Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Simeon Noul Teolog – Cuvînt de întărire pentru nevoinţa Postului Mare

Se cuvine să păzim cu sârguinţă şi să îmbrăţişăm folosul postului nu numai în prima săptămână a Postului Mare, ci cei sârguitori să păzească întocmai şi cu aceeaşi sârguinţă toate săptămânile Postului Mare.

Părinţilor şi fraţilor,

Ştiind că tot neamul prea creştinescului norod, atât călugării, cât şi mirenii, în cea dintâi sfântă săptămână a Păresimilor, primesc bunătatea postului cu osârdie fierbinte şi fiecare pune de bunăvoie pe grumazul său jugul acestuia şi că nimeni, nici cei ce s-au deznădăjduit de mântuirea lor, nici cei ce trăiesc fără frică şi defaimă pe Dumnezeu, nu leapădă legea postului în această săptămână, ci toţi se înfrânează după putere; de aceea, acum doresc să vă spun câteva cuvinte scurte, pentru vremea de acum.

Deci, precum am zis, întâia săptămână a postului toţi o petrec în nevoinţă. Iar dacă a trecut aceasta, Biserica a luat din predanie ca sâmbătă să prăznuiască pomenirea Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor, şi anume mântuirea făcută de Dumnezeu printr-însul bine credinciosului popor. De asemenea şi Duminică face pomenirea Dreptei Credinţe, cântând laude de mulţumire Preabunului Dumnezeu. De aceea şi vicleanul, care de-a pururi pizmuieşte cele bune, năvăleşte în ascuns asupra credincioşilor, şi luptându-i îi leagă în chip nevăzut cu lenevirea şi trândăvia ca să defaime şi să lepede de la sine jugul postului şi să se reîntoarcă la obişnuinţele de mai înainte. De aceea şi eu vă amintesc azi şi vă rog să nu ascultaţi şi să nu vă supuneţi nicidecum vrăjmaşului, nici să nu vă lăsaţi robiţi de reaua obişnuinţă a nesăţiosului pântece şi să nu vă reîntoarceţi la vechea împlinire a poftelor celor rele, ci, precum am cinstit prima săptămână, tot aşa să cinstim şi a doua şi pe rând şi pe celelalte împreună.

Aşa părinţilor şi fraţilor, să ne facem bine nouă înşine făcând aşa, şi pe cele adunate atunci să nu le pierdem acum, ci şi mai mult să ne sârguim să le sporim şi să le creştem. Să nu risipim cele zidite în vremea trecută, ci fiecare să-şi aducă aminte de folosul postului şi de darul primit de la Dumnezeu în aceste puţine zile şi de acum înainte să fie şi mai osârdnic. Fiindcă postul, acest doctor al sufletelor, obişnuieşte să le stingă unora înfocările trupului şi să supună pornirile lui, altuia să-i îmblânzească mânia, altuia să-i gonească somnul. Unuia să-i trezească sârguinţa, altuia să-i curăţească mintea şi s-o slobozească de gânduri rele, altuia să-i supună limba cea nepotolită şi ca un frâu cu frica Domnului s-o ţie şi s-o oprească, neîngăduindu-i nicidecum să grăiască cuvinte deşarte ori putrede; altuia nevăzut îi curmă răspândirea, îi struneşte ochii şi nu-i lasă să umble iscodind încoace şi încolo. Şi toţi se îngrijesc să tacă şi să ia aminte la păcatele şi lipsurile lor. Încetul cu încetul, postul subţiază şi izgoneşte întunericul minţii, vălul păcatului cel aşternut peste suflet, cum alungă soarele negurile. Postul ne ajută să vedem văzduhul cel duhovnicesc al minţii în care nu răsare, ci de-a pururi străluceşte Soarele Cel neapus, Hristos-Dumnezeul nostru. Având ajutătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea inimii şi în locul mahmurelii şi întunecării de mai înainte izvorăsc râuri de umilinţă, pe care vă rog, fraţilor, să ne sârguim să le agonisim. Astfel cu ajutorul lui Dumnezeu lesne vom usca toată marea patimilor şi, trecând valurile ispitelor, care ne tiranisesc amarnic, ne vom linişti în limanul nepătimirii. Dar acest lucru, fraţii mei, nu se face într-o zi, nici într-o săptămână, ci în vreme îndelungată şi cu multă osteneală şi trudă, pe măsura stăruinţei şi a hotărârii fiecăruia, precum şi pe măsura credinţei şi a lepădării de lucrurile cele văzute şi cele gândite. Şi nu numai cu acestea, ci şi prin pocăinţă fierbinte şi neîncetată, şi prin lucrarea ei cea neîncetată şi din cămara cea ascunsă a sufletului, mai repede sau mai pe îndelete, cu zyutorul şi cu darul lui Dumnezeu. Fără post nimeni n-a putut vreodată săvârşi vreuna din aceste fapte bune; fiindcă postul e începutul şi temelia a toată fapta cea duhovnicească. Deci câte vei zidi pe această temelie stau neclătinate şi nu cad, fiind zidite pe piatră tare. Iar dacă vei înlătura această temelie şi în locul ei vei pune saţiul pântecelui şi pofte necuviincioase, apoi gândurile cele rele şi râul patimilor le macină pe acestea şi cară ca pe nişte nisip şi răstoarnă întreaga clădire a faptelor bune.

