Mănăstirea Petru Vodă

Sfântul Symeon al Thessalonicului – Tîlcuire la Crez [fragment]

ERMINIE CUPRINZĂTOARE A DUMNEZEIESCULUI Şl SFINŢITULUI SIMBOL AL DESĂVÂRŞITEI NOASTRE CREDINŢE ORTODOXE A CREŞTINILOR [fragment]

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer

lată taină minunată, şi care iarăşi minunată este, pentru nemărginirea puterii dumnezeieşti. Căci a se pogorî într-atâta Dumnezeu Cuvântul încât să se unească prin mijlocirea sufletului cu amestecul[1] omenesc, este mai presus de toată mintea; însă a putea El să lucreze aceasta nu este minune şi cu neputinţă, căci este Atotputernic; şi nu S-a schimbat cu Dumnezeirea, nici a dobândit vreo întinare pentru că s-a unit cu omul; ci mai degrabă l-a sfinţit pe om. Iar omul în lumea aceasta văzută este cel mai de cinste, făptură cuvântătoare fiind, posedând suflet înţelegător, minte spre cunoştinţă, iar cuvânt pentru slăvirea lui Dumnezeu având, iconizare a desăvârşitei frumuseţi dumnezeieşti fiind, pentru care şi lumea a fost făcută, aşa cum spun toţi [Sfinţii Părinţi]. Iar dacă se spune că Dumnezeu locuieşte în cer, şi este întru toate şi plineşte toate, ce minune este că a asumat trup cu suflet omenesc, şi în acesta locuieşte, şi-l are pe acelaşi în chip nedespărţit în Sine fără ca prin aceasta să devină circumscris, aşa cum oarecare dintre cuvântătorii de Dumnezeu a spus; şi pentru ce l-a făcut pe acesta templu şi sălaş al Său nedespărţit? întrucât se spune că întru Sfinţi Se odihneşte[2]; şi este scris: „Sălăşlui-Mă-voi şi voi umbla întru ei”[3], întru oamenii cei sfinţi, care sunt supuşi stricăciunii şi păcatului, dar s-au curăţit într-o oarecare măsură şi au tins spre virtuţi, şi de aceea se numesc lăcaşuri iubite ale lui Dumnezeu, ca şi sfânta sfintelor cea făcută de mână a Legii şi neînsufleţită, şi cea zidită de Solomon casă sfântă şi templu al Domnului; cu cât mai mult Trupul Domnului, întru Sine fiind plăsmuit şi prin Duhul cel dumnezeiesc fără de păcat fiind alcătuit, care şi îndumnezeindu-Se, pe toate le sfinţeşte cu unirea, templu desăvârşit sfânt fiind acesta, însufleţit şi nedespărţit. însă nu pentru mărimea cerului se spune că Dumnezeu locuieşte în cer; ca şi cum cerul ar fi un trup. Căci Dumnezeu este netrupesc. Iar dacă Dumnezeu este mai presus de toate şi mai înainte de facerea cerului şi a celor de sub cer, căci Dumnezeu mai înainte de veci era; ce cuvânt pot avea cei ce spun: „În ce chip S-a întrupat Dumnezeu? Şi cum de este El cu trup?” Căci şi arătându-Se El întrupat, îşi poartă imaterialitatea întru Sine; şi cu trupul este într-un loc, şi cu Dumnezeirea pe toate le susţine, mai presus de toate fiind; şi prin Sfântul său Trup, pe care l-a luat ca dintr-un izvor, cu darurile şi cu lucrările (energiile) Dumnezeirii Sale pe toate le sfinţeşte; şi nici îngerii pe Acesta mai înainte nu-L puteau vedea, căci cum L-ar fi putut vedea pe Cel ce este mai presus de firea lor? Acum însă îl văd cu dumnezeiescul Trup; şi mai mult tind spre asemănare împărtăşind-se cu imaterialul şi dumnezeiescul lui Suflet, părtaşi fiind făcuţi harurilor Lui.

