Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Maxim Mărturisitorul – Tîlcuire la Psalmul 59

Tâlcuire la Psalmul 59[1]

La sfârşit, celor care vor fi schimbaţi; ca inscripţie pe coloană pentru David, spre învăţătură, când a ars Mesopotamia şi Siria Soba şi s-a întors loab şi a răpus Valea Sării, douăsprezece mii.

La sfârşit, celor care vor fi schimbaţi. Acest psalm a fost intitulat astfel şi din cauza transformării deliberate şi a schimbării voite[2] care se va produce[3] în rândul oamenilor prin venirea lui Hristos[4] în vremurile de pe urmă[5], de la necredinţă la credinţă, şi de la păcat la virtute şi de la necunoaştere la cunoaşterea lui Dumnezeu; şi din cauza schimbării şi înnoirii[6] universale a firii întregului neam omenesc, în har[7] care va avea loc pe urmă, la sfârşitul veacurilor[8], prin Însuşi Mântuitorul, Dumne­zeul nostru, de la moarte şi stricăciune la viaţă veşnică şi nestricăciune, prin învie­rea aşteptată. Ca inscripţie pe coloană, pentru David: adică pentru Hristos însuşi. Din cauza nimicirii păcatului încă de pe acum, din Sine ca Stăpân şi Mântuitor, prin dumnezeiasca Sa întrupare, asemenea unei coloane, iar după El din cei ce vieţuiesc cu evlavie conform Lui; şi din cauza completei nimiciri a morţii şi a stricăciunii, care se va realiza tot prin El[9]. Spre învăţătură, când a ars Mesopotamia şi Siria Soba. Spre învăţătură nouă, celor care suntem şi vom fi schimbaţi[10], desigur, cu lăudata şi dumnezeiasca schimbare. Astfel a fost intitulat psalmul de către duhovnicescul David, însă eu spun [că a fost intitulat] de către Hristos[11]. Căci numai El este Împăratul adevărat, al lui Israel şi al celui ce îl vede pe Dumnezeu, nimicitorul oricărui păcat şi al necunoaşterii, şi biruitorul oricărui timp şi al firii, prin care păcatul s-a împământenit[12] în noi. A ars Mesopotamia, vorbindu-ne prin trup, care înseamnă obişnuinţa cu păcatul, cufundată în patimile trupeşti potrivnice firii. Şi Siria Soba, adică dispoziţia sufletească supusă timpului sau înşelată de veacul acesta. Căci Soba se tâlcuieşte „şapte”, ceea ce arată limpede o însuşire a timpului, fiindcă timpul este împărţit în şapte părţi[13]. Căci diavolul obişnuieşte să pornească dintr-o dată firea şi timpul împotriva virtuţii şi a cunoaşterii, îmbinând războaiele nevăzute, precum Adraazar cele două Sirii împotriva lui David. Adraazar se tălmăceşte în limba greacă „cel ce distruge vigoarea trupului” sau „cel ce nimiceşte puterea”. Acesta este diavolul: cel care a slăbit prin înşelăciune puterea spirituală a firii noastre, de la început, prin încălcarea poruncii dumnezeieşti şi l-a robit pe om timpului şi firii. Căci nu poate să lupte deloc împotriva oamenilor fără cele de sub fire şi de sub timp[14]. Şi s-a întors loab şi a răpus Valea Sării, douăsprezece mii. Căci oricine conduce oştirile duhovnicescului rege David, adică ale Domnului nostru lisus, împotriva forţelor potrivnice, răpune douăsprezece mii în Valea Sării. Valea Sării este carnea, ca loc al patimilor josnice, provocate de neascultare. în trup, ca într-o vale, orice om evlavios şi iubitor de Dumnezeu răpune, prin raţiune şi prin contemplaţie, firea şi timpul, adică predispoziţia iraţională a sufletului către acestea două, nestăruind în niciun fel, datorită înălţimii virtuţii şi a cunoaşterii, în legile firii şi timpului[15]. Căci numărul doisprezece arată firea şi timpul, dacă într-adevăr firea se împarte în cinci părţi în funcţie de simţuri, iar timpul în şapte părţi, după cum este evident pentru toţi. Iar dacă ai aduna cinci cu şapte, ai obţine evident numărul doisprezece. Poate că numărul celor ucişi indică triada facultăţilor sufleteşti[16], unită în chip rău împotri­va firii, prin înşelăciune, de tetrada simţurilor, printr-o legătură prin care s-a năs­cut tot păcatul. Pe acest număr îl ucide în mod minunat duhovnicescul David în bătăliile pentru adevăr, dând ajutor şi purtând cu înţelepciune luptele nevăzute şi pornind la război în mod duhovnicesc contra puterilor celor rele. Căci întreaga putere sufletească, mişcându-se împotriva firii, s-a lipit progresiv de cele sensi­bile[17]. Aşadar, când şi raţiunea şi irascibilitatea şi pofta, facultăţile generale ale sufletului, care sunt trei la număr, sunt învinse de cele sensibile, care sunt patru, se obţine numărul doisprezece. Căci prin înmulţirea lui trei cu patru şi a lui patru cu trei se obţine acest număr, pe care îl ucide omul care se apropie cu credinţă de Domnul şi care învinge minunat orice duh nevăzut şi vrăjmaş[18]. în concluzie, psalmul de faţă a fost intitulat celor care vor fi schimbaţi pentru noi, spre învăţă­tura acelor bunuri care ne sunt aduse de către duhovnicescul David. Ca inscripţie pe coloană, pentru David, adică pentru vestirea înfăptuirilor sale dumnezeieşti şi mântuitoare, săvârşite pentru noi. Fiindcă inscripţia pe coloană arată vestirea faptelor glorioase, după exegeţii care cunosc aceste cuvinte[19].

Dumnezeule, Tu ne-ai lepădat şi ne-ai nimicit, Te-ai mâniat şi Te-ai milostivit de noi.

Ne-a lepădat pe noi Dumnezeu, atunci când, dintru început nepăzind po­runca, ne-am vădit nevrednici de a sta faţă către faţă cu El. Ne-a nimicit pe noi, atunci când ne-a izgonit din înălţimea slavei paradisului, din cauza păcatului nostru. S-a mâniat, atunci când ne-a copleşit prin pedeapsa cu moartea, pedepsind şi îndreptând păcatul. S-a milostivit de noi, atunci când ne-a răscumpă­rat din moarte şi ne-a ridicat iarăşi în slava Sa, prin întruparea Fiului Său cel Unul- Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Care a luat asupra Sa datoria noastră pentru noi toţi.

Ai cutremurat pământul şi l-ai tulburat: vindecă-i rănile, căci s-a zdruncinat!

A cutremurat pământul nostru, adică inima şi l-a tulburat, dându-ne sabia Duhului, care distinge cu înţelepciune răul de bine, şi care ridică legea Duhului împotriva legii trupului, şi care lucrează în noi cinstitul război împotriva patimi­lor, şi care zdruncină continuitatea patimilor din noi şi care ne răscoleşte conşti­inţa aplecată spre gânduri şi amintiri iraţionale[20]. El vindecă prin renaşterea du­hovnicească în har rănile inimii noastre, care s-a clătinat şi a alunecat din cauza neascultării de la început, în urma căreia a persistat în greşeala din paradis.

Ai arătat poporului Tău lucruri aspre; adăpatu-ne-ai cu vinul străpungerii. Dat-ai celor ce se tem de Tine semn, ca să fugă din faţa arcului, ca să fie izbăviţi cei iubiţi de Tine.

Dumnezeu arată celor ce se tem de El lucruri aspre prin poruncile Sale[21], stabilind modurile de mortificare a trupului prin filosofia practică. Sau dimpo­trivă, învăţându-ne cu bunătate, spre folosul nostru, prin pronia şi judecata cea de multe feluri, pe noi, care nu îngăduim de bunăvoie să intrăm sub jugul dumnezeiesc al legii poruncilor. Ne adapă cu vinul străpungerii, adică ne oferă cunoaşterea care vine din contemplaţia duhovnicească în urma purificării prin filosofia practică, fiindcă orice cunoaştere duhovnicească ne străpunge inima, ducând la simţirea măreţiei binefacerilor dumnezeieşti faţă de noi. Dă celor ce se tem de El semn ca să fugă din faţa arcului, învăţându-i pe cei ce se tem de El să-şi înveşmânte tot trupul cu mortificarea lui lisus, prin care s-a realizat deplina nelucrare a păcatului. Căci a stabilit ca semn adevărat puterea care mortifică simţirea trupului prin cruce, ca să fugă din faţa arcului, adică de la suprafaţa amăgitoare care se vede din lucruri. Căci arcului, mă refer la fiecare patimă demonică, este suprafaţa corpurilor care stârneşte simţurile, asemenea vârfului săgeţii care răneşte simţurile, şi împinge în mod ruşinos sufletul înspre patimi[22].

