Mănăstirea Petru Vodă

Mitrop. Ierotheos Vlachos – Înjumătăţirea Cincizecimii

Unul dintre praznicele împărăteşti este şi Înjumătăţirea Cincizecimii. Ea este sărbătorită de Biserică la jumătatea perioadei dintre Paşte şi Cincizecime, adică în miercurea de dinainte de duminica Samarinencii (a cincea duminică de după Paşte). Deşi necunoscută de lume, ea este o sărbătoare împărătească importantă, care se referă la Împăratul Hristos.

Sărbătoarea Înjumătăţirii Cincizecimii nu este socotită între cele douăsprezece praznice împărăteşti, dar datorită marii sale importanţe, am integrat-o între acestea, după ce am pus laolaltă sărbătoarea învierii lui Lazăr şi cea a intrării lui Hristos în Ierusalim, ca două sărbători ce prezintă trăsături comune.

Atunci când am făcut împărţirea praznicelor şi când am plasat Înjumătăţirea Cincizecimii între cele douăsprezece, am pornit de la considerentul că sărbătoarea aceasta ne dă posibilitatea de a urmări lucrarea lui Hristos de la Botezul Său în râul Iordan şi până la Schimbarea la Faţă şi la Patimi. Ştim foarte bine că sfintele Evanghelii descriu ceea ce Hristos a spus, a făcut şi a pătimit pentru mântuirea neamului omenesc, iar sărbătoarea înjumătăţirii Cincizecimii ne dă posibilitatea să analizăm latura aceasta (adică ce a spus şi ce a făcut), care este destul de importantă. Cu alte cuvinte, această sărbătoare acoperă toate evenimentele hristologice de la Botezul lui Hristos şi până la Schimbarea Sa la Faţă.

Importanţa sărbătorii Înjumătăţirii Cincizecimii, prin care, după cum vom vedea în analiza ce urmează, Hristos este prăznuit ca înţelepciune a lui Dumnezeu, reiese din faptul că unele catedrale au primit numele de Sfânta Sofia (Sfânta Înţelepciune), nefiind vorba de închinarea lor vreunei sfinte ce purta numele Sofia, ci înţelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos. După cum s-a constatat în urma unor cercetări, hramul acestor catedrale era la sărbătoarea Înjumătăţirii Cincizecimii.

Un exemplu este Catedrala Sfânta Sofia (Catedrala înţelepciunii lui Dumnezeu) de la Constantinopol, ce poartă acest nume în cinstea lui Hristos, Care este înţelepciunea lui Dumnezeu. Catedrala Sfânta Sofia a devenit model şi pentru alte catedrale. Astfel, constatăm că înţelepciunea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu Cuvântul, era centrul întregului Imperiu Bizantin. Iar dacă ne gândim că toate distanţele din nemărginitul Imperiu se măsurau de la Catedrala Sfânta Sofia, înţelegem importanţa Cuvântului şi a înţelepciunii lui Dumnezeu în viaţa acestui Imperiu.

Prin urmare, analizând conţinutul şi importanţa acestui praznic împărătesc, vom înţelege mai bine lucrarea lui Hristos.

  1. Înjumătăţirea Cincizecimii corespunde cu sărbătoarea Corturilor la evrei

Înjumătăţirea Cincizecimii coincide cu sărbătoarea iudaică a Corturilor, care este a treia mare sărbătoare a evreilor după Paşte şi Cincizecime. Istoricul iudeu Iosip o caracterizează ca „o sărbătoare importantă, mare şi sfântă pentru iudei“.

Sărbătoarea aceasta a fost lăsată pentru pomenirea trecerii iudeilor prin pustie, în drumul lor de la pământul Egiptului spre pământul Făgăduinţei. Dacă Paştele era o rememorare a trecerii Iudeilor prin Marea Roşie, iar Cincizecimea era închinată urcării lui Moise pe muntele Sinai, unde a primit legea lui Dumnezeu, sărbătoarea Corturilor a fost împământenită pentru ca iudeii să-şi amintească de faptul că Dumnezeu i-a ocrotit în chip minunat pe tot parcursul peregrinării lor spre pământul Făgăduinţei.

Această sărbătoare a fost numită sărbătoarea Corturilor după felul în care era celebrată: în pieţe, în curţi şi în încăperile (terasele) caselor lor, iudeii întindeau corturi, şezând în ele pe tot parcursul sărbătorii, care dura şapte zile. În mod cert, numele şi conţinutul sărbătorii se datorau faptului că iudeii recunoşteau protecţia şi ajutorul lui Dumnezeu în timpul trecerii lor prin pustiu, ajutor care se manifestă sub forma unui nor luminos. Iar, dacă ne gândim că toate apariţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost apariţii ale Cuvântului neîntrupat şi ca norul luminos era Hristos, atunci înţelegem că sărbătoarea iudaică a Corturilor se referea de fapt la Hristos.

Sărbătoarea Corturilor a fost consfinţită de Dumnezeu Însuşi, prin porunca pe care a dat-o lui Moise, zicând: Spune fiilor lui Israel: Din ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea începe sărbătoarea Corturilor; şapte zile să sărbătoreşti în cinstea Domnului. În ziua întâi va fi adunare sfântă; nici o muncă să nu faceţi. Şapte zile să aduceţi jertfa Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfântă (Leviticul 23,34-36).

Deoarece sărbătoarea Corturilor coincidea cu strângerea recoltelor, israelitenii aduceau Domnului şi jertfe de mulţumire din roadele pământului. Astfel, această sărbătoare se mai numea şi „sărbătoarea secerişului” sau „sărbătoarea roadelor“. Iudeii o celebrau cu mult fast şi de aceea era una dintre sărbătorile lor cele mai iubite.

Faptul că în timpul acestei sărbători, iudeii stăteau în corturi nu era o alegere a lor, ci o poruncă a Domnului care a fost dată prin Moise:

Să locuiţi şapte zile în corturi; tot israelitul băştinaş să locuiască în corturi, ca să ştie urmaşii voştri că în corturi am aşezat Eu pe fiii lui Israel, când i-am scos din pământul Egiptului (Leviticul 23,42-43).

Lucrul care ne interesează pe noi, din perspectiva a ceea ce vom discuta în continuare, este faptul că în timpul sărbătorii iudaice a Corturilor, aveau loc două practici simbolice specifice. Mai întâi, în dimineaţa fiecărei zile, se aduceau arderi de tot şi în acelaşi timp, preoţii luau apa din scăldătoarea Siloam şi, după ce o amestecau cu vin, o turnau peste jertfelnicul pe care se aflau jertfele. Toate acestea simbolizau revărsarea darului Duhului Sfânt, dar şi a apei pe care israelitenii au băut-o în chip minunat în timpul trecerii lor prin pustie. În al doilea rând, în prima zi a sărbătorii, o dată cu jertfa de seara, iudeii aprindeau făclii în curţile femeilor şi în templu, iar flăcările se vedeau în tot oraşul, pentru că aveau o înălţime de 50 de coţi[1].

Aceste două practici simbolice aveau o mare însemnătate, ele referindu-se la Hristos, pentru că El a fost Acela Care le-a dat apă în timpul trecerii lor prin pustie, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: beau din piatra duhovnicească ce îi urma, iar piatra era Hristos (I Cor. 10, 4).

Hristos a fost şi norul luminos care îi acoperea ziua şi îi lumina noaptea, aşa cum spune din nou Apostolul Pavel: părinţii noştri au fost toţi sub nor şi toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare (I Cor. 10,1-2).

  1. Hristos, de o cinste cu Tatăl, stârneşte prin aceasta reacţia negativă a iudeilor

Fiind iudeu, în timpul prezenţei Sale pe pământ, Hristos a respectat Legea Vechiului Testament, pe care El Însuţi a dat-o. De aceea, El a ţinut atât Paştile, cât şi sărbătoarea Corturilor. Respectarea acestor sărbători făcea parte din sfânta Sa smerire. Evanghelistul Ioan ne prezintă episodul prezenţei lui Hristos în templu (în timpul sărbătorii Corturilor), precum şi cele ce s-au petrecut acolo între El şi iudei. Nu vom putea face o analiză amănunţită a acestui episod, dar vom accentua câteva dintre elementele sale reprezentative.