Ca să nu se întâmple şi la noi acest lucru, să stăm cu bucurie pe temelia postului. Să stăm, bunii mei fraţi, de bună voia noastră. Fiindcă cine se suie pe piatra postului de silă şi fără de voie, fără îndoială că singur se prăvăleşte de acolo, fiind târât de pofta de mâncare în ascuns şi se face precum socot eu mâncare celui viclean. Pentru că postul este lege dumnezeiască şi pe cei ce îndrăznesc s-o calce diavolul îi ia ca un tiran şi îi munceşte, deşi nu îndată şi nu numaidecât, fiindcă Dumnezeu e îndelung răbdător şi aşteaptă pocăinţa noastră. Cu toate acestea, dacă rămânem nepocăiţi de păcate, nu vom scăpa de mâinile vrăjmaşului şi vom fi osândiţi să ne muncim împreună cu el, după dreapta judecată a lui Dumnezeu. Chiar dacă ne tăinuim de proestoşii şi povăţuitorii noştri, însă de Dumnezeu şi Stăpânul proestoşilor nu ne putem ascunde. Deci să ne păzim, fraţilor, nu numai de mâncarea în ascuns, ci şi de saţiul bucatelor puse nouă înainte la masă: aşa mă rog şi nu voi conteni a mă ruga.

Aduceţi-vă aminte de [prima] săptămână a postului. Socotiţi folosul postului, al rugăciunii, al privegherilor şi al cântării de Psalmi, precum am zis. Gândiţi-vă şi la mâhnirea, la evlavia şi la tăcerea de atunci. Că mănăstirea mi se părea ca şi pustie, nelocuită de oameni, ci numai de îngeri. Pentru că nici un glas omenesc nu se auzea, ci numai slavoslovia cea înălţată de noi către Dumnezeu asemenea îngerilor. Şi cred că aşa cum voi săvârşeaţi lucrul îngerilor, tot aşa şi îngerii nevăzuţi se aflau şi cântau împreună cu voi. Deci, să nu vă lipsiţi de petrecerea împreună cu ei, prin multa mâncare şi grăirea deşartă, nici să nu-i izgoniţi de la voi prin glasuri fără de rându- ială şi prin strigări fără măsură şi să faceţi pe draci să se apropie de voi ca mai înainte. Ci, fiecare să ia aminte de sine, ca şi cum ar sluji lui Dumnezeu şi nu oamenilor, fiindcă e scris: „Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu lenevire” (Ieremia 48,10).

