Petre Ţuţea – Despre gust

Gustul are rădăcini în noi şi în afară de noi. Iraţional, subtil şi supărător, el merge de la materialitatea fiziologică pînă în zona ideală a valorilor spirituale. Cineva, dintr-o generaţie mai veche, voia să scrie o logică a proverbelor, în scopul de a descoperi sîmburele înţelepciunii şi adevărul cuprinse în ele. Observăm că proverbul „gusturile nu se discută” nu are valoarea unei maxime absolute, din moment ce există gusturi „sigure”, fine, rele, bune, stricate etc. Aşadar, ne mişcăm de la Fiziologia gustului a lui Prillat – Severin, pînă la Templul gustului al lui Voltaire. În Dicţionarul naţional al limbii franceze al lui Bescherelle, întîlnim aspectele esenţiale ale gustului, atît cele senzoriale, cît şi cele spirituale sau afective. Gustul se întinde şi peste stilurile de epocă. El cuprinde toate treptele: „bunul simţ, tactul şi geniul (acelaşi autor). Dacă ne gîndim la lipsa de gust, atunci cuprinde şi stupiditatea. Dar, pentru a nu aluneca în absurd, capriciu sau bizar, pentru a obţine, cum spune acest autor, un gust «obiectiv» general, subiectul consumator de valori trebuie să se întîlnească cu obiectele purtătoare de valori. Altfel, alunecă în gol.

„Fiziologic, gustul este unul din cele cinci simţuri prin care se discern savorile şi al cărui organ principal este limba” (acelaşi). Figurat „gustul este facultatea de a simţi, de a discerne frumuseţile şi defectele care se găsesc în operele spiritului şi în creaţiile de artă. Este un discernămînt prompt, ca şi cel al limbii şi al cerului gurii şi care previne că şi acesta reflexiunea. Este, ca şi el, sensibil şi voluptuos în privinţa lucrului bun şi simte greaţă faţă de cel rău său urît. Este, ca şi el, adesea nesigur şi rătăcit, neştiind dacă ceea ce i se prezintă trebuie să-i placă şi avînd nevoie ca şi el de deprindere pentru a se forma… Aşa se pot obţine: siguranţa, fineţea şi delicateţea gustului” (acelaşi). Şi, autorul nostru, pentru a arăta natura iraţională, spontană a gustului citează această interesantă formulare a lui Bousseau: „Dintre toate însuşirile naturale, gustul este acela care se simte cel mai bine şi se explică cel mai puţin. El n-ar fi ceea ce este dacă s-ar putea defini, fiindcă el judecă obiecte asupra cărora raţiunea nu are priză şi serveşte, dacă poţi spune astfel, de lunetă raţiunii”. „Un lung exerciţiu individual şi colectiv nu numai că-l dezvoltă, dar îl prezervă de depravare. Este vorba de planul etico-social şi de cel estetic. Dar se pune o problemă foarte delicată, de natură gnoseologică, relaţia dintre gust şi adevăr. Dacă, pe plan material, forma sub care se prezintă obiectele consumate este legată indisolubil de substanţa lor, în planul valorilor ideale acest lucru nu mai apare aşa de sigur. Poate fi descoperită, în acest mod, armonia dintre formă şi conţinut, dintre realitatea obiectului contemplat şi expresia lui, dar certitudinea astfel obţinută „nu se confundă cu evidentă şi adevărul” (Goblot). Ea poate fi fructul credinţei şi deci „expresie personală a instinctelor, deprinderilor şi înclinaţiilor subiectului cunoscător” (acelaşi).

Gustul poate identifica adevărul dacă admitem existenţa intuiţiei pure, adică dacă sensibilitatea poate trece de sfera faptelor şi permite formularea ideilor sau legilor, acea regularitate raţională care face posibile definiţiile. Dacă intuitiv putem înţelege, nu putem defini obiectele contemplate prin predicatele lor negative sau pozitive, cu toate că şi intuiţia discerne calităţile lor specifice. Noi afirmăm şi negăm mişcîndu-ne raţional înlăuntrul legii contrariilor. Deocamdată, nu putem formula adevărul în sensul unei „ştiinţe imediate şi pure” şi, spre neconsolarea noastră, trăirea şi inspiraţia, oricît de subtile ar fi, nu ne pot scoate din anticamera cunoaşterii. S-ar putea că evoluţia să permită gustului nu numai intrarea iraţională în sfera adevărului, a binelui şi frumosului, ci şi contopirea lui cu raţiunea ale cărei simboluri nesigure şi arbitrare să se topească în înţelegere, ca depăşire a cunoaşterii exterioare şi indirecte. Ar fi o contopire a mediatului şi imediatului. Este mai plăcut să trăieşti înlăuntrul lucrurilor decît în afara lor.

Bucuria trăirii nuanţelor prezente în natură şi în spirit, adică în lucruri şi expresia lor în sisteme, stiluri şi opere de artă, este mereu actuală. Ocolurile proceselor dialectice au această finalitate ideală: realizarea trăirii întregurilor şi elementelor lor componente, adică contopirea termenilor: certitudine, credinţă, evidenţă şi adevăr, faţă către faţă iar nu ca-n ghicitură şi oglindă. Fiziologia, psihologia şi filosofia gustului ne arată aceste fenomene în ordinea materială şi spirituală a lucrurilor asupra cărora raţiunea nu are priză, cum spunea Rousseau: saturaţia, dezgustul, devalorizarea şi slăbirea gustului consumatorului de valori sau dispariţia lui, pentru unele din ele sau pentru toate. Uneori, se întoarce spatele pământului – din nou disperarea cu rădăcini în neant – şi cerului. Sunt ciudăţenii ale omului fizic şi spiritual. În ceea ce priveşte arta „imaginaţia creează, iar gustul respinge, adoptă sau rectifică” (Gretry, citat de Lucien Arreat).

„Imperfecţiile intelectuale şi morale scad sau anulează valoarea produselor imaginaţiei”.” Le sans raison, le sans regie aboutit fatalement au sans art” (L. Arreat). Cînd gustul nuanţează înseamnă că pune ordine în tumultul imaginaţiei, întîlnind fineţea expresiei cu precizia matematică. Nuanţele îşi pierd frumuseţea şi semnificaţia prin înecarea lor în haos sau în obscur. În cazul obscurului, voit, nici faptele sau obiectele memoriei, nici ale realităţii imediate nu semnifică nimic.

Este posibilă o artă pură, fără mesaj.

Categories:   Cultura românească

Comments

Sorry, comments are closed for this item.