Mănăstirea Petru Vodă

Constantin Oprişan – Psihaion (poem ontologic)

Cu suflet cald şi dulce, din pâine şi din vin,
Unesc abstractul suflet, pământului concret,
În duh port limpezimea Olimpului Elin,
Şi-n trupul meu de iască, port fiere şi oţet.

N-am nume; despre mine, eu însumi ştiu puţin,
Nici cine-mi vrea pieirea, nici cine m-a născut
Şi împlinesc în lume un trist şi greu destin:
Ştiind de toţi şi toate, să-mi fiu necunoscut.

Pe vârsta mea, în urmă, cu gândul când alerg,
Mă pierd în limpezimea de apă şi de cer,
Şi-abia-mi aduc aminte că m-am deprins să merg,
Ţinându-mă de cârja bătrânului Homer.

Tot bunul orb, devreme, să văd m-a învăţat,
Spre Zeii lui pe boltă, privirea să-mi ridic.
Mă căţăram spre ceruri, pe braţu-i ridicat,
Şi-mi măsurăm statura cu degetul lui mic.

Când mâzgăleam cuvântul, sub ochii lui miopi,
În praf, cu beţişoare din creangă de măslin,
Printre istorii grele, cu nimfe şi ciclopi,
Mi-a spus că eu m-aş trage din neam de androgin.

La androgini, cum spune istoria în cărţi,
Bărbatul şi femeia formau un singur ins.
Neîmpărţită vremea curgea din două părţi,
Şi-ntreg, principiul vieţii în ei era cuprins.

Natura necurmată şi timpul neştirbit,
Nimic nu separase realul de latent.
Ce-a fost, cu ce-o să fie, un tot nedespărţit,
Iar lumea, uriaşă, întreagă în prezent.

Când mintea noastră, ruptă, pe dinafară cată,
Prin simţuri să-şi întindă spre lume cap de pod,
Ei pătrundeau misterul din două părţi de-odată,
Şi gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod.

Nu-i stânjeneau hotare în zborul lor deschis,
Nu se trudeau s-adune al apelor şirag.
Visarea lor, o lume, iar lumea lor, un vis,
Aşa erau aceia şi eu din ei mă trag.

În Somatonul verde, pe câmpuri şi-n păduri,
Cu ape răcoroase şi arbori seculari,
Trăiau crescuţi la sânul sălbaticei naturi,
Prinzând din zbor ereţii ori şoimii solitari.

În Somaton la dânşii, sub cerul sclipitor,
Pluteau mai dulci miresme pe aripă de vânt,
Creşteau mai ’nalţi copacii pe margini de izvor,
Ţâşnea mai plină viaţa din reavănul pământ.

Acolo, într-o seară, când soarele-apunând
Învăluia în purpuri pădurile de fag,
Ieşi din zarea sumbră, prin ierburi străbătând,
Un uriaş, croindu-şi cărarea cu-n toiag.

Creştea bizara umbră, pe-al cerului fundal,
Şi chipu-i fantomatic în magicul decor.
Era bătrânul Cronos, cu pasul lui egal,
Şi-n Somanton, la dânşii, fu primul trecător.

Îşi îndrepta cărarea, pe urmele luminii,
Şi orb, căta amurgul, urmându-l pas cu pas.
De unde vii?-i ieşiră în cale androginii,
Oprind în loc pe Cronos, în cel dintâi popas.

Mă-ntorc să-mi pipăi paşii, cu degete de orb,
Dar bezna mi-i înghite, cu clipele ce curg.
Din spate-mi creşte umbra, cu aripă de corb.
Din faţă-mi fuge veşnic agonicul amurg.

Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc,
Şi tai în două lumea, c-un fir imaginar,
Cobor din Ontonoos şi tot în el mă-ntorc,
Unind cu începutul destinu-mi circular.

Cobor din Ontonoos, răspunse el domol.
Lumina am pierdut-o în sferele de sus,
Şi trag prin spaţiul vostru, în drumu-mi, un ocol,
Pe urmele luminii, ce-merge spre apus.