Prezenţa lui Hristos la sărbătoarea Corturilor poate fi împărţită în patru stadii: În primul rând, a fost urcarea Sa la Ierusalim nu pe faţă, ci pe ascuns, după ce s-au dus acolo şi fraţii Săi, adică fiii tatălui Său adoptiv, Iosif. Iudeii îl căutau probabil pe Hristos, pentru a-L învinui de faptul că nu ţinea Legea iudaică (Ioan 7,10-13).

În al doilea rând, a fost ziua în care Hristos a apărut în templu, la jumătatea praznicului (Ioan 7, 14-36), şi învaţă mulţimea. Aşadar, aflându-Se la Ierusalim în timpul uneia din cele şapte zile ale sărbătorii, El Şi-a făcut apariţia în templu şi-i învaţă pe oameni. Faptul că a ales această perioadă de timp pentru a învăţa se justifică prin aceea că, pe de o parte, a vrut să potolească furia iudeilor, deoarece anterior avusese loc o mare tulburare între aceştia din pricina minunilor şi învăţăturilor Sale, iar pe de altă parte, a vrut sa fie ascultat cu atenţie, pentru că la începutul sărbătorii, era firesc să fie învălmăşeală (Cuviosul Teofilact).

În al treilea rând, a fost ultima zi a sărbătorii, când Hristos a spus că va potoli setea celor însetaţi, îndemnându-i pe oameni să vină la El. La sfârşitul ultimei zile, Hristos S-a dus la Muntele Măslinilor (Ioan 7, 37-53).

În al patrulea rând, a fost ziua următoare, de dimineaţă, când S-a întors la templu. Era cea de-a opta zi, în care se încheia sărbătoarea Corturilor, atunci când cârturarii şi fariseii au dus-o la Hristos pe femeia păcătoasă pentru a vedea ce atitudine va lua Acesta. Tot în acea zi, Hristos a învăţat poporul că El este Lumina lumii şi că adevărul îl eliberează pe om (Ioan 8,1-59).

Din toate aceste discuţii teologice şi revelatoare ale lui Hristos din timpul sărbătorii Corturilor, desprindem două adevăruri fundamentale.

Mai întâi, Hristos spunea mereu că El este de aceeaşi cinste cu Părintele Său, că a fost trimis în lume de Tatăl şi că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia pe Care îl aşteptau iudeii. Toate acestea reprezintă un mare adevăr revelator. Astfel, Hristos spunea clar că a fost trimis de Tatăl Său: şi Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine şi pe Care voi nu-L ştiţi (Ioan 7, 28). În alt moment, a afirmat: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (Ioan 8,18). Dincolo de această mărturie, din toată învăţătura Sa, vedem că Hristos avea trăsături care îl caracterizează ca Dumnezeu, precum: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37) sau Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12).

În al doilea rând, din toată această discuţie, observăm reacţia negativă a iudeilor la auzirea cuvintelor revelatoare ale lui Hristos. Prin urmare, aceştia puneau întrebări în contradictoriu. Uneori îşi exprimau îndoiala faţă de cele spuse de Hristos, alteori puneau întrebări batjocoritoare, pornind de la Legea lui Dumnezeu. Atât de puternică a fost reacţia lor, încât au încercat să-L lovească şi să-L ucidă şi L-au numit demonizat: Oare nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon? (Ioan 8, 48). La început, au vrut să-L prindă, dar nimeni nu a putut să pună mâna pe El, pentru că nu se împlinise încă vremea Sa (Ioan 7, 30). Mai apoi, cărturarii şi fariseii şi-au trimis slujitorii să-L prindă, dar aceştia nu au putut să facă un asemenea lucru fiindcă au fost impresionaţi de cuvântul Său (Ioan 7, 44-46). În cele din urmă, însă, iudeii au luat pietre în mâini pentru a-L lapida, deoarece îl considerau blasfemiator, prin faptul că spusese că este de aceeaşi cinste cu Dumnezeu-Tatăl: Au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar, la culmea arătării răutăţii lor, Hristos S-a ferit şi a ieşit din templu şi, trecând prin mijlocul lor, S-a dus (Ioan 8, 59). Sfantul Evanghelist spune ca Hristos S-a ferit, dar aceasta nu înseamnă că El S-ar fi ascuns în vreo casă sau în vreun ungher, pentru ca prin puterea Sa dumnezeiască S-a făcut nevăzut celor care îl urmăreau şi astfel a plecat din mijlocul lor (Cuviosul Teofilact).

Din această expunere pe scurt a faptelor petrecute în timpul sărbătorii Corturilor, se vădeşte atât Dumnezeirea lui Hristos, cât şi reacţia iudeilor izvorâtă din indiferenţa lor, pentru că aceştia nu puteau accepta şi nici concepe că El era Cel trimis pentru mântuirea neamului lui Israel. De aici, înţelegem că omul nu-L poate recunoaşte pe Hristos dacă nu se curăţă şi nu se pregăteşte în mod corespunzător, fiind posibil ca el să se transforme în vrăjmaşul lui Hristos, atunci când Acesta Se arată.

În continuare, trebuie să analizăm două învăţături importante ale lui Hristos, care arată Dumnezeirea Sa. Este vorba despre două adevăruri hristologice fundamentale.

  1. Hristos Apa cea Vie, de o cinste cu Duhul Sfânt

Primul adevăr se vădeşte dintr-o afirmaţie pe care Hristos a făcut-o cu glas mare: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Desigur, după cum explică Sfântul Evanghelist, spunând aceste lucruri, Hristos S-a referit la Duhul Sfânt, pe Care îl vor lua toţi cei care cred în El (Ioan 7,37-39).

Anterior, am subliniat că acest adevăr se leagă de practica simbolică din timpul sărbătorii Corturilor, prin care iudeii vărsau apa pe Jertfelnicul arderilor de tot. Acest ritual era expresia mulţumirii şi a recunoştinţei fiilor lui Israel, cărora Dumnezeu le-a potolit setea în pustie. Din porunca Domnului, Moise a lovit cu toiagul o stâncă de pe muntele Horeb, de unde a ieşit apa, cu care poporul israelit şi-a potolit setea (Ieşirea 17,1-7).

Tâlcuirea Sfântului Apostol Pavel referitoare la acest fapt are un profund caracter hristologic. Referindu-se la izbăvirea miraculoasă a poporului lui Israel, el spune că iudeii beau din piatra duhovnicească care îi urma, iar această piatră era Hristos (I Cor. 10, 4). De altfel, după cum am mai spus în repetate rânduri, Cel care S-a arătat lui Moise şi tuturor profeţilor a fost Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.

Este semnificativ faptul că Dumnezeu Cuvântul – Cel care a potolit setea iudeilor în pustie şi în cinstea Căruia, drept mulţumire, poporul ales ţinea ritualul simbolic de care am vorbit – vine acum la templu şi spune că El este apa care stinge setea sufletească a omului, dar cu toate acestea, întâmpină rezistenţă din partea „celor care fuseseră izbăviţi“.

Troparele sărbătorii împărăteşti a Înjumătăţirii Cincizecimii se referă în cuvinte grăitoare la acest episod şi la ceea ce reprezenta Hristos.

„Înjumătăţindu-se praznicul, sufletul meu cel însetat adapă-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mântuitorule; că tuturor ai zis: cel însetat să vină la Mine şi să bea! Izvorule al vieţii, Hristoase Dumnezeule, slavă Ţie“.