De aceea spune Scriptura ca cei ce se tem de Domnul să fugă din faţa arcului, nu de arc. Căci arcul păcatului, când este fără faţă, nu ar putea reuşi nimic împotriva celor ce se tem de Domnul. Ca să fie izbăviţi cei iubiţi de Dumnezeu. Cei iubiţi de Dumnezeu sunt minţile care cuprind în sine cunoaşterea dumnezeiască din contemplaţie[23]; pe acestea le eliberează modurile de practicare a virtuţilor, do­bândite prin filosofia practică, de orice rătăcire şi de toate amintirile păcatului, care tulbură sufletul din cauza obişnuirii[24] cu ele.

Mântuieşte-mă cu dreapta Ta şi ascultă-mă! Dumnezeu a grăit în sfântul Său: „Voi bucura şi voi împărţi Sikima şi Valea Corturilor o voi măsura”.

Dumnezeu mântuieşte cu dreapta Sa, dându-L pe Fiul Său cel Unul-Născut, căci Fiul este mâna dreaptă a Tatălui, preţ de răscumpărare pentru mântuirea lumii. Ascultă, dându-i omului drept, pe lângă iertarea păcatelor, şi daruri duhovniceşti; fiindcă Dumnezeu îl aude pe cel ce se roagă fierbinte, în primul rând datorită pocă­inţei acestuia, dându-i iertarea păcatelor şi îl ascultă, dăruindu-i, pe lângă iertarea păcatelor, şi fapte prin harul duhovnicesc. Grăieşte în sfântul Său, adică în Cuvântul Său întrupat, planul dumnezeiesc ascuns de veacuri şi de generaţii, conform cu iconomia întrupării Hristosului Său, chemându[-ne] cu limpezime prin readucerea noastră la demnitatea umană şi dăruindu[-ne] spre viaţă săvârşirea faptelor bune, ca imagine ce preînchipuie viaţa veşnică, mai grăitoare decât orice voce. Grăieşte şi în fiecare om sfânt, care păzeşte poruncile Sale, arătând cuvintele vii prin fapte şi mai răsunătoare decât orice voce. Se bucură omul cel drept, atunci când, ajuns la desăvârşire prin harul Fiului cel Unul-Născut, devine capabil să împartă Sikima, adică să ofere celorlalţi modurile bărbăteşti ale virtuţilor, prin practică, proporţi­onal cu experienţa proprie. Fiindcă Sikima se tâlcuieşte înălţimea umărului, mai precis, este deprinderea care, pe de o parte, se înfrânează de la toate patimile, iar pe de altă parte, săvârşeşte toate virtuţile; căci se spune că simbolul făptuirii este umărul. Măsoară Valea Corturilor, atribuind fiecărui lucru raţiunile cunoscute prin contemplaţia naturală. Căci Valea Corturilor este această lume, în care această viaţă, asemenea corturilor, este schimbătoare şi trecătoare, în funcţie de voinţa şi starea sufletească diferită a fiecărui om. Sau iarăşi, corturile din această vale pot însemna modurile virtuţilor, pe care le împarte cu înţelepciune ucenicilor, potri­vit cu dispoziţia sufletească a lor, dând fiecăruia învăţătură şi paza celor cuvenite, ştiind să arate fiecăruia, prin bună învăţătură, calea potrivită pentru mântuire. Sau iarăşi, corturile din vale sunt Bisericile neamurilor credincioase, aşezate în toată lumea şi întărite prin Mântuitorul Hristos, Domnul nostru. Această interpretare, după cum cred, este superioară celorlalte. Sau iarăşi, măsoară Valea Corturilor cel ce cuprinde prin cunoaştere lumea corpurilor, ca pe o Vale a Corturilor. Căci corpul a fost numit în multe locuri din Scriptură cort.

Al Meu este Galaadul şi al Meu este Manase şi Efraim întărirea capului Meu.

Galaad, după una dintre tâlcuirile acestui nume, este Revelaţia. Manase, la rândul său, se tâlcuieşte uitare. Revelaţia şi uitarea i se întâmplă tocmai omului drept, care, pe de o parte, primeşte iniţierea prin contemplarea celor tainice, iar pe de altă parte, uitarea suferinţelor pentru virtute, datorită bucuriei con­templaţiei duhovniceşti, care vine în urma suferinţelor pentru virtute. Efraim se tâlcuieşte lărgire, ceea ce este nădejdea neînşelătoare a bunurilor viitoare, prin credinţă; iar nădejdea este sprijinul capului omului drept, adică al credinţei. Căci credinţa este capul oricărui om drept şi a oricărei fapte bune, a cărei putere a născut nădejdea[25] neînşelătoare a bunurilor viitoare. Prin nădejde contemplăm cele viitoare ca şi cum ar fi prezente, ne lărgim la vreme de suferinţă şi rămânem fără pată în ispite.