Dar ce mister s-ascunde, în dosul ăstui nume?
Să vă desleg eu taina, oricât aş vrea, nu pot,
Conceptele, gândirea; spun prea puţin, o lume,
Cu cerul peste dânsa, şi încă nu spun tot.

Gândirea e prea strâmtă şi vorbe nu aveţi
Să prind în ele taina, ca vouă să v-o spui.
Şi Cronos, necuprinse, nespuse frumuseţi,
Revarsă din adâncul tezaurului lui.

O muzică de sfere se rupe din tăcere,
Din neguri se desprinde al aştrilor exod,
Şi naşte bucuria din cea dintâi durere,
La glasul de aramă al primului rapsod.

Când stelele pe fundul izvoarelor se scald,
Şi umbre fermecate din zodii se aştern,
Suna cuvântul încă, pe câmpul de smarald,
Iar timpul se oprise din mersul lui etern.

Într-un suspin, cătându-şi luminile pierdute,
Târziu plecă bătrânul pe căi fără zăgaz,
În fiece crepuscul cătând lumini pierdute,
Şi-n fiece sclipire găsindu-şi un răgaz.

Mă-ntorc în Ontonoos şi tot din el cobor,
Purtând pe căi eternul, sub trecător veşmânt.
Şi-n urma lui ecoul, pierzându-se în zbor,
Mai flutură mirajul abstractului cuvânt.

Astfel, lăsaţi de Cronos, sub poala de păduri,
Privind la dâra-i trasă prin fragedul trifoi,
Născu în ei ispita eroicii-aventuri,
Pe urma lui să bată cărarea înapoi.

Să taie ca o rază prin colbul sideral,
Spărgând azurul bolţii, să-l calce sub picior,
Şi tot mai sus să treacă, în spaţiul ideal,
Să cate-n infinituri al lumilor izvor.

Pulsa într-nşii viaţa şi drumul sta deschis,
Îşi părăsiră şesul, spre negre adâncimi,
Pornind mai iuţi ca gândul spre cel mai mare vis:
Să prindă-n mâini concrete, abstracte înălţimi.

În urma lor lăsară culori îmbietoare,
Pădurile în freamăt piereau în urma lor.
Şi mai departe încă, nisipuri mişcătoare
Rămaseră-n deşerturi, sub soarele-arzător.

Şi, când purtaţi de urme, pe marea cristalină,
Scrutând în depărtare al apelor liman,
Văzură cum din spaţii scăldate în lumină,
Cad faldurile zării, în funduri de ocean.

Acolo unde zarea spre mare se apleacă,
Să pună văl privirii şi apei stăvilar,
Lăsară-n jos oceanul, în zbor înalt să treacă,
Prin pânzele albastre, al cerului hotar.

Ajunşi în orizontul etericelor sfere,
Opriţi de strălucirea tăriilor de-azur,
Simţiră că-i frământă o tragică durere,
Uitându-se cu silă la trupul lor impur.

Când străbătură vălul azurului boltit,
Avântul să-şi încerce în spaţiul ideal,
In jur li se deschise un gol nemărginit,
Jucând în vâlvătaia abstractului cristal.

Pe lumi de forme pure, în nesfârşitul vid,
Vedeau, planând prin spaţii, sclipiri de diamant,
Iar vasta feerie, cu dansul ei fluid,
Vărsându-se în goluri, pierdute în neant.

Jos, cerul, fulg albastru, cât bobul mic de mei,
Plutind cu alte ceruri în goluri iară fund,
O mare de lumină, mişcându-se-n scântei,
Arzând în strălucirea cristalului rotund.

Dar când priviră ’naltul, spre sfera de cristal,
Un foc, umplând abisul, cu fastu-i de lumini,
Le rupse-n două trupul, din saltul temerar,
Şi frânţi se prăbuşiră semeţii androgini.

Căzutu-mi-au părinţii din cel din urmă zbor,
Zvârliţi în avalanşe, de-un aprig demiurg,
Trezindu-se-n ţărâna din somatonui lor,
Pe urmele lui Cronos, că merg către amurg,

În van privesc în urmă, pe căile umblate,
Căci umbre tot mai dese cărarea le-o ascund;
O zare de întuneric îi străjuie din spate,
Din faţă-i fuge veşnic amurgul muribund.