Iar aceasta ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, căci aşa cum au dorit mai înainte Proorocii să-L vadă, şi a căror dorinţă a fost neîncetată, aceasta fiindu-le rugăciunea şi cererea: ca să-L vadă pe El în vise sau sub anumite chipuri. Iar aceasta o arată rugându-se şi cerând Moise, şi lezechiel, şi Isaia, şi Daniel şi mulţi alţii dintre prooroci, cugetând a fi lucru mare să fie învredniciţi a-L vedea pe Dumnezeu prin mijlocirea acelor întunecoase lucruri tainice[4]. Pe Acesta (o, nemărginită iubire de oameni şi revărsare a bunătăţii!), am fost noi învredniciţi ca să ne fie cu putinţă a-L avea împreună cu noi, şi de a-L vedea după asemănarea noastră, şi de a ne împărtăşi de unirea cu El, şi de a-L cunoaşte, făcându-Se om desăvârşit ca şi noi, rămânând însă Dumnezeu desăvârşit; pe Care şi văzându-L cu trupul, iarăşi Dumnezeirea Lui nevăzută rămâne pentru noi. Şi pogorârea aceasta este minunată şi pentru altele, şi pentru aceea că Cel nevăzut devine văzut prin trup, fiindcă pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată până acum, şi pentru că prin dumnezeiasca şi prea sfânta asumare a trupului acum înrudire avem cu El. Pentru aceasta L-am şi văzut pe El cu ochii noştri[5], aşa cum ne spune iubitul Său ucenic, şi putem să participăm la El, şi să ne împărtăşim cu El, atunci când vom voi. Şi cu adevărat L-am văzut pe El, întrucât pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut; şi şezând sus[6] dimpreună cu trupul asumat, nădăjduim a-L vedea iarăşi, şi, cu mila Lui, să fim una[7], aşa cum S-a şi rugat Tatălui pentru noi. Despre acestea şi dumnezeiescul Simbol ne încredinţează, după naşterea mai înainte de început a Cuvântului, şi întruparea din zilele cele din urmă, spunând:

Care pentru noi oamenii

Aşadar, [Hristos] a venit să ne ridice pe noi cei căzuţi, iar nu pe îngeri; fiindcă şi unii dintre aceştia au căzut, dar căderea lor este de nevindecat, de bună voie rănindu-se, şi din liberă voie a face rău îndemnându-se, şi îndemnători ai noştri spre răutate devenind aceştia. Îngerii, însă, trăgând un mare folos din iconomia cea pentru noi a întrupării Cuvântului, şi aflând o mai mare înălţare spre dragostea şi unirea cu Dumnezeu, se veselesc de mântuirea noastră. Pentru aceasta şi la slujirile cele pentru noi se îndeamnă şi se bucură; iar cei în întregime mântuiţi şi restauraţi numai noi suntem. Pentru aceasta şi spune:

Şi pentru a noastră mântuire

Căci noi suntem cei lipsiţi; şi mântuire nouă, celor căzuţi şi omorâţi [ni s-a făcut], întorcându-ne iarăşi către Dumnezeu, şi viaţă în sine să avem pe Dumnezeu, şi prin aceasta să ne înnoim şi să trăim. Pentru aceasta S-a şi pogorât până la noi Viaţa. Fapt pe care şi Biserica îl propovăduieşte spunând:

S-a pogorât din cer

[S-a pogorât] nu dintr-un loc, ci prin plecarea voii; căci [Dumnezeu] nu se află într-un loc, de vreme ce nu este în trup; şi Făcătorul tuturor fiind, pe toate le plineşte, aşa cum este scris. Aşadar, această pogorâre este a voii; aceeaşi voie este şi în faptul că S-a smerit atât de mult, şi că S-a făcut cu trupul Fiu al Omului, şi că a petrecut în lume cu foarte mare modestie şi sărăcie.