luda – regele Meu, Moab – vasul nădejdii Mele.

luda se tâlcuieşte mărturisire. Căci mărturisirea, prin rugăciune, este înce­putul oricărui bine în oamenii sfinţi. însă luda se poate înţelege prin Domnul, Care este adevăratul rege al duhovnicescului Israel, care îl vede pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru noi, mărturisind către Tatăl şi zicând: „îţi mărturisesc Ţie, Tată sfinte”. Moab se tâlcuieşte măruntaiele Tatălui şi se înţelege trupul nos­tru, prin care s-a realizat curăţirea păcatelor prin filosofia practică, ca într-o baie, după cum cu limpezime indică vasul. Căci curăţirea este vasul nădejdii, adică pregătirea printr-o viaţă curată pentru moştenirea nădăjduită a bunătăţilor care ne aşteaptă. Iarăşi, se poate ca Moab să se refere la întruparea Domnului. Fiind­că Fiul Omului a devenit şi S-a făcut vasul adevărat al nădejdii noastre, adică Cel ce spală şi ne curăţă de petele şi murdăria care se află în noi din cauza păcatelor.

Peste Idumeea îmi voi întinde încălţămintea. Mie străinii Mi s-au supus.

Idumeea se tâlcuieşte lut sângeriu. Dar cuvântul poate fi înţeles ca referindu-se la trupul Domnului, prin care Acesta, ca cu încălţăminte, a păşit printre cele omeneşti, căci altfel creatura nu ar fi putut să-L cuprindă pe Creatorul nemărginit şi necuprins după fire. Iarăşi, se poate înţelege ca referindu-se la trupul fiecăruia dintre noi, peste care întindem încălţămintea, adică asceza şi stăpânirea de sine, care apă­ră sufletul de spinii şi de înţepăturile viclene ale diavolului. Căci acestea trebuie să înţelegem prin încălţăminte, întrucât fără asceză şi fără riguroasă stăpânire de sine nu este cu putinţă ca ascetul evlavios să câştige lupta împotriva patimilor trupului. Iarăşi, prin încălţămintea sufletului se poate înţelege şi simţirea mortificată prin ra­ţiune şi contemplaţie. Având simţirea mortificată, ridicându-se peste cele sensibile, sufletul traversează acest veac fără a săvârşi vreun rău, adunând raţiunile din el prin intermediul simţirii ca o încălţăminte de imagini, iar diferenţele de aspect şi de formă ale celor văzute le unifică prin înţelegerea şi cunoaşterea Raţiunii unice şi originare. Mie străinii Mi s-au supus: căci atunci când Domnul, Întrupându-Se, a venit la noi, s-au supus puterii tăriei Lui nu numai duhurile răutăţii nimicite de El, ci şi toate nea­murile care au primit prin chemare mântuirea propovăduită de Evanghelie. Străinii se supun şi oricărui om drept, când, aşezând pe pământul trupului său, ca pe o încăl­ţăminte, stăpânirea de sine care mortifică legea păcatului, va îmblânzi nu numai pa­timile necurate sălăşluite în trup, ci va nimici şi pe demonii vicleni care le săvârşesc.

Cine mă va duce spre cetatea întărită?

Cetatea întărită este înţelepciunea culeasă din multe contemplaţii divine şi mistice, înconjurată sau întărită cu zidurile virtuţilor, după cum a spus un alt interpret al Tradiţiei. Sau iarăşi, cetatea întărită este situaţia în care bărba­tul cu adevărat cinstitor şi iubitor de Dumnezeu devine de necucerit şi inataca­bil în faţa duşmanilor, prin acoperământul sfintelor Puteri, care-l păzeşte. Sau iarăşi, cetatea întărită este sufletul fortificat prin raţiune şi prin vieţuire dreap­tă şi plin de toate harurile virtuţilor. Sau iarăşi, cetatea întărită este deprinde­rea cunoaşterii adevărate şi neînşelătoare, alcătuită din toate contemplaţiile morale, naturale şi teologice, către care este condus orice bărbat evlavios de nimeni altcineva, decât numai de Dumnezeu, Care îi atrage la Sine pe toţi prin măreţia nespusă a bunătăţii Sale.

Cine mă va călăuzi până în Idumeea?