Abia mişcând piciorul, târându-se prin lut,
În minte li s-arată bătrânul pelerin,
Şi-nţelegând în Cronos pe cel dintâi căzut,
Se văd legaţi în cercul aceluiaşi destin.

Femeia şi bărbatul, privind-se străini,
Din aspră suferinţă abia se reculeg.
Dar ce mai au într-uşii din marii androgini
E doar o arzătoare dorinţă de întreg.

Un demon analitic a rupt principiul vieţii,
Şi dorul de-mplinire atunci a apărut
Iar eu venit pe lume, în faptul dimineţii,
Din cea dintâi iubire, sunt cel dintâi născut.

Întregul androginic din nou s-a închegat,
Născut cum naşte fructul, din setea de total.
Purtând în chinul cărnii principiul divizat,
Şi-n patosul iubirii, principiul integral.

Iubire, formă pură, din plinul tău trăiesc,
M-aş pierde-n rând cu topi, mânat de-acelaşi chin,
Dar tu-mi rămâi întreagă, din geniul părintesc,
Iar tragica-ţi sinteză mă face androgin.

Zadarnic stau să caut, părinţii nu mi-i ştiu,
Cu toţii mă crescură, şi-am fost al tuturor.
Mi-au pregătit venirea şi m-au dorit să viu,
Prin mine să renască înfrântul zburător.

Copil a fost oricare, dar eu sunt cel dintâi,
Născut cum naşte geniul din patosul păgân.
Natura mi-a fost leagăn, pământul căpătâi,
Şi m-a purtat pe braţe Diotima la sân.

Mi-au dezmierdat obrajii atâtea dragi femei,
Artemis virginala, frumoasa Afrodită.
Întotdeauna noaptea, dormind pe braţul ei,
Îmi fermeca fiinţa o pace fericită.

Diotima iubită, ce cântec mi-ai cântat?
Suspinul tău nostalgic îl port şi azi în vine,
Pierdutu-ţi-am şi cântul şi chipul ţi-am uitat,
Dar dulcea-ţi pace, încă, mă chiamă lângă tine.

Trecutul, amintirea, din neguri iar mă cer,
Şi rând pe rând, pe toate, din minte când le şterg,
Mă văd din nou pe cârja bătrânului Homer,
Pe urma temporală, trudindu-mă să merg.

Şi când pe toate gândul mi le dezgroapă iar,
Plouând din nou lumină pe leagănul străvechi,
În jurul meu ciclopii şi nimfele răsar,
Şi cântecul Homeric îmi sună în urechi.

Homer, cu el alături, visam pe-atunci copil,
Culcat în iarba moale, mai mic decât un ghem,
In cântecul de leagăn, prinzându-l pe Achil,
Şi-n vis, lăsând pe-Achile, să lupt cu Polifem.

Astfel, din mituri, vârsta, pornind, se desfăşoară,
Gândirea prinde forme, iar formele culori,
Şi lumea mi s-arată, din ce în ce mai clară,
Cu tot ce mai rămase din marii visători.

Îi văd pe toţi, dar Tales mi-apare cel dintâi,
Cătând în apă urma principiului concret,
Şi-n marginea pădurii, cu miros de lămâi,
M-aşteaptă Empedocle, să-mi spună un secret.

Pe Euclid, cum cată pe galbenul nisip
Simbolul clarităţii, să-l scoată din obscur;
Pe Parmenid, eternul, cu limpedele-i chip,
Cu fruntea lui senină ca bolta de azur.

O, neuitat maestru, tot ce-am cetit cândva
Pe fruntea-ţi imobilă şi azi mi-e de folos;
Dar cine mă trimise să nasc în sfera ta
Eu n-am putut să aflu pe chipul tău frumos.

Îmi povesteau cu toţii de zborul lor trecut,
Dar vorba e prea mică şi visul lor prea mare,
Şi-n toată încercarea de-a spune ce-au văzut,
Găseam doar amintirea, tăiată de uitare.