O, fraţilor, să nu încetaţi a vă deştepta unii pe alţii la ascultarea Dumnezeieştilor citiri ale Utreniei. Ci precum în vremea mesei îi îndemnăm pe cei aproape şi pe cei ce îi iubim îi silim să mănânce; tot aşa cu adevărat şi în vremea mesei celei de suflet hrănitoare, fiecare se cade să ia aminte şi să îndemne pe cei de aproape. Să nu ne osândim unii pe alţii, ca şi cum nu ne-am iubi şi astfel să cădem din ucenicia lui Hristos, Care zice: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii. Dacă cel ce nu-i sileşte pe prietenii săi să mănânce mult la această masă trupească de multe ori îi foloseşte pe ei; apoi cel ce face acest lucru la masa cea duhovnicească a ascultării cuvintelor dumnezeieşti, nu puţină pagubă pricinuieşte aproapelui său. Fiindcă săturarea de bucate strică şi sufletul şi trupul şi adeseori le vatămă; pe când cele grăite de Sfinţi luminează mintea şi sfinţesc sufletul şi prin aceasta şi pe trup îl împărtăşesc de sfinţenie şi-l fac mai sănătos şi mai puternic. De aceea, fiecare să ia aminte la citire, fiindcă cuvintele Sfinţilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu şi nu ale oamenilor. Puneţi-le deci în inimile voastre şi păziţi-le cu tărie, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvintele vieţii şi cel ce le are în sine şi le păzeşte, are viaţă veşnică.

Nu cred că cineva dintre voi, şezând la o masă îndestulată, se leneveşte şi dormitează. Ci dimpotrivă, se sileşte să servească din îndestul; ba la plecare mai ia şi pentru a doua zi, pentru a da fie la unii prieteni, fie la săraci. Iar acolo unde stau cuvintele vieţii înainte, care fac nemuritori pe cei ce se hrănesc cu ele, se cade oare, spune-mi, să dormi ca un mort neînsufleţit, să dormitezi, să te trândăveşti sau să sforăi? O, ce pagubă! O, ce nesimţire şi lenevire! Cel ce şade la masă şi n-are poftă de mâncare, fără îndoială e lipsit de sănătatea cea firească. Tot aşa şi cel ce aude dumnezeiasca citire şi nu se desfătează sufleteşte cu dulceaţa negrăită şi cu pofta nematerială a cuvintelor celor dumnezeieşti şi nu-şi umple gânditor toate simţirile de dulceaţa lor, e neputincios cu credinţa şi nu a gustat deloc din darurile cele duhovniceşti, fiindcă stă în mijlocul multor bunătăţi şi se topeşte de foame şi de sete. Aşa cum mortul nu simte când îl speli cu apă, tot aşa şi acesta nu simte nimic, fiind neumplut de apele purtătoare de viaţă şi dumnezeieşti ale cuvintelor. Deci toţi care aveţi în voi cuvintele vieţii, toţi cei care aţi apucat a vă hrăni cu această pâine a cuvântului, câţi nu sunteţi morţi, ci din morţi v-aţi făcut vii şi aţi gustat din viaţa cea adevărată şi Cel îndurat v-a dăruit milostivirea faţă de aproapele, să nu încetaţi a trezi, a îndemna şi a povăţui pe aproapele şi a face tot ce vă este cu putinţă pentru el.

Sârguiţi-vă deci să-i învăţaţi, să-i certaţi, să-i mustraţi, ca pe nişte mădulare ale voastre, ba mai mult ca pe nişte mădulare ale lui Hristos şi ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu; nu pentru ca prin aceasta să-i mâhniţi, ci să-i izbăviţi de părinteasca urgie şi mânie; nu ca să vătămaţi pe vreunul, ci mai mult să-i folosiţi, făcându-i să împlinească voia lui Dumnezeu şi Părintele lor. Dacă aşa veţi face şi aşa veţi deştepta pe fratele vostru către aprinderea dragostei şi a osârdiei spre lucrurile cele bune, degrabă şi în scurtă vreme toţi ne vom ridica la înălţimea faptelor bune şi vom fi împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi toţi împreună vom dobândi împărăţia Cerurilor, întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Căruia I Se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

Sf. Simeon Noul Teolog – Cateheze, Ed. Credinţa strămoşească 2010, Cuvântul XIII, pag. 190-196

 

Categories:   Apologetică ortodoxă

Comments

Sorry, comments are closed for this item.