Idumeea, după cum a arătat mai înainte cuvântul, este unificarea tutu­ror lucrurilor create ce cad sub simţuri, în jurul căreia se desfăşoară, în duh[26] contemplaţia naturală, prin care este contemplat Creatorul din frumuseţea şi măreţia celor create – păstrând proporţiile cuvenite – de către cel ce adună cu evlavie cunoaşterea lucrurilor existente[27]. Sau poate este filosofia care lucrează virtuţile prin trup.  Cu ajutorul ei, trupul nostru devine templu al Duhului Sfânt, fiind zidit cu podoabele poruncilor. Spre această filosofie, însuşi Domnul ne călăuzeşte din nou, dăruind celor ce îl iubesc şi ştiinţa celor văzute şi învăţându-i mortificarea membrelor acestui trup de lut şi muritor. Sau, ca să spun pe scurt, cetatea întărită este contemplaţia care cunoaşte cele inteligibile, în timp ce Idumeea este ştiinţa celor sensibile. Spre acestea două ne călăuzeşte şi ne îndreaptă numai înţelepciunea lui Dumnezeu-Tatăl, adică Fiul Unul-Născut. De aceea, prorocul, călăuzindu-ne, spune:

Oare nu Tu, Dumnezeule, Care ne-ai lepădat?

Adică Tu, Doamne, Care dintru început ne-ai lepădat pe noi din cauza păca­tului, Tu însuţi, datorită adâncimii milei Tale, Te-ai milostivit şi ne conduci către cetatea întărită şi ne călăuzeşti până în Idumeea, conform explicării de mai sus.

Şi nu vei mai ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre?

Căci Dumnezeu nu va ieşi cu bărbatul care se bizuie pe sine şi care nădăj­duieşte în arcul său şi care îşi gravează sabia salvatoare, ci cu cei care îi izbesc pe duşmani cu Dumnezeu însuşi ca cu un corn şi îi nimicesc în numele Lui pe cei ce se ridică împotriva lor. Cu dreptate va ieşi Domnul la război împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi.

Dă-ne ajutor în strâmtorare, căci zadarnică e mântuirea de la om.

Prorocul îi cere cu rugăciuni lui Dumnezeu Mântuitorul, în numele firii co­mune, să ni se dea ajutor în strâmtorare, adică în aceea care s-a răspândit mult în fire din cauza păcatului şi a împins-o până la porţile iadului. Fiindcă, după socotinţa mea, strâmtorarea este tirania şi dominaţia morţii şi a stricăciunii, iar ajutorul este nădejdea învierii, întărită prin har, spre care privind cei evlavioşi, poartă fără tristeţe mâhnirea morţii. Sau iarăşi, strâmtorarea este osteneala pen­tru virtute, iar ajutorul este nepătimirea care urmează acesteia, prin harul lui Dumnezeu. Comparată cu nepătimirea după har, orice mântuire de la oameni este zădărnicie şi în întregime nefiinţă. Căci ca nefiinţă este corect înţeleasă zădărnicia.

În Dumnezeu vom săvârşi puterea şi El îi va nimici pe cei care ne strâmtorează.

În Dumnezeu săvârşesc virtutea cei care nu-şi atribuie loruşi izbânzile virtu­ţilor şi nici nu pun pe seama înţelepciunii lor înţelegerea tainelor dumnezeieşti, în aceştia însuşi Dumnezeu, Care depăşeşte după fiinţă în mod infinit şi negrăit toate cele create[28] şi le cuprinde pe toate, lucrează orice virtute şi le dăruieşte cunoaşterea, nimicind toţi demonii vicleni, care stau împotriva virtuţii şi a cu­noaşterii şi încearcă să-i ispitească prin răutate şi necunoaştere pe cei ce se tem de El. Căci El însuşi este Mântuitorul a toate, deoarece este şi creatorul tuturor. Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Traducere şi note de Marius Portaru, în revista Ortodoxia, nr. 2/2013, p. 174-203

[1] PG 91,1396D

[2] Am optat pentru traducerea printr-un paralelism, „transformării deliberate şi a schimbării voite”, ceea ce în textul Sfântului Maxim pare a fi două hendiade alăturate, γνωμικήν τε καί προαιρετικήν μεταβολήν καί άλλοίωσιν. Aceasta este ο structură tipică pentru scriitura Sf. Maxim Mărturisitorul, o ambiguitate bine cunoscută printre specialişti, cf. Cari Laga, „Maximus as a stylist in Quaestiones ad Thalassium”, în: Moximus Confessor. Actes du Symposium sur Maxim le Confesseur. Fribourg, 2-5 septembre 1980, F. Heinzer, C. von Schonborn (eds.), Ed. Universitaires Fribourg, Fribourg, 1982, pp. 139-146, passim. Pentru stadiile actului volitiv la Sf. Maxim Mărturisitorul şi pentru o analiză în profunzime a conceptului polisemantic şi complex, „γνώμη”, cf. studiul nostru, „Conceptul de γνώμη în antropologia teologică şi în hristologia Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662)”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, 7 (2007), pp. 609-639. γνώμη este o dispoziţie stabilă, un fel de habitus al voinţei, format prin alegeri repetate, care condiţionează alegerea, προαίρεσις. Trecerea de la o γνώμη orientată spre păcat la o γνώμη orientată spre virtute se face printr-o deliberare şi printr-o transformare interioară, dar evoluţia acestei transformări interioare spre o modificare completă, obiectivată în fapte, cu consecinţe ontologice, se face prin alegerile repetate şi stabile ale binelui. Din aceste raţiuni, pentru a rezolva ambiguitatea structurii de mai sus, am ales să grupăm γνωμικήν cu μεταβολήν (prepoziţia μετά indică trecerea într-o altă stare, iar radicalul -βολ este acela al sfătuirii interioare, βουλή) şi προαιρετικήν cu άλλοίωσιν (alegerea duce la o schimbare radicală, sugerată de adjectivul άλλος, care intră în componenţa lui άλλοίωσιν). Cf. Alexandre Pillon, Synonymes grecs (recueillis dans les écrivains des différents âges de la littérature grecque et expliqués d’après les grammairiens, l’étymologie et l’usage avec des exemples tirés des meilleurs auteurs grecs), Librairie Classique, Paris, 1847, passim şi Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, trad. de Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 36 (alloiosis este definită ca o schimbare calitativă) şi 169 (metabole este „termenul cel mai generic al lui Aristotel pentru trecerea dintr-o stare în alta, fie la nivelul substanţei, unde metabole este numită genesis, fie la una din cele trei categorii ale calităţii, cantităţii sau locului, unde metabole se cheamă kinesis”). Ultima lucrare citată pare a favoriza opţiunea noastră de a traduce μεταβολήν prin „transformare”, iar άλλοίωσιν prin „schimbare”.

[3] γενομένην. Sfântul Maxim acordă adjectivul la singular cu sintagma μεταβολήν καί άλλοίωσιν, ceea ce presupune că vede aceste două concepte ca pe o unitate, în care este mai probabil ca μεταβολήν să îl expliciteze pe άλλοίωσιν, întrucât acesta din urmă va fi păstrat şi mai jos, într-o structură similară.

[4] Este vorba de întrupare, nu de Parusie. Termenul folosit este επιδημία, nu παρουσία. Toată această frază complexă este construită pe antiteza temporală între întrupare şi Parusie.

[5] επί τελεί τών χρόνων. Traducerea corectă nu este „la sfârşitul veacurilor”, ci „în vremurile de pe urmă”, confrom tradiţiei biblice inaugurate de Sf. Pavel, care scrie la Evrei 1, 2: „în zilele acestea mai de pe urmă (επ’εσχάτου τών ήμερων τούτων – cf. Nestle-Aland, Greek- English New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2001, p. 563) ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile (τούς αιώνας)”.

[6] άλλοίωσιν τε καί άνανέωσιν.

[7] Am restructurat această sintagmă, care în original are următoarea formă: καθολικήν τού παντός γένους τών άνθρώπων εν χάριτι φυσικήν. Se pierde în traducerea noastră opoziţia, sau mai degrabă complementaritatea, dintre natural şi haric, sugerată de Sfântul Maxim. Sunt afirmate aici efectele harului divin asupra naturii umane, complementaritatea dintre har şi natura umană sau faptul că îndumnezeirea omului nu înseamnă anularea panteistă a identităţii naturii sale. Aceasta este formula şi condiţia logică şi ontologică a comuniunii.