Într-un alt tropar al sărbătorii, sfântul imnograf spune că suferă de o sete groaznică şi de nesuportat şi cere apă de la Hristos, Care ţine vasul darurilor:

„Cel ce ţii paharul darurilor celor nedeşertate, dă-mi să scot apă spre iertarea păcatelor; că sunt cuprins de sete; Milostive, Unule îndurate“.

Hristos nu Se opreşte la simpla afirmare a faptului că El este apa şi izvorul vieţii. În acelaşi timp, El întăreşte adevărul că, dacă omul crede în Hristos, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 38). După cum explică Sfantul Evanghelist, aici se vorbeşte despre darul Duhului Sfânt, pe care Hristos îl va da celor care cred în El. Prin urmare, apa este harul Duhului Sfânt, dar şi al întregii Sfintei Treimi, iar cel care îl va primi, va fi teolog (vorbitor despre Dumnezeu), pentru că va face din toată existenţa sa o oglindă a lui Dumnezeu.

Potrivit tâlcuitorilor Sfintelor Scripturi, pântecele este inima omului. În Vechiul Testament, prin cuvântul pântece, nu era desemnat stomacul, ci omul interior, care se identifica cu inima. David spune: şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu[2], adică în inima mea (Ps. 39,11). De asemenea, Hristos nu vorbeşte despre un râu, ci despre râuri cu apă vie, referindu-Se la prisosinţa harului Duhului Sfânt. Astfel, sufletul în care intră şi rămâne Duhul Sfânt izvorăşte din toate izvoarele sale bogăţie de apă vie. Un exemplu sunt Sfinţii Apostoli, care erau cunoscuţi pentru înţelepciunea primită de la Dumnezeu, căreia nimeni nu putea i să se opună (Cuviosul Teofilact).

Din cuvintele lui Hristos, reiese şi faptul că El este de o cinste cu Duhul Sfânt. Pentru că a spus că este de o cinste cu Tatăl, Hristos trebuia să vorbească şi despre adevărul că este de o cinste cu Duhul Sfânt. Darul Duhului Sfânt, pe care Hristos il ofera poporului pentru a-i potoli setea, este în realitate lucrarea şi arătarea în lume a Duhului Sfânt, prin Hristos. Teologia nu este o ştiinţă intelectuală, alcătuită din studii şi dizertaţii, ci înseamnă împărtăşirea darurilor Duhului Sfânt.

  1. Hristos este lumina lumii

Al doilea mare adevăr descoperit iudeilor de Hristos la sărbătoarea Corturilor a fost ca El este lumina lumii.

Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12).

Această afirmaţie are legatură cu norul luminos care îi urma pe iudei în pustie şi care era Însuşi Hristos. Desigur, prezenţa minunată a norului luminos era rememorată în fiecare an, la sărbătoarea Corturilor, prin aprinderea luminilor.

A fost trist faptul că, deşi iudeii se aflau în timpul sărbătoririi acestui eveniment minunat, ei se opuneau lui Hristos – Care a fost şi este norul luminos – încercând chiar să-L omoare. Se pare că legile duhovniceşti şi starea interioară a omului joacă un rol hotărâtor în cunoaşterea lui Dumnezeu Cuvântul. Nu ajunge simpla întâlnire cu Hristos, ci este nevoie de cunoaşterea Lui şi de comuniunea cu El.

Hristos nu este lumină fizică, zidită, sau o lumină simbolică şi, desigur, nu este nici lumină morală, după cum vor unii să Îl prezinte. Lumina lui Dumnezeu este harul Său nezidit, de vederea căruia oamenii se învrednicesc după curăţirea lor personală. Aceasta este adevarata lumină a lumii.

Nu ne vom referi aici în mod amănunţit la faptul că Dumnezeu este lumina lumii şi nici la ce anume este această lumină, pentru că vom face o analiza corespunzătoare în capitolul următor, atunci când vom vorbi despre sărbătoarea Schimbarii la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor. În continuare, este necesar să accentuăm două elemente fundamentale.

În primul rând, trebuie sâ spunem că lumina este legată de viaţă. Iar când vorbim despre viaţă, nu ne referim la viaţa biologică, supusă simţurilor, ci la îndumnezeirea omului. Cel care vede lumina lui Dumnezeu iese din întunericul minţii, ajungând la viaţa, care este iluminarea şi îndumnezeirea. Deoarece lumina lui Dumnezeu nu este morală, simbolică sau fizică, nici întunericul nu este moral, simbolic sau fizic, ci reprezintă întunecimea minţii, adică moartea ochiului sufletesc.

În al doilea rând, pentru ca omul să îl vadă pe Dumnezeu ca lumină, trebuie să fie într-o stare duhovnicească matură, fiindcă altfel L-ar vedea ca foc mistuitor. Dumnezeu Se află în sufletul omului fie ca lumină minunată, fie ca foc mistuitor. Între aceste coordonate se desfăşoară întreaga vieţuire ascetică a omului.

  1. Înţelepciunea lui Dumnezeu este în ipostas [enipostatică], Hristos

Încă de la începutul acestui capitol, am spus că praznicul Înjumătăţirii Cincizecimii este o sărbătoare a Înţelepciunii lui Dumnezeu, adică a lui Dumnezeu Cuvântul. Înainte de a analiza textele în care se vorbeşte despre faptul că Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu, trebuie să facem o scurtă trecere în revistă a referirilor recente la tema sofiologiei[3].

În legatură cu Înţelepciunea lui Dumnezeu, se fac referiri atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În încercarea de a interpreta aceste fragmente biblice, unii gânditori ruşi de datp mai recentă au dat înţelepciunii un caracter gnostic sau, am putea spune, chiar panteist. Aceste teorii au fost disecate în principal de Bulgakov, prin utilizarea unui limbaj filosofico-teologic şi gnostic. În teoriile sale, el nu identifică Înţelepciunea cu Hristos, ci mai ales cu substanţa lui Dumnezeu. Bulgakov credea că Înţelepciunea este gândul lui Dumnezeu, iubirea sau sânul etern, după cum spuneau şi alţi sofiologi de dinaintea lui.

Vorbind în mod abstract despre înţelepciunea lui Dumnezeu, el a ajuns să fie acuzat că introduce în Sfânta Treime un al patrulea ipostas. Cu alte cuvinte, în Dumnezeul Treimic – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – a introdus un al patrulea ipostas, care ar fi înţelepciunea lui Dumnezeu. De altfel, sofiologii de dinaintea sa, de la care el s-a inspirat, descriau înţelepciunea lui Dumnezeu într-un mod poetic, spunând că este: „sânul frumuseţii măreţe şi iubita eternă“. Drept răspuns, adresat celor care îl acuzau că a introdus un al patrulea ipostas în Sfânta Treime, Bulgakov a făcut distincţie între ipostas, care se referă la Persoanele Sfintei Treimi, şi manifestarea ipostasului, care se referă la Înţelepciunea lui Dumnezeu. Desigur, şi acest lucru este o mare greşeală.

În sistemul sofiologic al lui Bulgakov, înţelepciunea lui Dumnezeu se identifică uneori cu Dumnezeu, alteori cu lumea, iar în anumite situaţii, ea este o existenţă care mijloceşte între Dumnezeu şi lume. Tocmai de aici, putem vedea netemeinicia acestor teorii. Atunci când înţelepciunea se identifică cu lumea, se ajunge la un soi de panteism, iar atunci când ea este o existenţă care mijloceşte între Dumnezeu şi lume, se cade în gnosticism, pentru că trimite la teoriile care spun că lumea a fost creată ca rezultat al unei alte lumi, iar între cele două lumi intermediază zei mai mici, între care Se află şi Dumnezeu Cuvântul.