Şi S-a întrupat

Căci cu adevărat a luat firea noastră întreagă, afară de păcat, aşa cum şi pe om dintru început fără de păcat l-a făcut şi fără împreunare bărbătească; pentru că şi din pământ într-acest chip l-a făcut pe Adam la început. Aşadar, se spune „întrupat”, iar nu manifestat prin nălucire (aparent). Iar aceasta o spun unii dintre cei necredincioşi. Căci dacă s-ar fi arătat în nălucire, toată Taina iconomiei ar fi goală (lipsită de conţinut[8]); şi replăsmuirea sufletelor şi trupurilor noastre nu ar mai nu fi avut loc. Dar nici nu s-ar mai fi zămislit din Fecioară, nici nu s-ar mai fi născut şi nici nu ar fi pătimit, sau, murind, nu ar mai fi înviat. Dacă [Cuvântul] s-ar fi întrupat în chip de nălucire, noi, cei ce mai înainte am primit moartea prin neascultare, cum am mai fi fost înviaţi prin El? Însă lipsească cei ce cugetă astfel. Căci fiind ei fiii tatălui minciunii celui din început, spun lucruri mincinoase despre cele ce cu adevărat nu sunt năluciri. Cuvântul lui Dumnezeu fiind Adevărul, toate le face cu adevărat, şi aşa cum din cele ce nu sunt[9] a făcut cerul şi pământul, adevărate fiind ele, şi dintru început l-a făcut pe om, adevărat fiind şi el, de asemenea, întrupându-Se El l-a şi replăsmuit cu adevărat, şi fără de sămânţă cu adevărat S-a zămislit în Fecioară, şi S-a născut cu totul adevărat, rămânând ea Fecioară, pentru că a şi fost cu adevărat Fecioară. Şi iarăşi în acelaşi fel a rămas; şi a petrecut împreună cu oamenii cu adevărat, Dumnezeu adevărat fiind, şi pentru noi S-a arătat om adevărat într-un ipostas unic, îndoit în ceea ce priveşte firile, şi cunoscut fiind cu toate cele specifice firii, ale Dumnezeirii şi ale omenirii, având două voinţe şi două lucrări, fără ca să se împotrivească în El, ci pe cele ale omenirii Lui supunându-le Dumnezeirii Lui.

Pentru aceea şi câte a făcut pentru noi, cu adevărat le-a făcut în chip mântuitor. Iar aceasta este mai ales semnul iubirii Lui de oameni (filantropiei), şi acestea s-au făcut spre slava Lui cea negrăită. Căci dacă cerurile spun slava lui Dumnezeu în calitate de făpturi, aşadar, câtă slavă I se cuvine lui Dumnezeu, Cel ce pentru mântuirea făpturii Sale S-a întrupat, şi Şi-a dat Trupul spre pătimiri pentru oameni, pentru ca prin rănile Lui să ne tămăduim noi, aşa cum este scris? După aceea se spune:

Şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara

Căci Tatăl bine a voit şi a împreună-creat acel Trup al Cuvântului Său, iar Sfântul Duh a împreună-lucrat. Căci este o singură lucrare (energie) şi o singură putere a Celor Trei. Singur Cuvântul S-a întrupat, iar nu Tatăl sau Duhul. Aceasta este, aşa cum spune Marele Atanasie, pentru ca Fiul să rămână Fiu, aşa cum este Fiu din Tatăl în chip nepătimaş, şi Fiu adevărat din Fecioară născându-Se rămâne, Fiu adevărat fiind şi numindu-Se. Cauzele (fireşti) ale întrupării sunt sângiurile Fecioarei. Căci, aşa cum Dumnezeu ar fi putut dintru început să facă pe om din altă materie, dar n-a voit, şi aceasta în chip drept a făcut, pentru ca, neavând el părtăşie cu această creaţie (cu lumea), să nu poată rămâne, sau avea comuniune cu ea; tot aşa şi replăsmuirea omului făcând, n-a asumat altă materie, pentru ca firea noastră cea pierdută să nu rămână în cădere. Pentru că, dacă n-ar fi fost Trupul luat din sângiurile Fecioarei, care se trage din Adam, cum ar fi avut [Cuvântul] înrudire cu oamenii? Sau cum am fi primit sfinţirea cea de la Dumnezeu, sau cum am fi fost înviaţi, noi cei omorâţi, fără venirea Vieţii în noi? Pentru aceasta S-a şi întrupat, se spune, de la Duhul Sfânt. Căci în chip nestricăcios şi nepătimaş S-a născut şi după trup, prin lucrarea Dumnezeiescului Duh.

Şi din Maria Fecioara

Că din ea S-a şi întrupat şi S-a şi născut cu adevărat [Fiul lui Dumnezeu], precum Isaia şi ceilalţi Prooroci au prevestit; şi asemenea cu noi şi de aceeaşi fire, iar nu trup străin a asumat.