[8] επί τελεί των αιώνων. în opoziţie cu επί τελεί των χρόνων de mai sus. Pentru a înţelege mai bine aceşti termeni teologici, este nevoie să precizăm distincţia între eternitate, eon şi timp. Eternitatea este numai a lui Dumnezeu. în momentul creării lumii, ia naştere timpul, ca devenire. Timpul caracterizează mişcarea liberă a creaturilor. în momentul sfârşirii istoriei, la a doua venire a lui Hristos, când va face „cer nou şi pământ nou”, timpul va deveni eon, adică o eternitate în care există amintirea tuturor celor ce s-au întâmplat în timp. Eonul este conjuncţia dintre timpul creaturilor şi eternitatea lui Dumnezeu. Din punct de vedere teologic, în sânul timpului mai există o diviziune, aceea între timpul de dinainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi timpul de după întrupare. Acesta din urmă este numit în literatura teologică „vremurile de pe urmă”, întrucât împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, împărăţia harului este deja prezentă în timp şi se va desăvârşi în eon. Timpul mântuirii este timpul eshatologic al lui „deja, dar nu încă”. Cf. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 349-350. Pentru a înţelege perspectiva din care Sf. Maxim Mărturisitorul face exegeza acestui psalm, trebuie să luăm în considerare cele două diviziuni ale timpului: pe de o parte, viitorul verbului „vor fi schimbaţi” se referă la oamenii de după întrupare, văzuţi de psalmistul care trăia în vremea Vechiului Testament, iar pe de altă parte, se referă la oamenii de după înviere, văzuţi de Sf. Maxim Mărturisitorul, care trăieşte în vremea Noului Testament. În perioada de după întrupare, schimbarea are loc prin alegerea liberă a oamenilor, condiţionaţi de timp, în perioada de după înviere, schimbarea este exclusiv lucrată de har, ca o încununare a voinţei acelor oameni care L-au căutat pe Dumnezeu în timp. Acestea sunt cele două perspective temporale pe care le are în vedere exegetul şi care explică tot şirul antitezelor din această frază extrem de complexă şi densă, cea mai dificilă frază din tot Comentariul. În traducerea noastră, am ţinut cont permanent de aceste antiteze, în funcţie de care am ales termenii româneşti.

Ideea Sf. Maxim Mărturisitorul despre schimbarea morală a oamenilor este de filiaţie vasiliană, iar ideea despre schimbarea naturii omeneşti o împrumută de la Sf. Grigorie de Nyssa, cf. supra.

[9] Şi acest paragraf menţine cele două distincţii temporale: întruparea aduce posibilitatea eliberării de păcat, prin hotărârea liberă a voinţei şi prin puterea şi cunoaşterea (harul şi adevărul, loan 1,17), care ne vin de la Hristos, dacă respectăm poruncile Sale, iar învierea aduce restaurarea ontologică a firii omeneşti. Prin această viziune, Sf. Maxim Mărturisitorul se menţine pe linia unei sinteze între comentariul Sf. Vasile cel Mare şi cel al Sf. Grigorie de Nyssa.

[10] Aceeaşi antiteză temporală sau complementaritate a etapelor desăvârşirii omului, mai întâi prin alegerea liberă a voinţei, apoi prin lucrarea îndumnezeitoare a harului în noi.

[11] Deoarece regele David este tipul lui Hristos.

[12] συνίστασθαι πέφυκεν. ultimul verb conţine radicalul -φυ, al firii/substanţei unui lucru. Sf. Maxim Mărturisitorul sugerează prin aceasta acţiunea corupătoare la nivel ontologic, pe care o produce păcatul. De aceea, era nevoie de o restaurare a firii umane. Este susţinută ideea de mai sus.

[13] ἑβδοματικὸς.

[14] Sfântul Maxim grupează păcatul/virtutea – cunoaşterea cu firea – timpul. în ascetica răsăriteană, cunoaşterea duhovnicească este un mod de împotrivire faţă de şi de biruire a păcatului. Dacă ispitirea începe prin ceea ce se numeşte „atacul” (προβολή), o propunere a păcatului la nivelul gândului, creştinul care are capacitatea discernământului gândurilor şi forţa de a respinge cu mintea acest atac, nu va cădea în ispită. în acest mod, cunoaşterea se împotriveşte păcatului. Din punct de vedere teologic, la Sfântul Maxim cunoaşterea se referă de multe ori la cunoaşterea raţiunilor divine din natură şi Scriptură, care este o contemplare a lor prin harul lui Dumnezeu, treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, în concepţia sa. Se înţelege, cu atât mai mult cunoaşterea raţiunilor divine din Scriptură şi creaţie va favoriza capacitatea minţii de a se opune păcatului. Pe de altă parte, sensibilitatea omului faţă de păcat constă în existenţa afectelor naturale (nevoia de hrană, de adăpost etc.), apărute în firea umană în urma păcatului strămoşesc. Printr-o satisfacerea necumpătată a acestor nevoi sau prin folosirea afectelor în vederea simţirii plăcerii trupeşti, se naşte păcatul. Aceasta este legătura dintre păcat şi fire (din text, se vede că Sfântul Maxim prin „fire” are în vedere trupul). Pe de altă parte, pentru dobândirea cunoaşterii raţiunilor dumnezeieşti din creaţie şi Scriptură este nevoie de un proces în timp, de o perseverenţă în a ţine în frâu afectele naturale prin asceză şi prin rugăciune. în felul acesta timpul se opune, adică îngreunează cunoaşterea. Devenind gradată, cunoaşterea este parţială pentru un anumit timp. De această parţialitate temporară a cunoaşterii se foloseşte adesea diavolul pentru a-l înşela pe ascet. Cunoaşterea cere un efort îndelungat. Aceasta este corespondenţa dintre timp şi cunoaştere. în acest fel binomul păcat-cunoştere poate fi grupat cu celălalt, firea-timpul. Grupul fire-timp mai apare numai într-un singur loc din Ambigua, PG 91,1396D.