Bătrânul Euclidos, în cel mai simplu chip,
Îmi deslega misterul prin linie şi punct,
Trudindu-se să tragă, cu băţul pe nisip,
Abstracta-nfaţişare a visului defunct.

Un punct perfect e totul, el stă întru-nceput,
Şi-n punctul de plecare e punctul de final.
Aşa-mi grăia bătrânul, cum stăm culcat pe lut,
Trudind să-nţep cu-un spine, un punct incorporal.

Cu bunul meu prieten porneam de-atâtea ori,
Din punct călări pe linii, uşori ca un ecou.
Ţintind spre infinituri, urcam cutezători,
Dar frânţi de oboseală, picam pe punct din nou.

Bătrânul meu prieten, copilul, iată-l mare,
Dar tot fidel repetă abstracta-ţi poezie,
Strângând un punct în mână, s-avântă iar călare,
În punctul lui să prindă a lumii geometrie.

Tu-l învăţai, în dorul visatei geometrii,
Să prindă între linii al spaţiilor eres,
Cu el tinzând spre forma perfectei simetrii
Să prindă-n înţelesuri al lumii ne’nţeles.

Sunt Unamuno, parcă, nici eu nu ştiu precis,
Identitatea certă m-ar ţine-ncătuşat,
Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis
Pe care-l ştiu că este, deşi nu l-am visat.

Vagabondez cu gândul, crezând că-l urmăresc,
Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar,
Şi în zadar de-o vreme mă chinui să păşesc
Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.

Cu îndăzneţul spirit spre ceruri mă avânt,
Dar trupul laş mă leagă cu talpa de asfalt,
Şi gust în spirit cerul cu talpa pe pământ,
Şi tremur din tot trupul de teama de înalt.

Sunt tragic fără riscuri, imit pe cerşetor,
Şi ofensez platonic Sybarisul burghez.
Aş înfrunta realul, dar plâng pe visător,
Şi prins prin tălpi de pietre, mi-e teamă să visez.

Mi-e scârbă de sofismă, dar logică nu ştiu;
Mă-mbăt de paradoxuri, ca ultimul estet;
Nu-mbrăţişez minciuna, la adevăr nu ţiu,
Şi preamărind ideea, tânjesc după concret.

Dar tu nu fă ca mine, că nu-i mai mare chin
Decât să ai de toate şi să nu vrei nimic.
Durerile contrarii le strâng într-un suspin,
Şi-mi rafinez plăcerea în psihic alambic.

Tu lasă-mă, şi drumul, oricât ar fi de lung,
Ai să ajungi eroul, cu platoşa de foc.
Eu stau, nu pot, şi, poate, nu trebuie s-ajung,
Ci să trudesc pe-o urma de clasic dobitoc.

Şi Unamuno tace, e surd la tot ce-i spun,
Pierdut în distilarea extremelor dureri.
Infirmu-acesta, poate, e ghidul cel mai bun
Pe căile bătute de tragici cavaleri.

Aceasta deci e urma viteazului atlet,
Cu-armura sclipitoare şi visul îndrăzneţ.
Las patosul minuscul ologului estet,
Şi plec spre zări zbârlite, în coamă de mistreţ.

Spre inima pustie, a codrilor de piatră,
Desfăşuraţi ca flota, catarg lângă catarg,
Mă poartă calea largă, fierbinte ca o vatră.
Dar cine-a spus că drumul pierzării este larg?

Dacă greşesc? Şi teama mă trage la tocmeli,
Şi paşii-mi-întârzie, din ce în ce mai rari.
Dar iar mi-ndrept privirea, mă scutur de-ndoieli,
Mai dâz, mai drept, mai tare, pe drumurile mari.

Hei, unde-ajung eu oare, prin codru-acesta orb?
Mă-ntreb intrând fantomă, pe-o gură de mormânt.
Tăcerea mă-mpresoară, cu aripă de corb,
Nici pasul nu se-aude, nici inima bătând.

O pulbere de fontă îmi arde sub picior,
Sub braţele întinse ai arborilor goi;
Nici iarbă de mătase, nici murmur de izvor,
Cucuta mă îmbie, cu otrăvite foi.

