Mănăstirea Petru Vodă

O mărturie despre „Sfântul închisorilor“

Numele lui Valeriu Gafencu l-am auzit pentru prima oară din gura unchiului meu, cu mult timp înainte ca acest nume să capete rezonanţa pe care o are astăzi în sufletele atâtor români. Ştiind că unchiul meu a stat o vreme la căpătâiul lui în închisoare, l-am rugat să-mi împărtăşească câteva amintiri, pentru a le publica. A acceptat. Însă, probabil din smerenie, a pus condiţia de a nu-i dezvălui identitatea. Mi-a spus că şi-ar fi dorit ca toate cele povestite să le fi încredinţat direct părintelui Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, pentru care are o admiraţie neţărmurită; dar şi pe calea tiparului e mul­ţumit că totuşi vor ajunge la sfinţia sa. În închisoare, la canal, a suferit mult. Mai în­tâi o cangrenă la picior, de care s-a vindecat în chip minunat, apoi icter, urmat de o enterocolită de tip malaric. În sfârşit, tuberculoză pulmonară, în urma căreia a fost transferat la sanatoriul penitenciar de la Tg. Ocna, unde avea să-l cunoască îndea­proape pe Valeriu Gafencu.

„Despre Valeriu Gafencu n-am să-ţi vorbesc din auzite, ci din cele câteva văzute şi trăite de mine personal. L-am cunoscut într-o zi de martie a anului 1951. Reflectând acum asupra celor care s-au întâmplat pentru a pregăti întâlnirea mea cu el, realizez că a fost pronia dumnezeiască care m-a adus de la Canal la Tg. Ocna.

Ajuns acolo, am fost plasat într-o cameră cu alţi 9 deţinuţi. La dreapta mea, lângă uşă, stătea de mai multă vreme un tânăr pe nume Aurel Caramitru, venit din torturile iadului de la Piteşti. Ne-am împrietenit imediat. Avea o înfăţişare de înger. Fără să ştie de unde vin, ce sunt sau alte lucruri legate de persoana mea, chiar a doua zi, parcă împins de cineva, m-a condus la căpătâiul lui Valeriu Gafencu, bolnav şi imobilizat la pat. Îmi amintesc că era în camera numărul 4, unde stăteau toţi cei care îşi aşteptau moartea. N‑am să uit niciodată strălucirea privirii lui, la care se adăuga un zâmbet serafic.

Din acea clipă, în fiecare zi, împreună cu Aurel, timp de 3 luni, până când am fost eliberat, i-am dat lui Valeriu tot ajutorul de care avea nevoie şi care se putea da în acele condiţii. Îl ajutam să mănânce, îi aşezam perna sau îi făcem masaj la picioare şi la mâini, atât cât putea el suporta. Astfel ­aveam ocazia să asistăm la discuţiile teologice pe care le purta cu un alt deţinut din patul de vizavi, pastorul evanghelist Richard Wurmbrand. Vorbeau despre probleme care pentru mine erau atunci noutăţi absolute. În toate disputele teologice, însă, Valeriu Gafencu era învingător, iar victoria lui era recunoscută chiar şi de Wurmbrand.

Însă una din marile deosebiri dintre Valeriu şi Wurmbrand era aceea că Valeriu îi iubea pe toţi în egală măsură şi mai puţin pe sine, în timp ce Richard părea să se iubească numai pe sine, prin toate manifestările sale. Şi asta se vedea mai ales când solicita ajutorul medicilor pentru a-l scoate din crizele provocate de tuberculoza sa ganglionară. În schimb, pe Valeriu Gafencu nu l-am auzit niciodată scoţând vreun vaiet din cauza durerilor reumatice şi a escarelor făcute pe spate din cauza nemişcării.

Trebuia poate să încep cu concluzia că pentru mine, cât şi pentru alţii care l-au cunoscut şi au trecut prin viaţa lui, Valeriu Gafencu a fost cu adevărat un sfânt în viaţă. Am să-ţi relatez câteva întâmplări cu privire la puterile harului revărsate asupra lui.