Aceste puncte de vedere au fost condamnate atât de Patriarhul Serghei al Moscovei, cât şi de Sinodul episcopilor ruşi. Teoria lui Bulgakov nu poate sta în picioare, deoarece cuvântul înţelepciune, dacă nu se referă la gândire, la discernământ ş.a.m.d., îl desemnează pe Fiul lui Dumnezeu, Care este Întţelepciunea în ipostas. Aşadar, Înţelepciunea nu este un ipostas aparte, care se interpune între Dumnezeu şi lume, nici o noţiune abstractă, ci este Fiul lui Dumnezeu. În concluzie, Înţelepciunea lui Dumnezeu este în ipostas, fiind cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi.

  1. „Prin înţelepciune au cunoscut mântuirea“

În toate scrierile Tradiţiei patristice, cuvâantul înţelepciune are caracter ipostatic şi se referă la Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea neamului omenesc. Aş dori să mă refer la un fragment fundamental al Apostolului Pavel, care este întrebuinţat adesea de către Sfinţii Părinţi. Scriindu-le creştinilor din Corint, Sfântul Apostol spune:

Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1,22-24).

În Vechiul Testament, se vorbeşte despre Înţelepciunea enipostatică, Care este Dumnezeu Cuvântul. Un exemplu reprezentativ în acest sens sunt cuvintele lui Solomon, care se roagă Dumnezeului părinţilor lui şi Domnului milei să îi trimită înţelepciunea. La o atentă citire a acestei rugăciuni, se va constata că este vorba despre înţelepciunea în ipostas, adică despre Fiul lui Dumnezeu, prin Care lumea a fost plămădită, omul a primit mântuirea şi zidirea s-a înnoit.

Încă de la început, se subliniază faptul că nu este vorba despre o înţelepciune abstractă, ci despre Înţelepciunea care stă aproape de Dumnezeu: Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău (Int. lui Sol. 9, 4).

Această înţelepciune stă pe scaunul slavei lui Dumnezeu şi poate să-l ajute pe om: Trimite această înţelepciune, din sfintele Tale ceruri, de lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele şi ca să cunosc ce este bine-plăcut înaintea Ta (Int. lui Sol. 9,10).

Înţelepciunea le cunoaşte pe toate şi îl îndrumă pe om spre toate lucrările Sale.

Fiindcă înţelepciunea toate le ştie şi le înţelege şi mă va povăţui înţelepţeşte în lucrările mele şi prin slava sa mă va păzi (Int. lui Sol. 9,11).

Dumnezeu a zidit lumea prin această înţelepciune: Şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om (Int. lui Sol. 9,2).

Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas Se află pretutindeni, este unită cu Dumnezeu, cunoaşte voia Sa şi a participat la facerea lumii:

Cu Tine este înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de faţă când ai făcut lumea (Int. lui Sol. 9, 9).

Şi, desigur, mântuirea lumii s-a făcut prin ea: şi prin înţelepciune au cunoscut mântuirea (Int. Sol. 9,18).

Studiul atent al fragmentelor de mai sus, care reprezintă rugăciunea lui Solomon către Dumnezeu, arată limpede faptul că Înţelepciunea este în ipostas şi că stă aproape de Dumnezeu, de unde înţelegem că ea este Fiul lui Dumnezeu. Atunci când interpretăm aceste fragmente pornind de la conţinutul Noului Testament, unde Cuvântul întrupat a descoperit lumii adevărul, putem lesne constata realitatea ca Hristos este Înţelepciunea în ipostas.

În cartea Pildelor lui Solomon se vorbeşte despre Înţelepciunea lui Dumnezeu, adică despre Fiul lui Dumnezeu, Care a zidit o casă rezemată pe şapte stâlpi, apoi a aşternut masa, înjunghiind vite şi turnând vinul în butoaie, după care a chemat pe mulţi la această masă mare, spunând: Veniţi şi mâncati din pâinea mea şi beţi din vinul meu pe care eu l-am amestecat cu mirodenii (Pilde 9, 1-6).

Acest fragment prooroceşte întruparea înţelepciunii lui Dumnezeu, adică a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, luarea trupului de către Hristos şi îndumnezeirea lui, precum şi întemeierea Bisericii, în care se află sfintele Taine, dintre care cea mai înaltă este, desigur, Sfânta Împărtaşanie. Cel ce este aşezat la această masă, manâncă trupul şi bea sângele casei Înţelepciunii, adică se uneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu în ipostas.

  1. Părinţii Bisericii învaţă că Hristos este înţelepciunea în ipostas [enipostatică]

Tâlcuind fragmentele biblice care se referă la Înţelepciunea lui Dumnezeu, Părinţii Bisericii învaţă că, fără putinţă de îndoială, acestea vorbesc despre Hristos. Nu am intenţia să prezint aici toate aceste fragmente, ci numai pe cele mai reprezentative.

Răspunzând lui Arie, care zicea că Hristos este zidirea lui Dumnezeu şi că, o dată cu trecerea timpului, El a crescut în înţelepciune şi în har, Sfântul Atanasie cel Mare spune că, în cazul Cuvântului, nu a existat un progres, iar trupul pe care l-a luat Hristos nu era Înţelepciunea, ci s-a făcut numai sălaşul Înţelepciunii. El mai adaugă că Înţelepciunea nu s-a desăvârşit, pentru că ea era Înţelepciunea; numai trupul omenesc s-a desăvârşit în Înţelepciune. Aceste lucruri se leagă de ceea ce am spus într-un alt capitol, referitor la faptul că înţelepciunea care se află în Hristos se manifestă progresiv, o dată cu înaintarea în vârsta trupească.

Într-un alt loc, Sfântul Atanasie cel Mare – acest luptător neobosit pentru Ortodoxie – spune că Fiul lui Dumnezeu este Înţelepciunea şi Cuvântul, gândirea şi voirea vie, adevărul, lumina şi puterea Tatălui, în El aflându-se voia Părintelui Său. Tâlcuind cuvintele înţelepciunea şi-a zidit casa, din Pildele lui Solomon, Sfântul Atanasie afirma că acestea se referă şi la creştinii care se fac temple ale Duhului Sfânt.

În fine, în anumite texte prin care Sfântul Atanasie cel Mare îl combătea pe Arie, ce susţinea că Dumnezeu Cuvântul este creat, se aminteşte de multe ori afirmaţia Apostolului Pavel, care spune că Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas.

Dar şi Sfântul Vasile cel Mare, în lupta sa împotriva lui Eunomie, se foloseşte de afirmaţia Sfântului Apostol Pavel în legătură cu faptul că Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că, prin aceasta frază, se arată că Hristos are întreaga putere părintească şi, prin urmare, cele săvârşite de Tatăl, sunt săvârşite în acelaşi fel şi de Fiul.

Fragmentele sofiologice din Sfânta Scriptură înfăţişate mai sus sunt interpretate şi de alţi Părinţi ai Bisericii între aceleaşi limite. Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte despre „înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu şi dreptatea în ipostas“. Sfântul Epifanie spune: „Înţelepciunea Tatălui este Dumnezeu Cuvântul în ipostas“. Referindu-se la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin afirma: „şi a umbrit-o pe ea… Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu în ipostas, Fiul lui Dumnezeu“. La rândul său, tot cu referire la Maica Domnului, Sfântul Sofronie al Ierusalimului întăreşte: „ea singură a purtat în pântece pe Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas“. Didim cel Orb rosteşte şi el cuvinte pline de înţeles atunci când spune că, aşa cum nu se poate despărţi strălucirea de lumina, nu este cu putinţă nici despărţirea înţelepciunii de înţelept, adică a Fiului de Tatăl.

Toate acestea arată că nu avem de-a face cu o sofiologie abstractă, cu o înţelepciune în afara ipostasului sau cu ceva care înseamnă fie şi energia lui Dumnezeu, ci cu Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas, Care este Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Cuvântului a fost proorocită în Vechiul Testament şi este cântată, slăvită şi traită în Noul Testament.