Şi tot mai grei sunt ochii, şi fruntea mai grea încă,
Şi tot mai frânt mijlocul, şi paşii mai înceţi,
Miresme tari mă-mbie, spre liniştea adâncă,
S-adorm ascuns sub arbori, la umbra de scaieţi.

Şi mă desprind de cale, şi merg prin buruieni,
Cu greu tăind cărarea, cucutele despart.
Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni?
Şi recunosc tichia bătrânului Descartes.

Ciubotele-i sunt prinse, sub giulgiul de bureţi,
Crescuţi parcă la sânul decorului de basm;
Pe faţa-i doarme umbra aceluiaşi dispreţ,
Pe buze strâmbătura aceluiaşi sarcasm.

Şi parcă-l văd sub scară, grăind o sacră lege,
Lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:
“Ca nu cumva, vreodată, să rătăceşti, alege,
Din tot ce vei percepe, percepţiile clari”.

Cum îmi grăia odată, şi cum îl văd acum:
Metoda lui, ironic, de soartă i s-a frânt;
Sedus de claritate, pe-alăturea de drum,
N-a perceput că somnul îl trage la pământ.

Mă-mbie, parcă, vino, încearcă să te culci,
Pe muşchii moi şi umezi ca-n leagăn ai să dormi,
Miresme-or să te-mbete, din ce în ce mai dulci,
Vegheat de străşnicia copacilor enormi.

Mai şovăi, când o voce mă face să mă-ntorn,
Tăind în două codrul cu gravele-i tăceri.
Puternică răsună, ca sunetul de corn,
Şi pură ca iubirea pribegilor truveri.

Mă smulg din somnolenţa cu otrăvit parfum,
Trezit din nou la viaţă de-un cânt medieval,
Şi, tot mai clar, ecoul mă caută pe drum,
Lovind în crengi de piatră, cu aripi de cristal.

Alerg călcând cucuta şi laurul amar,
Din nou, pe calea largă, minunea s-o privesc,
Cum spintecă tăcerea un cântec temerar,
Şi piatra cum înfruntă curajul bărbătesc.

În faţa mea, departe, un uriaş călare,
Pe-o gloabă uriaşă, ţinteşte în văzduh;
Îi fulgeră privirea, armura sclipitoare,
Şi lancea legendară înfiptă în vreun duh.

Se-nalţă mândru coiful, plutind peste păduri,
Lucind în limpezimea albastrului senin,
Păşeşte gloaba-n ritmul metalicei armuri,
Şi-n urmă, scutierul, călare pe asin.

Îmi strigă: “Ce tot şovăi şi ochii ţi-i ascunzi.
Îndreaptă-ţi dârz privirea şi pasul tău de ţânc.
Tu eşti un vârf de lance, în duhul rău pătrunzi,
Cu cât mergi mai departe, cu-atâta mai adânc”.

Se risipesc miasme şi vraja se desleagă,
Un vânt de primăvară îmi trece pe obraz,
Îmi creşte în putere făptura mea întreagă,
Gonind prin praful negru, spre marele viteaz.

Erai s-adormi, murmură eroul zîmbitor,
Pe căpătâi de piatră, târât de vârcolaci.
Priveşte colo-n umbră, cum fâlfâie în zbor,
Şi speriaţi, auzi-i, cum ţipă prin copaci.

Sunt mulţi în codrul ăsta, dar au acelaşi joc:
Întâi, te înfăşoară tăcerea c-un descânt,
In urma, oboseala te frânge de mijloc,
Apoi, prin ierburi, somnul te trage la pământ.

Te culci pe suprafeţe, la clarităţi atent,
Având în loc de pernă, pietroiul pozitiv;
Dar nici visezi că-n juru-ţi, păianjenul latent
Te ţese ca pe-o muscă, în calcarul masiv.

Uitarea, peste tine, depune praf încet,
Iar gândul, anchiloza, ţi-l ţine nemişcat,
Înţepenită, mintea rămâne un schelet,
Iar forţa ta latentă, sistem osificat.

Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilă,
Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc,
Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă,
Închisă într-o găoace, ca scoica în ghioc.

Prin tufele acestea, sub galbenul lichen,
Dorm toţi sforăitorii de ieftine poveşti.
Surprinşi de împietrire în somnul lor obscen,
Le cresc ciuperci pe burtă sub laurii porceşti.

Un demon schimbă lumea în bâlci înşelător,
Sofismele să-şi vândă pe viul adevăr.
De cumperi, şi-n momeală naiv te înfăşor,
Din arborele vieţii te smulge ca pe-un măr.

De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale,
Comode certitudini din drum de te opresc,
Te trage-n somnul trândav gândirea trivială,
Şi glorii efemere sub laurul porcesc.

Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri,
In jur şi sub cămaşe, jivinele s-ascund,
Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri,
Din geniul tău să-şi bată creiţarul lui mărunt.

În noi, caleidoscopul infernului agită,
Din psihice prăpăstii, făclii înşelătoare,
Iar lumea le repetă pe-o gamă nesfârşită,
Scăldându-şi în mocirlă un stârv de târâtoare.

Dar răul se ascunde, îl supără lumina,
Minţind că toate acestea-s copilăreşti simboluri,
Şi-n bezna sufletească-şi înfige rădăcina,
Să ne prăvale duhul în propriile goluri.

Fiinţa lui nu-i spaţiu, cu toate că există,
El e mai mic ca punctul, dar umbra lui e mare.
Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,
Cârpită cu ştiinţă şi cu percepţii clare.

Tu, să cunoşti, acesta e marele secret!
Ca să-ţi răpui duşmanul, întâi să-l vezi, să-l ştii,
Apoi, cu pieptul sparge barajul lui concret,
Şi fulgeră-1 cu focul privirii tale vii.

Deci ca să ştii ce-i răul, apucă lancea-n mână
Şi nu ţinti în stârvuri, să-ţi cheltui energia,
Ci umbra urmăreşte-o, principiul ce le mână,
Şi lasă semidocţii să-şi văcsue prostia.

Răstoarnă turme-n cale şi treci prin mori de vânt,
Înfruntă inerţia cu spiritul activ,
Du mai departe lancea, cu tragicul avânt,
Călcând ca pe-o ruină neantul pozitiv.

Ce poate fi mai nobil, decât iubind ideea,
Să-i urmăreşti năluca din noapte până-n zori
Şi, hăituit de stafii, să-ţi cauţi Dulcineea,
Trecând ca o fantasmă prin turme şi prin mori?

Mă-ntorc să văd în urmă fidelul scutier.
De pe măgar atârnă piciorul lui grăsun;
Ce paj a fost, vreodată, mai demn de-un cavaler,
Şi ce stăpân avut-a vreun scutier mai bun?

Şi Don Quijote cântă, rotind prin nouri lancea,
Privirea lui colindă abstracte depărtări.
Ce mare i-a fost lupta, de când porni din Mancha,
Gonind viclene stafii în nepătrunse zări!

Destinul lor, privindu-l, mai uriaş îmi pare,
Şi parcă mai nevolnic şi mai bicisnic sunt
Să merg cu ei alături, de sufletul lui mare,
Şi să le calc pe urme, cu pasul meu mărunt.

Aşa gândeam în mine, când iat-o arătare,
Trecând ca o nălucă, prin ramuri de copac:
Un spiriduş de smoală, călare pe-o frigare,
Se lasă-n calea noastră, în zbor de liliac.

Stă-n loc privind asinul, apoi, cuprins de streche,
Se-nvârte ca sfârleaza şi iar stă nemişcat,
Sucala ridicându-şi să-l gâdile-n ureche,
Dar cu-n strănut îl suflă măgarul indignat.

Să fie Puk, n-aş crede, prea-i negru şi urât.
Tersit? nici el nu este, că pare mai modern.
Deşi, după culoare, aduce cu Tersit,
Dar are o culoare şi-un miros de infern.

Papini! strigă Sancho, te-ntorci şi iar te duci,
Apari din nefiinţă şi intri-n ea din nou,
Când pleacă primul cântec, te afli la răscruci,
Şi piei apoi călare, pe ultimul ecou.