Şi S-a întrupat

Aceasta pentru că El S-a făcut om desăvârşit, şi îndată S-a arătat desăvârşit în pântece, hrănindu-Se în chip firesc, şi S-a născut Prunc; fără să strice firea omenească, ci îndreptând-o[10], aşa cum spune Sfântul Atanasie cel Mare; crescând potrivit vârstei, hrănindu-Se şi dormind, supunându-se Maicii Lui celei adevărate şi celui ce i se părea a-i fi tată. Chiar dacă cele ale Lui sunt mai presus de fire, însă pe cât se poate cuprinde, lucrurile cele nedefăimate ale firii [omeneşti] nu le-a dat deoparte; ci a fost desăvârşit în sine cu sânge (trup) şi cu suflet, având suflet mintal şi cuvântător, liber (cu autodeterminare) şi cu voinţă.

Aşadar, spunându-se aceasta: „Şi s-a făcut om”, arată că [Simbolul] a fost rânduit împotriva blasfemiatorilor care spun că Domnul n-a asumat suflet, rău cugetând ei că în locul sufletului i-ar fi fost de ajuns propria Sa Dumnezeire; care şi în chip iraţional, cugetau greşit cele cu privire la prea sfântul Său Trup, şi [negând] că [Hristos] Se supunea Tatălui prin libertatea sufletului, şi încă spunând că Cuvântul n-a asumat om desăvârşit, ci nedesăvârşit; iar pe acesta nu l-a adus Tatălui, pentru vindecarea omului celui cu desăvârşire căzut; ci, după cum spun necredincioşii, ceea ce noi avem mai de cinste (sufletul) a rămas nevindecat. Căci dacă sufletul este omului mai de cinste, fiind mintal şi cuvântător[11], şi prin acesta mai înainte am săvârşit noi neascultarea, căci sufletul a urmat trupului [în săvârşirea păcatului]; Întrupându-Se Cuvântul şi neasumând sufletul mintal dimpreună cu trupul, iarăşi rămânem noi nevindecaţi; şi din această cauză nici nestricăciunea n-am primit-o, nici nu ne-am înnoit; ci, dacă [Cuvântul] a asumat trup necuvântător de la noi, putem spune că mai degrabă nici trupul nu ne-a fost sfinţit. Pentru aceasta trebuie să ne îndepărtăm de aceşti hulitori, iar noi, aşa cum dintru început îndoiţi am fost făcuţi de Cuvântul, primind trupul deodată cu sufletul, şi iarăşi de Acelaşi Cuvânt îndoit am fost replăsmuiţi, asumând El omul în chip desăvârşit, trupul deodată cu sufletul.

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont

Aceasta este Taina cea mare; şi mult sunt unii nedumeriţi din pricina ei; şi mai mult decât atât, [se întreabă] în ce chip Dumnezeu fiind [Cuvântul], S-a plecat a Se întrupa? Căci El s-a învoit la aceasta, aşa cum se spune, ca să sfinţească firea [omenească] prin unire, iar pentru restaurarea ei pe toate dumnezeieşte le-a rânduit, şi potrivit acestei iconomii făcându-le, le-a şi împlinit. Căci S-a născut din Fecioară, şi a crescut potrivit vârstei, petrecând în sărăcie şi umblând cu piciorul pe jos. Prin smerenie biruindu-l pe cel trufaş, şi „neavând unde să-Şi plece capul”[12], aşa cum este scris. Pe acestea toate le-a făcut pentru a replăsmui firea omenească; fiindcă şi în chip minunat a restaurat-o pe aceasta prin paradoxalele Sale lucrări şi prin cuvintele pe care le-a grăit. Iar că a pătimit într-un asemenea chip, foarte mult se află aceştia în nedumerire, şi pentru că a pătimit o astfel de patimă de ocară, prin Cruce. Însă cu adevărat acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu. Iar a se nedumeri cineva de acestea nu este ceva minunat, căci „minunate sunt lucrările Domnului şi necercetate căile Sale”[13]. Iar noi pe toate acestea le primim cu credinţă, fără să ne lăudăm întru cuvintele înţelepciunii omeneşti, ca să nu fie deşartă Crucea lui Hristos[14], precum este scris. Însă există acele cuvinte cereşti şi fapte mai presus de fire ale lui Dumnezeu celui ce S-a întrupat şi S-a răstignit care mărturisesc adevărul. Şi elinii (idololatrii) râd, neînţelegând cele cu privire la Cruce, iar iudeii şi mulţi alţii dintre cei fără Dumnezeu (atei) spun blasfemii. Ci „să se ruşineze cei ce fac fărădelegi în deşert”[15], căci mai degrabă în Crucea lui Hristos, în rană şi în moarte, se arată mărimea tăriei şi Dumnezeirii Lui. lată ce a săvârşit El răstignindu-Se! Oare n-a izgonit prin Crucea Sa toată înşelarea elinilor celor neînţelepţi? Oare n-a fost surpată toată necredinţa în Dumnezeu? Cine mai suferă acum de boala politeismului? Cine mai aduce acum cinstire dumnezeiască târâtoarelor şi dobitoacelor? Oare n-a fost arătată nebună înţelepciunea înţelepţilor[16] celor din afara Bisericii? Oare n-a făcut a înceta atunci minciunile filosofilor? Căci pescarii, Apostolii Celui Răstignit, i-au prins pe toţi în plasă[17], [făcându-i] să-L mărturisească pe Cel Răstignit a fi Dumnezeu. Unde [se vede] acum capişte idolească? Unde idol blestemat? Unde magie[18]? Unde junghierea de animale şi de oameni şi jertfele cele spurcate aduse demonilor? Unde se mai află acum în lume vreun cult al diavolului şi al slujitorilor lui? Toate acestea au fost izgonite din lume de Cel ce S-a răstignit; şi numai pecetea Crucii singură alungă pe demonii pe care elinii îi socoteau a fi dumnezei (zei).

Mai cu seamă întru aceasta este minunată puterea Celui ce S-a răstignit. Că într-acest chip sărac arătându-Se, şi în acest fel cu smerenia trupului înveşmântându-Se, S-a arătat lumii smerit şi sărac, şi a fost judecat şi osândit să pătimească pe Cruce, şi apoi a fost dat morţii. Şi în acest chip a fost mărturisit de ucenici şi numit Cel Răstignit, într-acest chip Împuternicindu-Se El, încât a dobândit toată lumea pentru Sine, fără sabie, fără război, fără putere lumească, fără bogăţie şi fără alte lucruri prin care reuşesc oamenii; nu numai pe cei din neamul Lui atrăgându-i prin dragoste, ci întreaga lume. Căci Moise [i-a iubit] pe cei ce erau din neamul lui, şi dintre aceştia o mică parte a reuşit să-i folosească; căci om a fost Moise şi tip[19] al Mântuitorului, iar Legea dată lui a fost nedesăvârşită şi în umbră, şi nu i-a fost cu putinţă a-i iconomisi pe toţi urmaşii lui lacov. Hristos, Fiul lui Dumnezeu fiind şi Dumnezeu al tuturor, a tras către Sine toate popoarele, toate neamurile, şi toate limbile spre o mai mare cinstire. Fiecare din locul lui şi prin limba lui slăveşte pe Dumnezeu şi Tatăl, pe Cel care nu-L ştia înainte, prin Cuvântul Unul-Născut, Cel ce S-a răstignit cu trupul, în chip desăvârşit S-a făcut cunoscut. Căci acest prea-sfânt Trup, în calitate de Trup al lui Dumnezeu Cuvântul, unindu-Se [Cuvântul] cu acesta în chip nedespărţit şi neamestecat, cu totul dumnezeiesc şi singurul fără de păcat şi Sfânt fiind, pentru mărturisirea Tatălui, şi pentru a noastră mântuirea a fost osândit de oameni şi dat morţii. Şi cu trupul pe care de bună voie l-a asumat Cuvântul S-a suit la Tatăl; şi singură jertfă curată S-a făcut acest Trup pentru toţi, voind Stăpânul a pătimi, vădind răutăţile celor vicleni împotriva Sa, şi aducându-l aceia ocări, şi răni şi moarte îndurând, însuşi Mântuitorul lucra cele ale Sale pentru noi. Pentru aceasta, vărsându-se Sângele Său pe Cruce, pământul, văzduhul şi toată făptura a sfinţit, în calitate de Sânge prea sfânt al Trupului Cuvântului celui ce pretutindeni fiinţează. Aşadar, îndată fiind spălat, a fost restaurat omul; şi apă împreună cu sânge curgând din coasta lui Hristos; pe cel ce vine către El cu apa îl replăsmu- ieşte, iar cu Sângele îl înviază; şi tot pământul şi toată limba acum îl mărturiseşte pe Domnul [ca Mântuitor]. Pe Cel ce a făcut prin Crucea Sa aceste lucruri mari şi minunate.