  1. Cuvântul lui Dumnezeu este energia Sa necreată

Deoarece Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas, cuvintele rostite de El sunt expresie a înţelepciunii. Hristos este Cuvântul (cu c mare) lui Dumnezeu pentru că transmite voia lui Dumnezeu Tatăl şi pentru că Se naşte din Tatăl precum cuvântul din gând. În acelasi timp însă, cuvântul Său (cu c mic) – adică propovaduirea şi învăţătura Sa – este expresie şi energie a Cuvântului şi a Înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşadar, nu este vorba despre un cuvânt omenesc, ci despre unul teantropic. De aceea, cuvântul Cuvântului duce la vindecarea omului, după cum El Însuşi a spus cândva: Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15,3).

Cuvântul lui Dumnezeu (cu c mic) este energia Sa necreată, care curăţă, iluminează şi îndumnezeieşte omul şi prin care Dumnezeu creează şi susţine întreaga lume. Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit (Ps. 32, 6), spune psalmistul. Desigur, nu putem să nu ţinem cont de faptul că, atunci când vorbim despre cuvântul lui Dumnezeu (cu c mic), înţelegem două lucruri, şi anume: energia necreată a lui Dumnezeu, negrăitele cuvinte şi înţelesuri, respectiv transmiterea prin învăţătură a experienţei revelate. Fiecare cuvânt omenesc ascunde în el o energie, deoarece exprimă experienţa, cunoaşterea sau anumite capacităţi ale oamenilor. Acest lucru este cu atât mai valabil în cazul cuvântului sfânt. Cuvântul lui Hristos a transmis şi transmite energia Sa necreată. Însuşi Hristos a spus că cine păzeşte poruncile Sale, acela va fi iubit de Tatăl Său, şi atunci vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 21-23). Explicând aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că în fiecare poruncă pe care a dat-o Dumnezeu Se ascunde în chip tainic Însuşi Dumnezeu Cuvântul. În plus, se cunoaşte faptul că Dumnezeu Cuvântul este nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt. Prin urmare, cel care păzeşte cuvântul rostit de Hristos, primeşte înlăuntrul său întreaga Sfântă Treime, din Care se împărtăşeşte în chip tainic.

Aşadar, învăţătura lui Hristos nu este o simplă învăţătură, pentru că este alcătuită din cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 68). Cuvântul neîntrupat punea cuvântul în gura proorocilor Vechiului Testament şi tocmai de aceea, proorocii spuneau de obicei: „aşa zice Domnul“.Însă Hristos nu Se adresa precum aceştia, ci zicea: Eu vă spun vouă, iar cuvântul Lui aducea roadă atunci când găsea pământ prielnic. Hristos a revelat voia lui Dumnezeu Tatălui, iar cuvântul lui Dumnezeu a avut multă putere şi energie, la fel cum sămânţa are un mare potenţial vital, din ea putând creşte un arbore uriaş. În plus, există o diferenţă imensă între energia creată şi cea necreată.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este nelucrător, „ci lucrează în suflet”, aşa cum spune Sfântul Macarie. De aceea, cine ascultă cuvântul lui Dumnezeu, „se luminează pe sine”, afirma Cuviosul Talasie.

Puterea de pătrundere a cuvântului lui Dumnezeu, care vine tocmai din faptul că el reprezintă energia necreată a Ziditorului, este redată într-un fragment uimitor al Apostolului Pavel:

Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală (Evrei 4,12-13).

Acest fragment capătă sens numai dacă înţelegem că în cuvântul lui Dumnezeu se ascunde energia Sa necreată.

Întrebarea care se pune este: de ce cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează la fel în toţi oamenii? Răspunsul la această întrebare are legatură cu mişcarea harului sfânt în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim spune că, pentru înţelegerea acestui fapt, se poate face analogie cu acţiunea apei asupra plantelor şi animalelor. Apa intră în orice corp care are viaţă, dar rezultatele obţinute sunt diferite. Fiecare copac şi fiecare plantă în parte îşi au propriul său fruct – dulce, amar sau acru – chiar dacă toate au primit aceeaşi apă. Gustul fructului depinde de compoziţia fiecărei plante şi a fiecarui animal. În acelaşi fel, cuvântul sfânt lucrează şi se descoperă în funcţie de calitatea virtuţii şi a cunoştinţei fiecărui om, adică în mod practic sau gnostic. Dacă omul este necurăţit, cuvântul lui Dumnezeu acţionează spre curăţire; dacă omul este ajuns la stadiul iluminării şi al îndumnezeirii, în mod corespunzător, cuvântul sfânt îi dă lumină şi îl împărtăşeşte din îndumnezeire. Aceste lucruri se vădesc şi din faptul că, prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, unii se mântuiesc, iar alţii se osândesc.

O explicaţie a acestui fenomen ne este dată de parabole. Hristos nu vorbea în parabole cu scopul de a face cuvântul Său mai uşor de înţeles, ci tocmai pentru a ascunde marile adevăruri. Se creează impresia că Hristos vorbea foarte simplu pentru a fi înţeles de oamenii simpli ai acelei epoci, dar acest lucru nu este adevărat.

Atunci când Hristos a rostit pilda semănătorului, iudeii nu au înţeles ce însemna ea cu adevărat, dar când ucenicii s-au apropiat de El ca să-L întrebe ce a vrut sa spună, Hristos le-a răspuns: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă (Luca 8, 9-10). De aici vedem că Hristos vorbea în parabole pentru a ascunde sensul cuvintelor Sale, care au fost însă dezvăluite ucenicilor, fiindcă aceştia erau pregătiţi pentru a înţelege.

Tâlcuind aceste fapte, Cuviosul Teofilact spune că ucenicii erau vrednici să cunoască tainele Împărăţiei Cerurilor, pe când ceilalţi au fost lăsaţi în întuneric, astfel încât văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. Hristos nu a făcut acest lucru dintr-un soi de elitism, ci din iubire de oameni, deoarece ştia că acei oameni vor dispreţui tainele Împărăţiei Cerurilor după ce le vor cunoaşte, fapt pentru care le ascunde, ca să nu se osândească şi mai mult.

Prin urmare, din pilda semănătorului înţelegem că unii ascultă cuvântul lui Dumnezeu în pilde, aşa cum face mulţimea, alţii cunosc tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum s-a petrecut cu ucenicii, iar alţii urcă pe Tabor, văzându-L pe Hristos schimbat la faţă, cum a fost în cazul celor trei ucenici. Toate acestea depind de starea duhovnicească a celor care ascultă.

  1. Poruncile lui Dumnezeu îl păzesc pe om

Cuvântul lui Dumnezeu se transpune în porunci sfinte, lasate pe pamânt pentru mântuirea neamului omenesc. Cu toate acestea, uneori se creează impresia că poruncile lui Dumnezeu sunt găselniţe legale, care limitează libertatea omului. Însă, după analiza anterioară, în care am arătat că fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este energie sfântă, înţelegem că poruncile vindecă, adică îl fac pe om sănătos.

Hristos, Care este modelul zidirii omului, ştie cum arăta acesta atunci când a fost creat şi în ce stare a fost adus în urma păcatului. De obicei, noi nu ne dăm seama de această situaţie, tocmai pentru că nu ştim ce am fost, adică nu ştim cum era Adam când se afla în Rai. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că, dacă nu cunoaştem înălţimea la care eram atunci când ne-a creat Dumnezeu, nu vom putea niciodată înţelege unde ne-a dus păcatul. Prin poruncile pe care le-a dat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, Hristos încearcă să-l readucă pe om la starea sa anterioară şi chiar să-l ridice mai sus decât atât.

Aşadar, poruncile lui Dumnezeu sunt date ca urmare a stării de boală a omului, fiind adaptate la adevăratul model de funcţionare a fiinţei omeneşti şi ajutându-l pe om să ajungă de la boală la sănătate. Poruncile lui Dumnezeu se comportă la fel ca dispoziţiile date de medic, care nu iau libertatea pacientului, ci dimpotrivă, o măresc şi o cultivă, pentru că ce libertate poate să aibă un om care este bolnav trupeşte? Boala trupului limitează toate libertăţile şi mişcările omului.