[15] Înălţimea cunoaşterii biruie timpul. Cunoaşterea nu mai este gradată, deci nu mai este temporală. Fiind completă, contemplă dintr-o privire ansamblul raţiunilor divine din creaţie şi din Scriptură. Această înălţime a cunoaşterii are la bază înălţimea virtuţii, ca biruire a predispoziţiilor iraţionale, a afectelor, adică a folosirii nepăcătoase a lor sau a suprimării lor pentru mai mult timp (să ne gândim la nevoitorii care nu mănâncă în tot Postul Paştilor). O suprimare totală a afectelor în viaţa aceasta nu este posibilă. Ea va avea loc în viaţa viitoare.

[16] νους (mintea), επιθυμία (pofta), θυμός (mânia).

[17] Sufletului, fiind de natură spirituală, îi este proprie ocuparea cu cele spirituale, cu rugăciunea şi contemplaţia lui Dumnezeu.

[18] Cei care îndeamnă la iubirea materiei şi a celor materiale sunt diavolii. În literatura ascetică; există întrebarea (care nu a primit un răspuns unanim) dacă atracţia pentru cele materiale (ispita) este favorizată de pofta care există în sufletul omului şi care îl împinge spre căutarea materiei pentru a şi-o satisface, sau de diavolii care se ascund în lucrurile materiale şi exercită prin ele c atracţie asupra sufletului.

[19] Sfântul Maxim se referă la omilia Sf. Vasile cel Mare, cf. supra.

[20] Gândurile şi amintirile iraţionale sau potrivnice firii sunt rod al inimii întunecate de păcat, în rugăciunile de seară, de la Pavecerniţă, există această expresie foarte frumoasă: „necuratelor mai înainte prinderi în minte”.

[21] În teologia Sfântului Maxim, celor ce sunt la începutul drumului duhovnicesc, Dumnezeu este văzut ca de nişte robi care împlinesc poruncile. Ascetul „se teme” de Dumnezeu. Dar celor mai înaintaţi în virtute, Dumnezeu le apare în chip de Tată. Ascetul îl iubeşte pe Dumnezeu.

[22] Coroborând acest pasaj cu acela de dinainte de nota 20, supra, se vede că Sfântul Maxim ia în considerarea ambele moduri de naştere a ispitei: amintirea pătimaşă-pofta din om, dar şi suprafaţa atrăgătoare a lucrurilor.

[23] Este o iubire-cunoaştere. În a doua fază a progresului duhovnicesc, cunoaşterea-contemplaţia, este prezentă şi prima fază, a filosofiei practice, a lucrării virtuţilor cu fapta.

[24] În original: κατά πρόληψιν. Poate fi tradus şi prin aplecarea, înclinarea spre ele sau slăbiciunea pentru ele.

[25] Aşadar, nădejdea se naşte din făptuire, din încercări, nu numai din simpla credinţă.

[26] La Sf. Maxim Mărturisitorul, treapta duhovnicească superioară le presupune active pe toate cele de dinaintea ei. Astfel, cel ce este cunoscător este şi făptuitor, iar cel ce are parte de unirea „teologică”- mistică prin iubire cu Dumnezeu este şi făptuitor şi cunoscător. La Evagrie Ponticul, trecerea pe o treaptă duhovnicească superioară se face prin părăsirea celor de dinainte.

[27] Aşa cum am precizat mai sus, contemplarea raţiunilor divine din creaţie este sintetică; ele sunt văzute ca un ansamblu, când ascetul ajunge la desăvârşirea cunoaşterii. Ansamblul lor sintetic este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, din care izvorăsc toate raţiunile lucrurilor. Ipostazierea raţiunilor lucrurilor în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat arată fundamentul ultim spiritual şi personal al întregii existenţe.

[28] μονώτατος în original, superlativul absolut al adjectivului „unic”. Am optat pentru o traducere prin parafrază dezvoltată.

Categories:   Antropologie, Scrieri patristice, Sfînta Scriptură

Comments

Sorry, comments are closed for this item.