Şi a pătimit

Căci cu adevăr a pătimit cu Trupul[20] rămânând în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu nepătimitor; fiindcă S-a şi răstignit cu adevărat, iar nu în nălucire (aparent), aşa cum zic unii dintre cei necredincioşi. Şi fiind bătut cu biciul, a fost rănit, căci a avut Trup cu adevărat; şi a primit a fi legat; şi suindu-Se pe Cruce, a stat pe baza ei; şi mâinile şi le-a întins; şi pe acestea prin mijloc le-au pătruns cuiele, şi în acelaşi fel şi picioarele; şi gustând oţet S-a amărât cu trupul; şi a fost cuprins de dureri; căci, arătându-Se ca un Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, S-a supus celor nevinovate[21] ale firii omeneşti; şi mai degrabă a pătimit El mai mult decât oricine, pentru a plăti datoria noastră a tuturor, aşa cum spun unii dintre cei iubitori de Dumnezeu.

Şi S-a îngropat

Căci pătimind El şi murind, S-a despărţit cu sufletul de trup, chiar dacă cu Dumnezeirea nu S-a despărţit de prea sfântul Său trup şi de îndumnezeitul Său suflet; şi în acest fel a murit cu trupul, şi a fost rănit în coastă, şi a izvorât acele lucruri ale vieţii, iar cu sufletul S-a pogorât în iad. Şi prădând iadul şi stricând moartea, S-a arătat a fi Izbăvitorul sufletelor celor de acolo, fără să primească stricăciune trupul Său cel înfăşurat cu giulgiu, uns cu smirnă şi îngropat, ca un Dumnezeu Înviindu-L pe acesta, iar dumnezeiescul Său suflet S-a unit cu trupul, aşa cum mai înainte am spus, a treia zi.

Şi a înviat

lată tot scopul Tainei celei ce pentru noi a fost săvârşită: învierea şi ridicarea firii noastre, şi apoi împărtăşirea ei cu Dumnezeu. Căci nu ne-a făcut spre a muri, nici nu ne-a creat pentru a ne trage spre cele ce nu sunt (spre a nu fi), ci ca să dăinuim şi să fim, întrucât şi Făcătorul nostru este o Fiinţă veşnică, de aceea şi pe noi ne-a făcut din cele ce nu sunt, şi ne-a rânduit să dăinuim[22]. De aceea, făcându-ne noi părtaşi morţii [prin păcat], Cel nemuritor a asumat firea noastră şi, ridicând-o din păcat, a restaurat-o; şi a asumat trup muritor, şi făcându-l nemuritor prin Dumnezeirea proprie [Ipostasului Său cel unic], ne-a făcut pe toţi nemuritori. Şi aşa cum Cuvântul Întrupându-Se a înviat cu trupul, şi noi am înviat prin Acesta. Şi atunci când va fi desfiinţată cu totul din lume moartea, adică stricăciunea, atunci şi noi vom învia, fiind îndată noi dimpreună cu Hristos cel viu.

A treia zi

Iar în învierea lui Hristos se arată Taina Treimii. Căci a treia zi este învierea Lui, aşa cum El însuşi mai înainte a văzut şi a arătat cu lucrurile, înviind a treia zi şi arătându-Se, şi suflând apoi în noi dumnezeiescul Har. Şi aceste trei mari daruri ne-a dăruit nouă prin învierea Sa cea de-a treia zi: a învia pentru noi, a Se arăta şi a da pace, şi a ne dărui nouă harul Sfântului Duh. Cu adevărat învierea Mântuitorului de a treia zi este o însemnare a Treimii, pentru că prin Treime avem toate cele bune ale noastre, şi chiar această întrupare şi înviere a lui Hristos. Întrucât Însuşi Cuvântul S-a făcut trup, însă şi Tatăl a binevoit, şi Sfântul Duh a împreună-lucrat. Şi în celelalte Taine în acelaşi chip se întâmplă, prin a Tatălui bunăvoire, şi prin a Duhului împreună-lucrare. Însă prin aceasta[23] a primit folos şi lumea cea întreită: lumea mintală[24] (inteligibilă), adică îngerii, cea sensibilă, aşadar cele văzute, şi omul, cel ce este alcătuit din amândouă aceste lumi, care a primit cunoaşterea Treimii prin învierea Mântuitorului, învierea cea de a treia zi. Prin învierea cea de-a treia zi a Mântuitorului primind omul arvuna nestricăciunii, iar la sfârşit împreună cu lumea văzută se va schimba, şi va moşteni nestricăciunea. „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi – precum este scris – din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu”.[25]