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că, de obicei, noi credem că pazim poruncile lui Dumnezeu, iar lucrul acesta ne supără, dar în realitate, poruncile sunt cele care ne păzesc pe noi. Cel ce ţine poruncile lui Dumnezeu nu le ţine pe ele, pentru că ele nu au nevoie să fie ţinute, ci omul însuşi se păzeşte şi se protejează prin ele de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, care uneltesc împotriva vieţii sufletului şi a trupului. Aşadar, atunci când omul respectă poruncile, nu numai că este apărat de harul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, el nu pierde bogăţiile pe care i le-a încredinţat Creatorul.

Învăţătura sfântă este cuprinsă în cuvintele dumnezeieşti, care, fiind energia Creatorului, au darul de a-l vindeca pe om. Acesta este motivul pentru care oamenii studiază cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, iar Biserica citeşte Evangheliile şi epistolele Sfinţilor Apostoli, dar şi fragmente din Vechiul Testament, care se rostesc la Sfânta Liturghie, la Vecernie şi la alte slujbe.

Predica de pe munte a lui Hristos, cuvintele Sale de dinaintea fiecărei minuni, cuvintele adresate ucenicilor Săi înainte de Patimi, toate poruncile pe care El Însuşi le-a dat ucenicilor şi apostolilor, dar şi cuvintele ucenicilor Săi şi ale Sfinţilor Părinţi sunt de o mare importanţă, fiindcă Însuşi Hristos vorbeşte prin ele.

  1. Prin cuvânt Hristos face semne şi minuni

Cuvântul lui Dumnezeu este energie sfântă, iar acest lucru reiese şi din legătura dintre cuvânt si minunile pe care Hristos le săvârşea. Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină (Facerea 1, 3). Aşadar, prin cuvânt, Hristos făcea lucruri minunate, adică semne şi minuni.

Hristos nu a făcut nimic fără un motiv şi fără un scop anume. Studiind Sfintele Evanghelii, constatăm că Hristos fie vorbea mai întâi mulţimii, iar mai apoi, ca o confirmare şi o încununare a celor spuse, săvârşea minuni, fie săvârşea la început o minune, după care revela un mare adevăr teologic. În continuare, vom înfăţişa câteva exemple reprezentative care confirmă această realitate.

Tâlcuind episodul predicii de pe munte, în care au fost revelate adevăruri importante, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă studiem Evanghelia cu atenţie, putem constata că, înainte de a urca pe munte pentru a predica iudeilor, Hristos i-a vindecat pe mulţi, spre a-i pregăti astfel pentru ceea ce avea să le spună. După predică, a săvârşit din nou minuni, ca o confirmare a lucrurilor pe care le spusese oamenilor. Aşadar, minunile săvârşite înainte de predica de pe munte au fost pregătitoare, iar cele care au urmat predicii au avut ca scop întărirea în inima oamenilor a cuvintelor rostite de Hristos.

În Sfintele Evanghelii se face distincţie între semne şi minuni. Adevărata minune a lui Hristos a fost iertarea păcatelor, pentru că nimeni altul nu putea face acest lucru. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, nimeni dintre patriarhii şi dintre drepţii Vechiului Testament nu putea să ierte păcate, în ciuda comuniunii lor cu Dumnezeu şi a harului pe care îl aveau. Hristos era Dumnezeu adevărat şi de aceea, iertarea păcatelor a fost lucrarea şi minunea Sa cea mai mare şi mai vrednică de mirare. Totuşi, deoarece iudeii îi puneau la îndoială această capacitate, după ce dădea iertarea păcatelor, făcea si semnul, adică vindeca trupul, pentru a arăta că poate să dea şi sănătatea sufletului. Acest lucru se vădeşte limpede din minunea vindecării paraliticului. Mai întâi i-a iertat păcatele, dar pentru că iudeii se îndoiau de acest lucru, i-a dat şi vindecarea trupului: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele. Atunci a zis slăbănogului: Scoala-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta (Matei 9, 6).

Hristos nu a venit în lume ca să facă minuni, chiar dacă Il durea suferinţa şi neorânduirea oamenilor. Minunile pe care El le-a săvârşit au avut scopul de a-i face pe iudei să înţeleagă că a sosit Mântuitorul Care îi va izbăvi de păcat, de moarte şi de diavol. Hristos nu a venit ca să tămăduiască trupurile, „ci ca să ridice sufletul la înţelepciune“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Pe cât de diferit este sufletul de trup, pe atât de diferită este şi vindecarea sufletului de vindecarea trupului. Tămăduirea sufletului este mai presus, dar nu se vede, în vreme ce tămăduirea trupului este mai prejos, dar se vede. Hristos săvârşeşte minunea, adică le face pe cele mai de jos şi văzute, tocmai pentru a dovedi că s-au săvârşit şi cele mai de sus şi nevazute, adică iertarea păcatelor şi mântuirea omului (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În cazul scoaterii demonilor, Hristos dorea să dea de înţeles iudeilor că duhurile viclene există cu adevărat şi să arate că El are putere mai multă decât cea a demonilor. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, Hristos scoate duhurile rele din cei demonizaţi pentru ca noi să înţelegem că El este Cel care alungă demonii din sufletele noastre şi ne dăruieşte libertate veşnică.

Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor „nu cereţi semne, ci sănătatea sufletului“, rostite de Sfântul Ioan Gură de Aur. De altfel, semnele sunt de multe ori rodul închipuirii, adică pot să fie interpretate în mod greşit, după cum este posibil ca ele să fie făcute de diavoli cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu se poate întâmpla acelaşi lucru în cazul unui om care duce o viaţă curată şi plină de virtuţi, nelăsând loc de nici un comentariu celor care îl văd. Tocmai de aceea, semnele şi vindecările trupului sunt pentru cei necredincioşi, nu pentru cei care cred (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Legătura dintre învăţătura lui Hristos şi minunile pe care El le săvârşea se vădeşte din multe fragmente evanghelice. Mai întâi îl vindecă pe orb, după care spune că El este lumina lumii. Satură cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti şi spune că El este pâinea care coboară din cer, vorbind practic despre Sfânta Împărtăşanie. Se arata samarinencei şi în acelaşi timp, dezvăluie marele adevăr că El este apa cea vie. Îi înviază pe Lazăr şi pe alţi doi, adică pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain, şi spune că El este învierea din morţi. Astfel de corelări sunt întâlnite pretutindeni în Sfintele Evanghelii.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Hristos nu Se folosea încontinuu numai de învăţătură sau numai de semne, pentru că de fiecare dată le combina, astfel încât acestea să ducă spre mântuire. Prin urmare, uneori îşi făcea învăţătura demnă de crezare prin semne, iar alteori, încerca să intensifice folosul semnelor prin învăţătură. Aşadar, atât minunile, cât şi învăţătura Sa aveau caracter soteriologic.

Cuviosul Nicolae Cabasila înţelege superioritatea Patimilor lui Hristos (faţă de săvârşirea de minuni) prin care s-a dus la împlinire mântuirea neamului omenesc, aşa cum reiese din rugăciunile liturgice. Ştim că în rugăciunea anaforalei există următorul fragment: „Aducându-ne aminte dar de această poruncă a Mântuitorului şi de toate câte s-au săvârşit pentru noi, Crucii, Îngropării, Învierii după trei zile, urcării la cer, aşezării de-a dreapta şi celei de-a Doua Veniri…“.

Vedem că aici sunt pomenite Patimile, Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi a Doua Venire a lui Hristos, dar nu şi minunile. Cuviosul Nicolae Cabasila spune că minunile nu sunt menţionate pentru că, în vreme ce Patimile şi Răstignirea erau absolut necesare şi indispensabile mântuirii, omul neputând învia fără ele, minunile nu sunt părţi ale mântuirii, ci numai elemente doveditoare ale ei. Aşadar, aceste semne au avut rolul de a-i ajuta pe iudei să creadă că Hristos era Mântuitorul pe Care ei Îl aşteptau.