E spiritul pădurii, şopteşte Sancho, cată
Să nu te cerţi cu dânsul, chiar dac-o vrea-nadins.
E negru de păcate, dar s-a căit odată,
Şi geniul luminii cu haina l-a atins.

Se spune, după unii, c-ar fi primejdios,
Uşor îi cazi în plasă, de nu ţi-i gândul treaz,
Dar eu îi ştiu secretul, nu-1 iau în serios,
Iar dacă-1 iei cum este, să ştii că are haz.

Suflat în praf, Papini, de-o tuse de măgar,
Spre Don Quijot se-ndreaptă, cu părul mai zbârlit,
Armura să-i străpungă cu ţeapa de bondar,
Dar cade ca o minge, strigându-mi istovit.

La mijloc mă aruncă destinul meu nedrept,
Cad între Don Quijot şi Sancho Panza, ori,
Nici promiscuitatea cu Sancho n-o accept,
Nici pe stăpân nu-l sufăr, cu casca lui în nori.

Priveşte-l, mă ignoră, deşi sunt evident,
Şi trece peste mine cu zâmbetul lui trist;
Deşi-l surprind adesea prividu-mă atent,
Sunt sigur, găliganul nu ştie că exist.

De-aceea, câteodată mă-nfurii pe oricare –
Mă-nfurie măgarul, cu calmul lui englez,
Mârţoaga, că nu ştie ce duce în spinare;
Cât despre Sancho Panza, doar când îl văd, turbez.

Dar, culmea, pântecosul, văzând că am talent,
Îmi rabdă tot dispreţul, pe care nu-l ascund.
Când văd că nătărăul mai e şi indulgent,
Înţep cu vârful ţepii buricul lui rotund.

Şi iarăşi mă înfurii pe tot ce e anost;
Pe Swift, întruchiparea piticului englez,
Pe Goethe, care crede că diavolul e prost,
Pe Shakespeare, că-i stârpeşte, în Hamlet, pe danezi.

Şi pe Homer, că trece pe hexametru-n zbor,
Ca în avântul antic să-l poarte pe Achil,
Şi-alături de eroul ce-i iute de picior,
Pe scârnavul Tersites, călare pe dactil.

Mă-nfurie bondocii, cu gâtul lor prea scurt,
Lunganii, că nu-şi taie picioarele prea lungi,
Turbez pe uriaşii care trăiesc din furt,
Pe Siegfried, că-i prădează pe micii Niebelungi.

Pe cei ce cred în vise, pe toţi i-aş face scrum,
Pe somnambuli – din viaţă, pe toţi aş vrea să-i şterg,
C-atunci când lumea doarme, ei fluieră pe drum,
Şi se grăbesc s-ajungă când nu ştiu unde merg.

I-am spus-o şi lui Goethe: degeaba tot încerci
Să faci un pod, nu-i totul, şi-n iad poţi face pod.
Nici mersul nu-i nimic, ci sensu-n care mergi,
Şi cum îţi faci din sensuri cu visurile nod.

Nu te salvezi cu fapte de dulce filantrop,
Căci nu e totul fapta, ci spiritul din ea,
Şi n-o să vină Faust, când eu o să te-ngrop,
Nici îngeri să te scape, nici dracu să te ia.

Ş-acuma, te priveşte: desculţ şi în cămaşa,
Te prinzi cu Don Quijote să umbli prin pădurii
Cum pui tu inul simplu, cu zaua lui trufaşă,
Curajul tău, cu frica, pitită sub armuri?

Vrei cavaleri? hai, vino, ţi-arăt o cruciadă,
Nu dau un ban pe dânşii, ţi-arăt oricâţi ai vrut:
Le sună-a gol armura, căzuţi pe cai grămadă,
Cum stau pe cai grămadă, cu mâinile pe scut.

Dar tu nu ştii ce cauţi, nici unde-alergi năuc,
Nici de alungi frumosul, ori fugi de vreun urât.
În palma mea ai taina, în miezul ei te duc,
În ţeapa asta-i totul, îţi dau orice, oricât!