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi

Toţi Sfinţii Părinţi propovăduiesc că nu de la ei sunt aceste învăţături, ci sunt grăite din Scripturi, şi că Proorocii şi Apostolii sunt martorii acestor lucruri; aşadar, unii cu faptele iar alţii cu Scripturile ne-a adus la cunoştinţă cele despre venirea lui Hristos [în trup] şi despre viaţă, precum şi cele despre moartea, şi despre învierea Lui.

Şi S-a suit la ceruri

Şi aici mare şi minunat [lucru este săvârşit]! Că firea pământească în locul cel de sus a fost înălţată. Căci Cel ce S-a pogorât pentru noi şi a rămas întru Tatăl, Acelaşi este şi Cel ce S-a suit, pe de-o parte arătându-Se nouă cu trup şi pe pământ petrecând, iar pe de alta, înălţând firea pe care a asumat-o de la noi, şi mai presus decât toată începătoria şi puterea cerească aşezând-o, şi dimpreună cu Tatăl[26] şezând [pe un scaun]. Căci fiind Acesta Cuvântul cel din sânul lui Dumnezeu, şi asumând El acest trup, cu totul l-a unit cu Sine, şi i-a dăruit cinste egală, fiindcă este nedespărţit de El, şi pe acesta l-a făcut trup al Său, şi este Unul şi acelaşi în ceea ce priveşte ipostasul, chiar dacă este îndoit în privinţa firilor, fiind unicul Fiu Unul-Născut, Unul Hristos Domnul, cunoscut fiind în două firi şi în două lucrări şi voinţe specifice firii.

Şi şade de-a dreapta Tatălui

Căci [Hristos] nu şade îmbrăcat cu trupul dimpreună cu îngerii, nici nu slujeşte Tatălui, ci mai degrabă ca un Fiu al lui Dumnezeu întrupat împreună-închinat este cu Tatăl şi cu Duhul. Iar prin aceasta nu este adăugat nimic mai mult Sfintei Treimi, fiindcă nici nu este altul cel ce s-a întrupat, ci însuşi Cuvântul, Care şi mai înainte de a Se întrupa petrecea întru Tatăl, iar Întrupându-Se El, petrece în acelaşi chip [dimpreună cu Tatăl].

(Traducere după PG 155, 298A-302C şi note de Nicuşor Deciu, publicată în revista Ortodoxia, I/2010, p.185-194)

[1] Sfinţii Părinţi îl prezintă pe om ca pe un amestec paradoxal. Omul vine în existenţă după ce Dumnezeu creează cele două lumi inteligibilă (mintală) şi sensibilă (materială), ca un amestec de sine stătător din cele două lumi. A se vedea de pildă şi Cuvântul la Sfintele Paşti, al Sf. Grigorie Teologul paragrafele 7 şi 8.

[2] Vezi „Rânduiala Utreniei”, Liturghier, EIBMO, Bucureşti, 1974, p. 62.

[3] 2 Cor. 6,16.

[4] Deşi întunecoasă comparativ cu Noul Testament, Legea lui Moise nu este lipsită de lucruri tainice şi dumnezeieşti.

[5] Vezi 1 loan 1, 1.

[6] Este vorba despre înălţarea la ceruri a Domnului.

[7] Vezi loan 17, 21-23.

[8] Toate curentele gnostice, precum şi ereziile creştine care au preluat anumite idei din aceste doctrine, au susţinut existenţa unui trup aparent al Mântuitorului, încercând în acest fel să „protejeze” spiritualitatea lui Dumnezeu de întinarea cu materia considerată rea în sine. însă, în felul acesta, întruparea Cuvântului devine inutilă, din pricina lipsei de conţinut şi de sens, întrucât omul nu mai poate fi mântuit de vreme ce nu a fost asumată cu adevărat firea omenească în integralitatea ei.