  1. Minunea – lucrarea lui Dumnezeu prin energia nezidită

Am vorbit mai înainte despre cuvântul lui Dumnezeu, care este energia Sa necreată, şi despre legătura care există între cuvântul lui Dumnezeu şi minuni. În continuare este necesar să spunem câteva cuvinte şi despre minunile săvârşite de Hristos, adică să analizăm valoarea şi caracterul lor teologic.

Unii afirmă că minunile reprezintă suspendarea legilor naturii. Prin aceasta, ei înţeleg că, atunci când a creat lumea, Dumnezeu a pus în ea legi naturale, iar în momentul în care se petrece o minune, legile fireşti se suspendă. Acest punct de vedere nu este valabil din perspectivă teologică.

Mai întâi, trebuie să menţionăm faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne-au lăsat două dogme fundamentale despre crearea lumii şi despre legătura lui Dumnezeu cu ea. Prima spune că lumea a fost creată din nimic, iar cealaltă, că Dumnezeu conduce lumea nu prin mijloace zidite, ci prin energia Sa nezidită. Aceasta înseamnă că nu există legi naturale care guvernează zidirea, adică Dumnezeu nu a creat lumea ca mai apoi să o lase la voia întâmplării, ci El însuşi, personal, o conduce prin energia Sa necreată, adică prin harul ţinător şi proniator. Înăuntrul zidirii nu există legi naturale, ci raţiuni duhovniceşti, care sunt dumnezeiasca lucrare. Dacă nu vedem lucrurile în acest fel, atunci Îl înstrăinăm pe Dumnezeu de lume sau spunem că El este Cel care are nevoie de noi.

Însuşi Hristos a spus în mod repetat că Tatal Ceresc lucrează, hrănind păsările cerului, împodobind pământul (Matei 6, 26-28) şi interesându-Se de toate. Acolo unde există anumite lucruri care se repetă în mod natural, acest lucru nu se datorează vreunei legi naturale, ci fidelităţii sfintei pronii. Cu alte cuvinte, voia lui Dumnezeu este ca să lucreze mereu în acest fel.

Prin urmare, minunile nu reprezintă negarea legilor naturale, pentru că ar fi ca şi cum Dumnezeu S-ar suspenda pe Sine Însuşi. Dacă de obicei Dumnezeu lucrează într-un anumit fel, în clipa în care este săvârşită minunea, El lucrează în chip diferit. Aşadar, este vorba despre o intervenţie personală a lui Dumnezeu în lume, cum de altfel se petrece mereu, însă de fiecare dată, se face în mod diferit.

Vorbind despre minunile săvârşite Hristos, dar pe care le fac şi oamenii uniţi cu El, trebuie să analizăm două elemente.

Mai întâi, trebuie să spunem că, deoarece Hristos era Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, iar firea omenească pe care a luat-o de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a îndumnezeit din prima clipă a zamislirii, El ar fi putut să facă minuni în orice moment şi chiar de la început. Însă El nu a săvârşit minuni de mic pentru că oamenii nu ar mai fi crezut că este om. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Hristos S-a supus zămislirii, purtării în pântece timp de nouă luni, naşterii, alăptării şi, în general, trecerii fireşti a timpului, iar pentru a-Şi începe lucrarea, a aşteptat vârsta maturităţii bărbatului. Aşadar, toate aceste lucruri au fost făcute pentru ca taina iconomiei să fie primită (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În al doilea rând, minunile săvârşite de sfinţi sunt mişcări ale harului sfânt care lucrează în ei. Sfinţii sunt sălaş al Dumnezeului Treimic, iar prin aceştia, Dumnezeu face minuni. Unii oameni cred că darul de a face minuni este cea mai înaltă fericire, necunoscând faptul că există alte daruri mult mai înalte decât acesta, dar care sunt tainice şi, prin urmare, rămân de neînţeles (Sfântul Ioan Scărarul). Renaşterea sufletului omenesc, curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea, vederea luminii necreate, teologia ca dar sunt mult mai înalte decât facerea de minuni. În cazul sfinţilor, minunea are acelaşi rol pe care îl avea şi în timpul vieţuirii lui Hristos pe pământ. La Hristos, minunea-semn era o întărire a faptului că El este Mântuitorul oamenilor, iar în cazul sfinţilor, facerea de minuni este semn că ei sunt vas al Dumnezeului Treimic. De aceea, sfintele moaşte care au un miros plăcut şi care fac minuni sunt semn că omul acela este sfânt. Din păcate, în epoca noastră, criteriile sfinţeniei nu se mai păstrează şi astfel se ajunge la a se considera că orice om bun este un sfânt. Un om bun a fost şi fariseul din parabolă, dar el nu a avut harul lui Dumnezeu.

  1. Denumirile date lui Dumnezeu exprimă şi caracterizează energiile Sale necreate

Învăţătura Părinţilor Bisericii spune că denumirile date lui Dumnezeu exprimă şi caracterizează energiile Sale necreate. Nu este vorba, desigur, de fiinţa lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cu desăvârşire de neîmpărtăşit, ci despre energia Sa. De fiecare dată când Dumnezeu Se dezvaluia pe Sine profeşilor prin energiile Sale, El dezvăluia practic trăsăturile Sale. Astfel, Dumnezeu este sfânt, drept, nemuritor, iubitor de oameni, milostiv, iubitor de pace etc., pentru că astfel L-au cunoscut oamenii.

Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, învaţă că, din denumirile pe care le dăm lui Hristos, înţelegem care este şi ce anume este lucrarea Sa. El spune că, dintre toţi, Apostolul Pavel ştia cel mai bine ce este Hristos, pentru că L-a urmat în curăţie şi pentru că avea în inimă chipul Acestuia. Prin urmarea lui Hristos, sufletul său s-a făcut asemenea prototipului. Tocmai de aceea, în epistolele sale, el prezintă toate numirile lui Hristos.

Sfântul Grigorie al Nisei enumeră aceste numiri, aşa cum au fost ele consemnate de Sfântul Apostol Pavel. Hristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pace, lumină neapropiată, sfinţire, mântuire, mare Arhiereu, Paşte, izbăvirea sufletelor, rază a slavei, caracter al ipostasului, ziditor al veacurilor, hrană şi băutură duhovnicească, piatră şi apă, temelie a credinţei şi piatra cea din capul unghiului chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mare Dumnezeu, capul trupului Bisericii, întâi născut al noii zidiri, jertfă adusă celor adormiţi, întâi născut din morţi, întâi născut între mulţi fraţi, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Fiu Unul-Născut încununat cu slavă şi cinste, Domn al slavei, începutul celor ce sunt, etc.

Pentru că în acest capitol vorbim mai ales despre faptul că Fiul lui Dumnezeu este numit Înţelepciunea lui Dumnezeu, aş vrea să facem o trecere în revistă a spuselor Sfântului Grigorie al Nisei în legatură cu acest nume.

Toată zidirea a fost făcută de Dumnezeu. Deoarece Cuvântul este înţelepciune şi putere, înţelepciunea se împleteşte cu puterea. Dacă înţelepciunea nu era la baza creaţiei şi dacă puterea prin care gândurile devin lucrare nu urma înţelepciunii, nu ar mai fi existat toate minunile inexprimabile ale naturii. Astfel, atunci când vedem măreţia alcătuirii fiinţelor înţelegem puterea fără margini a Cuvântului, iar când ne gândim că nefiinţa a luat fiinţă, atunci ne închinăm înţelepciunii lui Dumnezeu care le-a zidit pe toate şi care pentru noi este de neînţeles.

Credinţa în faptul că Hristos este înţelepciune şi putere ajută la dobândirea bunătăţilor, pentru că lucrurile pe care le cerem în rugăciune şi pe care le vedem cu ochiul sufletului, le şi primim. Aşadar, cel care îl vede pe Hristos ca putere, dobândeşte mai multă putere în lumea sa interioară, iar cel care cheamă înţelepciunea lui Dumnezeu, se face înţelept. Prin toate acestea, Sfântul Grigorie al Nisei înţelege faptul că omul care se roagă lui Hristos ca puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, este în comuniune cu Dumnezeu, adică este puternic şi înţelept şi dobândeşte desăvârşirea vieţii, fiindcă prin înţelepciune, alege binele, iar prin putere dobândeşte ceea ce a ales.

De aceea, este foarte important să ne rugăm lui Hristos chemându-L prin diferite nume, dar şi să Îl urmăm în virtuţile desemnate de aceste numiri, pentru ca să dobândim şi noi, prin transfer de la El la noi, ceea ce El este prin El Însuşi. Deoarece numele lui Hristos reprezintă energiile Sale, înseamnă că cei care se roagă Lui, chemându-I numele, dobândesc aceste energii.

  1. A fi creştin nu este numai un dar, ci şi o luptă şi o nevoinţă

Desăvârşirea vieţii creştineşti înseamnă urmarea lui Hristos. Desigur, atunci când vorbim despre urmare, nu înţelegem o copiere exterioară a vieţii de pe pământ a lui Hristos, ci împărtăşirea din energiile Sale, unirea şi comuniunea cu El.

Vorbind despre desăvârşire, în legătură cu numirile lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nisei spune că şi noi trebuie să ne distingem prin cultivarea virtuţilor desemnate de numirile lui Hristos. În continuare, vom face un scurt rezumat al ideilor Sfântului Grigorie al Nisei legate de acest subiect, deoarece prezintă o mare expresivitate.

Prin întruparea Sa, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a luat numele de Hristos[4]. Din iubire de oameni, El ne dăruieşte şi nouă comuniunea cu acest nume sfânt, pentru că şi noi ne numim creştini. Astfel, deşi fiecare dintre noi se distinge prin anumite caracteristici – pentru că unul este bogat şi de origine nobilă sau, dimpotrivă, altul are origine umilă sau este sărac, iar altul este cunoscut prin anumite îndeletniciri sau funcţii – toate acestea sunt acoperite de numele de creştin. Dincolo de orice, suntem creştini şi ni s-a dat marea cinste de a purta numele lui Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaştem importanţa darului pe care l-am primit şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, după care să dovedim prin viaţa noastră că suntem la înălţimea acestui mare nume.

După cum am spus şi anterior, Hristos este numit în multe feluri. Deoarece El ne-a dat binecuvântarea ca şi noi să ne numim creştini, este nevoie ca în fiinţa noastră să existe toate denumirile care Îl caracterizează pe Hristos, pentru ca numele de creştin să nu fie unul fals. Omul trebuie să fie mai întâi om şi apoi să ia asupra sa toate cele care sunt fireşti naturii sale. Dacă unui copac sau unei pietre îi dăm numele de om, nu va deveni om prin simplul fapt că a fost denumit astfel. De asemenea, nu este om ceva care este asemănător omului, ca de exemplu o statuie. Doar firea este cea care determină adevaratele trăsături ale unei entităţi.

Prin urmare, cei care se numesc pe ei înşişi cu numele lui Hristos (creştinii) trebuie mai întâi să devină ceea ce exprimă acest nume şi mai apoi să dobândească toate celelalte caracteristici ale lui Hristos. Denumirile care exprimă şi tâlcuiesc înţelesul numelui lui Hristos, adică putere, înţelepciune, pace, mântuire etc, trebuie sa lumineze întreaga viaţă a creştinului.

Există oameni care creează monştri, alcătuind existenţe din amestecarea unor elemente de natură diferită, rezultând bicefalii, centaurii, dracopozii etc. Trebuie să înţelegem că omul nu se poate numi creştin dacă, deşi este normal la trup, are cap fără minte, pentru că nu îşi pune credinţa în Cel care este Capul tuturor, adică în Dumnezeu Cuvântul. Nu se poate numi creştin nici cel care crede în Hristos cu capul, dar cu trupul exprimă furia demonilor şi se face fiară asemenea târâtoarelor sau pune în firea omenească năravul cailor, devenind o fiinţă diformă, alcătuită din raţional şi iraţional. Creştinul este mădular al Trupului lui Hristos şi trebuie să semene şi să fie legat de Capul Trupului, adică de Hristos.

Pentru ca omului să-i fie recunoscută calitatea de creştin, el trebuie să aibă înrădăcinate în viaţa sa caracteristicile virtuţilor care se leagă de numele lui Hristos. Din acest motiv, cei care au fost chemaţi de Hristos pentru a fi în comuniune cu El şi care au marea cinste de a primi numele Său, adică de a se numi creştini, trebuie încontinuu să îşi păzească găndurile, cuvintele şi faptele, pentru a vedea mereu dacă ele mai sunt încă ăn legătură cu Hristos ori s-au înstrăinat. Sfântul Grigorie al Nisei ajunge la concluzia că desăvârşirea vieţii creştineşti se vede din aceea ca omul are comuniune în suflet, în cuvant şi în toate faptele vieţii sale cu toate trăsăturile pe care numele lui Hristos le desemnează.

Identitatea de creştin nu este numai un dar, pentru că în acelaşi timp, ea înseamnă luptă şi nevoinţă. Hristos ne-a făcut acest mare dar, însă noi trebuie să ne ridicăm la înălţimea lui. Cei care se unesc cu Hristos, se fac unşi ai Domnului, adică adevăraţi creştini.

***

Hristos este adevarata Înţelepciune a lui Dumnezeu în ipostas. Prin întrupare, prin jertfa de pe Cruce şi prin Învierea Sa, Hristos a dat fiecărui om posibilitatea de a se uni cu El şi de a dobândi înţelepciune duhovnicească. După cum spune Sfântul Apostol Iacov, există două feluri de înţelepciune, adică înţelepciunea cea de sus, care este curată, paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, şi înţelepciunea lumii, care este trupească şi demonică (Iacov 3, 15-18). În scrierile sale, Sfântul Grigorie Palama analizează aceste două tipuri de înţelepciune, pentru că din ele se vede diferenţa dintre teologie si filosofie, dintre cunoaşterea pe care o oferă Dumnezeu şi cunoaşterea omenească zidită.

După cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, primul tip de înţelepciune este viaţa plină de virtuţi, care a fost curăţită şi închinată lui Dumnezeu. Dumnezeu este curat şi luminos şi cere de la noi ca singură jertfă curăţirea sufletului nostru. Cea dintâi înţelepciune este ca omul să nu ţină seama de înţelepciunea care se găseşte în cuvinte, de exprimările bine-meşteşugite şi de contradicţiile false şi zadarnice. Sfântul Grigorie Teologul spune că, în locul filosofilor lumeşti, preferă înţelepciunea neînsemnaţilor ucenici, care au luat Duh Sfânt, uimind întreaga lume prin înţelepciunea lor. Înţeleptul nu este cel priceput în mânuirea cuvintelor, care are o exprimare frumoasă, dar un suflet nestatornic şi neîmblânzit, la fel ca mormintele care pe dinafară sunt frumoase şi pe dinăuntru sunt pline de trupuri în putrezire, ci acela care nu numai că vorbeşte despre virtute, dar o şi pune în lucrare, confirmând prin viaţa lui numele de înţelept.

Oamenii trebuie să tindă spre înţelepciunea care vine din Înţelepciunea lui Dumnezeu în ipostas, Care este Hristos.

Sursa: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumeniţa, 2008

Note:

[1] Adică aproximativ 24 de metri.

[2] Acest citat este tradus literal, direct din Septuaginta; în Biblia românească textul apare chiar în varianta „şi legea Ta înlăuntrul inimii mele”.

[3] Adică ştiinţa înţelepciunii.

[4] În limba greacă: Hristos – cel uns, consfinţit.

Categories:   Dogmatică, Omilii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.