Am toata poezia lui Dante şi Homer,
Ştiinţa de la Tales, la ultimul sistem,
Natura, neştirbită, din funduri până-n cer,
Am binele din rugă şi răul din blestem.

Să vezi, când nevăzute abisuri îţi desfund,
Pe demoni cum stau singuri, sau îngerii perechi,
Să coborâm pe-o rază prăpăstii fără fund,
Şi din infern, pe Dante, să-l scoatem de urechi.

Îţi dau orice spectacol, în codrii mei tăcuţi,
Istoria întreagă, sub arborii eterni,
Politica născută din antice virtuţi,
Şi-njunghiată-n jungla corsarilor moderni.

Ţi-arăt filosofia în bâlciul vanităţii,
Protagoras şi Tales în scrânciobul sofist,
Modernii cum înalţă cântări sterilităţii,
Şi-un veac întreg cum doarme în somnul realist.

Sau poate-l vrei pe Goethe, ţi-l dau să-i pipăi ţeasta,
Să vezi că tot Mefisto pe Faust l-a luat,
Căci, află de la mine, de când e lumea asta,
Pe dracu niciodată un neamţ nu l-a-nşelat.

Să prindem taina lumii, în cruntă încleştare,
Orgoliul cum triumfa pe spiritul răpus,
Să-ţi pun în plamă forţa, iar geniul în frigare,
Şi lumea s-o întoarcem cu tălpile în sus.

Piticul mă uimeşte, cu magicu-i delir,
Şi-n sufletu-mi uimirea mi-1 creşte uriaş.
Furat de înţelesuri, cuvintele-i respir,
Şi nu ştiu de mi-e prieten sau poate mi-e vrăjmaş.

Şi gnomul se opreşte cu ţeapa ridicată,
Iar fermecu-i hipnotic se spulberă în vânt.
Porneşte-apoi, pe cale, cu mine deodată,
Târând prin praf ţepuşa, cu vârful în pământ.

Sfios începe iarăşi, cuvintele-ngânând:
Vezi tu răscrucea asta, pe-aici trecu cândva
Un Om. Şi, fără voie, adastă la un gând:
Voi nu ştiţi unde mergeţi, El însă o ştia.

Trecea urmat de gloată, cu crucea în spinare.
Ca-n totdeauna, gloata, lovind în ce nu ştie,
Lovea şi-n el atuncea, dar vai, neştiutoare
Că ura ei de-o clipă va trece-n veşnicie.

Privirea lui Papini se urcă în etern
Şi glasul i se schimbă în glas de heruvim,
Cuvintele uşoare pe inimă s-aştern,
Şi aripa durerii’Vnalţă în sublim.

Veneam, şopteşte dânsul, cu Simon din Cirene,
Un om cu-nfaţişare şi forţă de plebeu,
Nu m-a oprit nici plânsul frumoasei Magdalene,
Când am trecut prin gloată ca să lovesc şi eu.

Abia-şi ducea povara, pe trupu-i sângerat.
Trăgeam de lemnul crucii, când Omul a căzut.
S-a întors să mă privească în ochi, îndurerat,
Şi, tremurând, Papini şopteşte: L-am văzut!

Şi izbucneşte-n hohot: de ce n-am mers cu dânsul,
Să-i sprijin eu povara şi muntele să-l sui?
Am plâns, dar El cu haina mi-a şters pe faţă plânsul
Şi port de-atunci şi astăzi în lacrimi chipul Lui.

Tu nu poţi şti, îmi spune, din ce adâncuri plâng,
Din ce-ntuneric iese o lacrimă de gnom.
Ţi-o dau s-o vezi, priveşte, într-însa îţi răsfrâng
O clipă, o durere, un cer întreg, pe om.

Şi plânge spiriduşul, cu lacrimi argintii,
Stă ţeapa ca floreta, căzută în duel,
Sfâşietor răsună pădurile pustii,
Şi plânge spiriduşul şi plâng şi eu cu el.

 

Apărut la Ed. Majadahonda – Bucureşti 1995 – Versuri memorate în închisoare de Părintele Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor

Categories:   Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.