[9] Vezi Mac. 7, 28; Rom 4, 11; Evr. 11, 3.

[10] Sensul îndreptării exprimat aici este acela de restaurare a firii. Venirea Cuvântului în pântecele Născătoarei de Dumnezeu a însemnat începutul restaurării întregii firi omeneşti, care s-a realizat mai întâi în persoana Fecioarei Maria.

[11] Sufletul, mintea şi cuvântul (raţiunea) sunt elementele fundamentale ale antropologiei patristice, pe care încercăm să le redăm cât mai corect, fără să confundăm, de pildă, mintea şi raţiunea, două facultăţi ale sufletului cu funcţiuni diferite.

[12] Matei 8, 20.

[13] lisus Sir. 11, 4.

[14] ICor. 1, 17.

[15] Vezi Ps. 24, 3.

[16] Vezi 1 Cor. 1, 20.

[17] Hristos i-a făcut pe Apostoli „pescari de oameni”, care prin „plasa” propovăduirii i-au prins pe oameni pentru Hristos.

[18] Textual „lucrare mantică”. Este vorba despre o lucrare magică ce implica inclusiv ghicirea viitorului.

[19] Noţiunea de „tip” (τύπος), care înseamnă „urmă, semn lăsat pe pământ ca rezultat al unei lovituri”, şi antitip (ἀντίτυπος), care semnifică un „lucru format după acelaşi chip, asemenea cu originalul”, sunt folosite în scrierile patristice, dar şi în Scriptură, pentru desemnarea raporturilor dintre creat şi necreat, Vechiul şi Noul Testament, realitate şi imitaţie a realităţii etc. De pildă, pe muntele Sinai, conform textului Septuagintei (Ieşire 25, 40), Moise vede „tipul”, adică urma, semnul modelului, iar nu modelul însuşi. Apoi tipurile Vechiului Testament se împlinesc în Noul Testament, fără însă ca ele să fie doar forme lipsite de conţinut. Tipurile veterotestamentare reprezintă o etapă reală a dumnezeieştii iconomii, care poartă în sine semnificaţiile unei viitoare desăvârşiri, aşa cum se întâmplă de pildă în cazul de faţă cu Moise, care se împlineşte în Noul Testament în Persoana lui lisus Hristos şi în lucrarea Lui de mântuire a lumii.

[20] În acest pasaj se specifică faptul că Mântuitorul a pătimit nu doar cu trupul ca formă, ci şi cu carnea (σαρξ), subliniindu-se în acest fel realitatea întrupării dar şi a vieţuirii Lui pământeşti.

[21] Pentru acestea a început a fi consacrat termenul de afecte, care sunt: foamea, setea, durerea, oboseala şi altele de acest fel. Afectele au rămas neosândite în urma păcatului strămoşesc.

[22] Scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om este acela de a dăinui împreună cu El în veşnicie, iar nu pentru realitatea finită şi epuizabilă a acestei lumi, ale cărei sensuri nu-i pot oferi niciodată plinătatea.

[23] Adică, iconomia învierii lui Hristos din morţi după trei zile, profeţită încă din Vechiul Testament, a revărsat har peste întreaga făptură: oamenilor, îngerilor şi făpturilor necuvântătoare.

[24] „O νοητός κόσμος”, expresie dificil de tradus, întrucât limbajul teologic românesc nu a consacrat până acum o expresie care să o acopere cu totul pe cea grecească, ci au fost folosite mai multe expresii echivalente ca de pildă: „lumea cea gândită”, „lumea inteligibilă”, „lumea înţelegătoare” etc. Noi am preferat să redăm în cazul de faţă prin „lume mintală”, pentru că este mai aproape de sensul etimologic, chiar dacă expresia sună oarecum neologic; apoi, deoarece în acest caz „o νοητός κόσμος” exprimă lumea îngerilor, care în Cântarea a 9-a a catavasiilor Maicii Domnului sunt numiţi printr-o sintagmă extrem de fericită „minţile cele fără de trupuri”.

[25] Rom. 8, 21.

[26] Vezi Marcu 16, 19.

Categories:   Dogmatică, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.