În noaptea de Înviere eram la marginea patului lui. Penitenciarul era situat la poalele Muntelui Cireşoaia, în vârful căruia se afla un schit. Stăteam amândoi absorbiţi de bătaia clopotelor care anunţau Învierea Domnului. Când slujba s-a terminat, eu încă priveam pe fereastră, de unde vedeam partea de vârf a dealului. Am început să-i spun cele ce vedeam. Asculta relatările mele cu o îngerească smerenie. La un moment dat, însă, am apreciat că nu mai aveam ce să-i spun. Văzând că tac, m-a rugat să privesc în continuare. În loc să-i spun eu ce văd, el, uitându-se în ochii mei, îmi spunea tot ceea ce vedeam eu: cum coborau oamenii cu lumânările aprinse, cum se stingeau din cauza vântului şi le reaprindeau. Am rămas mut de uimire. Eu priveam, iar el îmi spunea ce vedea în ochii mei! A doua zi dimineaţă mi-a dat Sf. Împărtăşanie: o bobiţă primită prin cine ştie ce mijloace, pe care numai el le cunoştea…

În acest răstimp de trei luni, legătura dintre mine şi Valeriu Gafencu s-a întărit şi mi-a povestit multe întâmplări din viaţa lui de deţinut, pe care nu le mai reiau, pentru că despre ele s-a scris destul de mult. La un moment dat mi-a ajuns la urechi că următorul la camera de reeducare voi fi eu. Aceasta pentru că participasem la un protest în ziua de 1 mai, dar probabil şi pentru că eram apropiat de Valeriu Gafencu. M-am dus la Valeriu pentru rămas-bun şi i-am spus că sunt gata să-mi jertfesc viaţa, dar de reeducat nu mă voi reeduca. Mi-a zâmbit cu zâmbetul lui de neuitat şi mi-a spus: «Nu te teme! Mâine vei fi eliberat!». Am rămas stupefiat, fiindu‑mi cu neputinţă să cred că, în atmosfera de ­atunci, aşa ceva ar fi fost posibil; şi era pentru prima dată când nu îl credeam. A doua zi, în jurul orei 14, o echipă de securişti a intrat în cameră însoţită de politruc, iar cel mai mare dintre ei a întrebat de mine. Eram convins că voi fi dus la camera de reeducare. Când m-am văzut liber, nu îmi venea să cred! Am ajuns acasă într-o sâmbătă, iar biata mama, care aflase de la un deţinut de drept comun că aş fi mort, îmi făcea parastasul. Ajunsesem acasă la propriul parastas!

În închisoare, Valeriu Gafencu ne-a învă­ţat, pe mine şi pe Aurel Caramitru, practicarea rugăciunii inimii: cu degetul mare de la mâna dreaptă luam pulsul la încheietura mâinii stângi. În acest timp, pentru fiecare bătaie a inimii, un cuvânt: Doamne. Iisuse. Hristoase. Fiul. Lui. Dumnezeu. Miluieşte-mă. Pe mine. Păcătosul. După o vreme, întrebându-mă Valeriu despre cum decurgea rugăciunea, mi-a spus că va veni o clipă în viaţă când inima, fără să-i comand, îmi va cânta singură.

Exact la două luni de la eliberare am fost căutat iarăşi de Securitate. Un subofiţer de la poartă m-a introdus într-o sală care fusese mai înainte garaj şi, îndată ce am intrat, m-a întâmpinat un miros groaznic de excremente de şobolan. M-a îndemnat să stau în mijlocul sălii, pe un scaun. La scurtă vreme au apărut alţi 5 ofiţeri. După ce s-au terminat formalităţile introductive (nume, adresă etc.), chiar în momentul primului cuvânt al primei întrebări, m-am simţit cuprins de o sferă luminoasă şi am auzit inima cum îmi cânta: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». În mijlocul acestei sfere mă simţeam fără greutate. Auzeam întrebările fără să recunosc vreun cuvânt din cele care îmi erau adresate, iar glasul meu de răspuns mă făcea să-mi dau sema că răspund la întrebări fără să ştiu ce răspund. După o vreme, am auzit şi am şi înţeles că ancheta s-a terminat şi că sunt liber să plec. Sfera a dispărut şi inima a încetat să-mi mai cânte. Am ieşit şi subofiţerul m-a însoţit până la poartă. Trecuseră 3 ore. Pe acel petec de drum mi-a zis: «Domnule, asemenea lucru n-am mai văzut şi n-am mai auzit. Dacă în ţara asta ar fi încă 1000 de oameni ca dumneata, Securitatea ar da fali­ment». După ce mi-a deschis poarta, lucru de mirare, mi-a zis: «Să trăiţi!».

Aş vrea să închei cu un lucru pe care Valeriu Gafencu mi l-a spus cu puţin timp înainte să fiu eliberat. Deşi în convorbirile noastre el nu puncta decât lucruri de duhovnicie şi niciodată legate de politică, mi-a declarat ceva care pentru mine are valoarea unui testament oral, de care cei care vor tre­bui să judece şi să hotărască vreodată canonizarea lui aş vrea să ţină seamă, spre a desfiinţa orice fel de prejudecată. Îl citez: «Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui până acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!»”.

“Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui până acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!” (Valeriu Gafencu)

Silviu Andrei Vlădăreanu

Categories:   Sfinţii închisorilor

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE