Mănăstirea Petru Vodă

Mircea Vulcănescu – Tratat despre falsa iubire a intelectului

În numărul din urmă din Kalende, dl Pompiliu Constantinescu se sileşte, pe patru pagini – într-o serie de consideraţiuni, simultan apodictice şi impresioniste şi cu pretenţii de filozofie -, să examineze faptul mistic, spre a vedea ce rămîne din el, o dată trecut prin ciurul intelectualismului. Articol straniu, plin de o nobilă ştiinţă aparentă de a face dreptate adversarilor şi de a cuprinde cu înţelegerea subiectului; dar dureros prin sterilitatea şi neputinţa pe care le vădesc din partea autorului de a reuşi să-l stăpînească-ntr-adevăr. Îl ocoleşte, cu precauţii minunate-l înfăşoară în laţuri de mătase, îşi pregăteşte traiectoria şi cînd să sară… se-mpiedică de prag şi cade, sau… sare dincolo de cal. Se scoală iarăşi, i se pare că a găsit o portiţă pe unde să pătrundă, se avîntă şi se opreşte brusc, văzînd că voia să treacă prin oglindă…

Voiţi exemple ? Ascultaţi!

Pentru dl Pompiliu Constantinescu, vina esenţială a misticei faţă de intelect este că “confundă actul cunoaşterii cu actul metafizic” (p. 82), “suprimă treptele de suferinţă ale cunoaşterii” şi “se situează iniţial în absolut, posedîndu-l deplin” (p. 85) Ascultaţi! Astfel “rămîne la un punct mort al cunoştinţei” (83). Ascultaţi! “Voind să unească tot, dintr-o dată, mistica neagă însuşi conceptul cunoaşterii, care se alcătuieşte din eforturi repetate” (83). Pe de altă parte, “mistica se prevalează (…) de noţiunea de cunoaştere; o atribuie revelaţiei, graţiei (sic) pogorîte direct pe spirit (sic); prin fracţionarea cunoaşterii fiecărui fericit iniţiat, mistica dă o cunoştinţă individuală, particularizată” (82). Astfel “sunt în mistică atîtea adevăruri absolute cîţi mistici sînt” (84). “Fiecare strînge înfrigurat la piept fantoma unei revelaţii, detestă pe a celuilalt, sufocîndu-se în supracombustia unei sensibilităţi ce-a ars, în flăcările ei, cîmpul cunoaşterii” (84).

Căci “mistică, din frămîntare viscerală” (oh! comparaţia!, ca şi cum ar exista vreun act uman lipsit de o corespondentă viscerală, fie – după cum bine zice un prieten – şi viscere “cerebrale”! – nota mea, M. V.), “creează categorii ce par adevăruri distilate de impuritatea intuiţiei subiective, neridicate la abstracţie” (83). Misticul “aserveşte” – astfel – cunoştinţa, “temperamentului şi subiectivului” (85). El caută droguri morale printr-o “doctrină a salvării” (85), constituind, prin aceasta, după dl P[ompiliu] Constantinescu], “mai mult o experienţă artistică decît o cunoaştere” (85).

În sfîrşit, “experienţă mistică e o dramă închisă; se naşte şi se rezolvă o dată cu pacificarea prin posesia absolutului” (85). “Dramatismul cunoaşterii mistice” nu e decît “o laşitate de conformism la subiectiv (sic), luat drept adevăr obiectiv” (85); căci misticul nu face decît să “îşi înăbuşe neliniştea inteligenţei, prin sugestia sensibilităţii” (85).

Caricatură! Astfel ne apare mistica desfigurată de vajnicul “intelectualist”, aşa cum, în anume oglinzi la panorame, iluzia substituie în locul unei feţe vii un schelet sau un cadavru!

O, Macarie! O, Simioane Stîlpnice, Ioane Scarare sau Andrei Nebune! O, Simioane Noule Teolog, sau Tu, apusene Ioane al Crucii, Bonaventura, sau Tereza a Carmelului!, voi mucenici ai ascezei, voi, “robi ai temperamentului”, voi autori de “experienţe artistice”, voi, “prada simţurilor”, voi ce vă “iluzionaţi asupra actului metafizic al cunoaşterii” (Tu, Bonaventura, mai ales!), voi misticii comuniunei Sfinţilor “cu atîtea adevăruri, pe cîţi sînteţi” (ca la Pirandello!) şi care “v-aţi detestat revelaţiunile reciproc”! Voi care v-aţi “frămîntat visceral”, “voind să uniţi totul dintr-o dată”, voi care aţi “suprimat treptele de suferinţă ale cunoştinţei” şi v-aţi “aşezat direct şi comod în absolut!” Voi care v-aţi zbătut într-o “dramă închisă”, care n-a ţinut decît “pînă ce s-a rezolvat în pacificarea posesiei absolutului”, voi care aţi săvîrşit “laşitatea” de a lăsa tot, “înăbuşind neliniştea inteligenţei prin sugestia sensibilităţii” – spuneţi-mi unde v-a găsit icoana autorul celor patru pagini, în care cenaclu de cabotini degeneraţi şi-a căutat el chipul cu care să vă asemene ? Căci nu-ncape-ndoială! Autorul care crede că ne-a zugravit pe mistici n-a făcut în realitate decît să enumere toate calităţile specifice ale inefabilului cabotin!

O confruntare cinstită cu materialul autentic pe care îl oferă cele cîteva nume pe care le-am pomenit mai sus arată că din cele douăsprezece argumente pe care “intelectualismul” Kalendelor îl opune misticei, şi anume:

  1. confuzia cunoştinţei cu actul metafizic,
  2. negaţia însăşi a cunoaşterii prin efortul prematur de unificare,
  3. suprimarea progresului în cunoştinţă,
  4. şi oprirea ei în punct mort,
  5. fracţionarea cunoştinţei,
  6. opoziţia subiectivă a adevărurilor mistice,
  7. substructura “viscerală” a vieţii mistice,
  8. aservirea inteligenţei faţă de intuiţia subiectivă,
  9. aservirea cunoştinţei faţă de temperament,
  10. finalitatea hedonică,
  11. caracterul ei izolat, trecător şi steril, şi
  12. laşitatea.

Patru se referă, la falsa mistică, şi anume, cele trecute la numerele 5, 6, 8 şi 9; şapte sînt false, adică cu totul nepotrivite cu obiectul (respectiv, numerele: 1, 2, 3, 4, 10, 11 şi 12), după cum o dovedeşte orice confruntare; iar una (respectiv 7) este comună tuturor stărilor sufleteşti, dar absolut irevelantă pentru viaţa mistică.

II

Nu tot atîta claritate oferă gîndirea preopinentului nostru atunci cînd vorbeşte de intelectualism, deşi, judecînd după titlu, acesta forma tocmai obiectul articolului său. Să căutăm totuşi să-i desprindem gîndul, aşezînd în ordine ideile risipite în cele patru pagini ale articolului dumisale.

Pentru dl P[ompiliu] C[onstantinescu], intelectualismul nu pleacă de la absolut, “nu coboară din absolut”, zice d-sa (83). “Disociativ” şi “relativist” (83) şi fără pretenţia de a “afirma, iniţial şi categoric, pătrunderea supremă” (85), deci “necrezînd a fi descoperit adevărul în sine” (85), “intelectualismul nu se sfieşte să pună chiar ipoteza însăşi că punct de discuţie” (83). Acordînd însă inteligenţei “prezidarea amorfului subiectiv” (85), adică aplicînd “proiecţia dominatoare şi organizată a inteligenţei tuturor stărilor sufleteşti” (82), lăsînd astfel să circule “un fluid de încredere în destinele cunoaşterii” (83), intelectualismul “ridica trepte ce merg în absolut” (83) şi “se ridică la sinteză, pe fragmente dureros cucerite” (85) către “absolutul (…) în devenire, prin sîngeroasa cunoaştere treptată” (84). El tinde astfel “să purifice prin idee şi semnificaţie materialul uman” (84), fără să nege “nici eul, nici noneul”, şi fără să “rupă raportul dintre ele, considerînd adevărul în absolutul unuia sau celuilalt” (83).

Şi aşa se face că: “Intelectualismul poate (…) urmări şi organiza şi o metafizică a cunoaşterii, în care nu vede însă o salvare individuală, o fragmentare a absolutului, cu intenţii pacificatoare pentru un turment individual; poziţia intelectualistă încercuieşte turmentul în limite lucide, îl analizează şi îl alătură, ca o cucerire a înţelegerii, seriei de descoperiri scoase din absolutul conştiinţei. Căci prin intelectualism nu definim o simplă aplicare la realitatea externă şi nici conştiinţa internă a adevărului posedată integral; o realizează treptat (pe această conştiinţă – nota mea, M. V.),fără s-o limiteze (…), acceptînd absolutul ca un «concept pur» din care descifrează porţiuni. Intelectualismul implică, astfel, “mai întîi o metodă, accidental o metafizică, scoasă nu din arbitrar, ci din sinteza adevărurilor relative, dobîndite din absolutul conştiinţei” (82), iar diferenţa lui de mistică constă “pe de o parte în natura cunoaşterii, pe de altă parte în metodele de elaborare” (84).

Admirabilă concepţie, dacă n-ar cuprinde-n ea o serie de incongruenţe şi de inextricabile inconsecvenţe, pe care o gîndire cît de cît pătrunzătoare nu se putea să nu le dezvăluie unui “intelectualist” autentic.

Să le luăm pe rînd.

După dl P[ompiliu] C[onstantinescu], intelectualismul, aci “acceptă absolutul ca un concept pur” (82), adică drept o realitate de ordin logic, cu conţinut fix – garantat de jocul “principiului identităţii”; aci afirma că, “pentru intelectualism, absolutul e în devenire” (84), înţelegînd prin aceasta desigur nu “absurditatea” pe care o combate sub acelaşi nume la Bergson, adică durată, nici cealaltă absurditate a dialecticei lui Hegel, după care “realitatea” în acelaşi timp “şi e şi nu e”, adică “devine”, ci mai curînd ideea că “adevărul e în devenire” (84), nu există, ci se face, adică o trecere de la un sistem de concepte la altul. Contradicţia subzistă deci în mintea intelectualistului nostru, oricare ar fi sensul pe care-l dăm celor doi termeni prin care se referă la absolut: “conceptul pur” şi “devenirea”.

Afară numai dacă nu cumva “conceptul nu ar fi ceva fix”, ceea ce s-ar putea susţine, compromiţîndu-se însă grav funcţiunea principiului identităţii, ceea ce cu greu poate conveni intelectualismului.

Se pare că totuşi [face] conotarea adevărului în devenire prin cuvintele: “absolutul e în devenire prin sîngeroasa cunoaştere treptată”.

Tinde oare sau nu intelectualismul d-tale spre cunoaştere? Absolutul în devenire e “aceea ce cunoşti” sau “operaţia” d-tale de a cunoaşte. Dacă e obiect de cunoscut şi cunoaşterea îţi e încă în devenire, înseamnă că în momentul în care scrii acest nu îl cunoşti (deci, cum poţi spune că e el în devenire ?) şi dacă e obiect de cunoaştere pe care nu-l cunoşti. Apoi, ce este un absolut în devenire pentru d-ta, intelectualist, altceva decît o imposibilitate de gîndit ? Dacă absolutul acesta este însuşi actul d-tale de cunoaştere, atunci înseamnă că d-ta admiţi că intelectul e un act absolut de cunoaştere ?, adică un act mistic, după definiţia d-tale. Oare ? Dar atunci ce te faci cu devenirea cunoştinţei ? Cum se împacă ea cu absolutul actului de cunoaştere ?

Remarc deci că d-ta, stimate filozof intelectualist, nici n-ai distins încă – deşi vorbeşti de Kant cu autoritate – între lumea cunoaşterii şi lumea obiectelor! Vorbeşti cînd de un absolut care devine, cînd de un absolut al conştiinţei, cînd de un absolut al noneului. Dl P[ompiliu] C[onstantinescu] – după ce se afirmă intelectualist relativist – întrebuinţează cuvîntul absolut în patru sensuri deosebite şi contrazicătoare. De o parte, 1) absolutul exista în conştiinţă, în eu şi în noneu, dar el este un concept pur şi este în devenire. Acestea sînt punctele de plecare ale cunoştinţei. Cunoştinţa scoate din acest absolut pe cale de sinteză dureros cucerită adevăruri relative prin care tinde însă către absolut, ca spre un concept pur, fără pretenţia de a-l poseda actual, căci sinteza nu este, ci “se face”. Totuşi d-sa afirmă că intelectualismul pune chiar precisele în discuţie, deci şi absolutul conştiinţei şi al lumii din afară (şi lucrul e firesc!), dar atunci de ce mai vorbeşte de absolutul din conştiinţă?

După d-sa, absolutul este în eu, noneu, în cunoştinţă (bine). Dar el nu-i decît un “concept pur”, “în devenire”, pe de o parte. Iar pe de alta, deşi intelectualismul pleacă de la eu, noneu şi cunoştinţă (deci de la absolut), totuşi “nu pleacă de la absolut”, căci “pune ipotezele în discuţie”. Ar urma că nu pleacă nici din eu, nici din noneu, nici din cunoştinţă. Contradicţia e de neînlăturat. Căci: 1) sau d-sa pleacă de la un dat – deci de la un absolut, de la care se ridică prin sinteză (către ce?); 2) sau d-sa nu pleacă de la nici un dat, căci totul este discutabil. Domnia sa face din intelect acea oribilă funcţionare în vid a lui Valery, de pildă (La science traîtresse et la raison; vezi R. P. Gillet, L’intelligence et M. Pani Valery, în ,,Rev[ue] universelle”, 1927). Jacques Maritain a pus la punct definitiv aceste lucruri.

Planul real al argumentării este invers.

  1. Nu vrem să naufragiem în dogmatism.
  2. Nu vrem să fim consideraţi că “absolut orbi” faţă de faptul mistic.
  3. Cum nu putem tăgădui faptul că există oameni ce-şi zic “mistici”, vom declara deci c-o admitem că fapt psihic şi o vom respinge ca act de cunoaştere şi vom găsi de grabă două motive: unul care nu spune nimic, altul care lasă să subziste un echivoc, ambele absolut neconcludente: a) anemia cunoaşterii, b) actul de cunoaştere pe care nu-l primesc decît ca obiect cunoscut, lăsînd să se înţeleagă că actele n-ar putea fi – în anume condiţii – şi obiecte de cunoaştere (căci printre aceste condiţii e una care-i doare amar).

Falsul intelectualism trădează deci inteligenţa şi devine un instrument de superioară neînţelegere!

Orbire!, acesta este cuvîntul care califică atitudinea falsului intelectualism care-şi vîră pumnii-n ochi, “ca să vadă”! Orbire, acesta e cuvîntul care califică poziţia falsului intelectualism, care, pentru a nu-şi dezorganiza metoda din slăbiciune intelectuală, adică din incapacitatea de a domina cu inteligenţa faptul mistic (unde eşti Toma Aquinate?), din teamă de a nu fi covîrşiţi, o neagă ca realitate, pentru că nu se potriveşte cu postulatele lor.

Acesta este intelectualismul dv! (borresco referens).

Sofismăastfel se numeşte actul celui care, neavînd curaj să nege categoric şi să demaşte impostura, misticului, dă iluzia, adică se preface c-o acceptă drept aceea ce nu este, adică drept act estetic. Şi aceasta, cînd în Apusul unde a fost şi în limba cea mai uşor accesibilă d-sale, după cea maternă, lucrurile au fost, în polemici, de doi ani… puse la punct! Intelectualismul implică astfel, mai întîi, o metodă, accidental o metafizică, scoasă nu din arbitrar, ci din sinteza adevărurilor relative dobîndite din absolutul conştiinţei (82).

Diferenţa de poziţii între misticism şi intelectualism constă, pe de o parte, în natura cunoaşterii, pe de altă parte, în metodele de elaborare…

Nu tot atîta precizie oferă gîndirea preopinentului asupra intelectualismului, deşi acesta forma obiectul sau de predilecţie – aici “pătrunderea intelectualistă e nefinalistă“, aci “intelectualismul se rezolvă în finalitate de ideaţie pură”, aci e “o treaptă superioară de « bovarism », care sacrifică unei metafizici a cunoaşterii”…, “care însă nu e o metafizică a cunoaşterii”, aci e “un iluminism al inteligenţei”, “derivare amplă a raţionalismului”.

E adevărat că, atunci cînd vrei să strîngi ceea ce se înţelege prin “iluminism” al inteligenţei, constaţi cu surprindere că autorul respinge totuşi “stricta definiţie carteziană a evidentei cunoaşterii”, iluminism al cunoaşterii însemnînd “o diversificare prin tentacule de comprehensiune, pînă în amorfismul simţurilor şi al subconştientului (ceea ce presupune un absolut al conştiinţei) – cu restricţia că nu sugerează absolutul ca atare, ci îl anexează tot cunoaşterii lucide”.

Se vede bine ca iluminismul nu înseamnă, pentru d-sa, nimic propriu-zis.

III

Care e acum poziţia “intelectualismului” dlui P[ompiliu] C[onstantinescu] faţă de mistică ? Teza să poate fi rezumată astfel: “Intelectualismul (…) acceptă experienţa mistică nu ca act de cunoaştere în sine, ci ca obiect de cunoaştere” (83). Să lămurim: după d-sa, “intelectualismul acceptă extazul”, dar numai “ca un pur psihologism” (83) şi “îi neagă valoarea de act de cunoaştere” (83), “căci nu se poate cunoaşte prin confuzie şi anemie a conştiinţei” (83); “extazul el însuşi e obiect de cunoaştere, dar nu instrument al acesteia” (83).

În actul mistic, “conştiinţa internă se transformă în interpretare mistică, în acelaşi timp în fenomen (actul psihologic propriu-zis) şi noumen (esenţa divină implicată în cunoaşterea-extaz)” (83). “În ipoteza divinului infuz în eu şi noneu rezidă echivocul de a acorda revelaţiei şi extazului calitatea de act de cunoaştere” (83). “Bergsonismul a făcut posibilă confuzia aceasta a celor două « cunoaşteri»” (83). “(…) Cunoaşterea absolută, pe care o crede posibilă, în contra lui Kant, metafizica bergsoniană, prin pătrunderea estatică (sic) în «inima lucrului» (mai exact: dinamică) – simpla metaforă a « numelui» – e ea însăşi obiect şi nu act de cunoaştere” [83-84]. (Ca şi cum actele psihice, deşi acte, nu pot fi şi obiecte de cunoaştere-n psihologie! Confuzie de planuri.) “A recunoaşte o cunoaştere absolută, prin act mistic, şi una relativă, prin inteligenţă pură, e o discriminare formală” (84) înseşi funcţiei noastre de critic. “(…) Orice fenomen estetic include un fenomen psihic’ (84).

În consecinţă, faptul de a nu te simţi mîngîiat de “aripile graţiei cereşti” poate fi o traumă “temperamentală”; “neavînd predispoziţii pentru o experienţă mistică, nu înseamnă însă că nu înţelegem fenomenul, în latura lui estetică” ! (85). Acesta e un unghi de reacţie” al poziţiei critice a D-lor, spre a nu naufragia în dogmatism” (85).

Ne-am lămurit.

D-ta, intelectualistul, îţi închipui că mistici n-or fi existînd decît ca să-ţi ofere dumitale un prilej ca să te scremi din cînd în cînd pe patru pagini.

Amară amăgire, care cuprinde în sine un sofism clasic – banalizat.

1) Mistica, dacă există, este, prin esenţă, nu impresie subiectivă a transcenderii, ci transcendere reală, efectivă.

2) Intelectualiştii pot nega existenţa experienţei mistice, pot nega depăşirea psihologicului săvîrşit în actul mistic, dar nu pot pretinde, în nici un caz, că, acceptînd conţinutul psihologic subiectiv al actului mistic, pot şti ceva despre ceea ce este actul mistic.

Căci actul mistic e tocmai aceasta depăşire (şi nu are pretenţia – euristic – de a fi altceva), a spune deci că accepţi actul mistic, reducîndu-l însă la psihologicul din el, înseamnă a comite un nonsens, o contradictio in adjecto, ca atunci cînd vorbeşti de un cerc pătrat. Consider un act mistic în ceea ce nu e mistic, las dinadins afară din el ceea ce ar putea fi mistic – căci aceasta este imposibil ! – şi apoi scriu patru pagini cu convingerea că am demonstrat imposibilitatea misticei, atunci cînd, de fapt, nici n-am vorbit de ea, declarînd ceva care ar suna cam aşa: Aci eu nu mă pricep! Şi cu aceasta echilibristică, d-sa crede că va convinge pe cei care au cugetat ceva asupra chestiei. Nu, domnule, ci cel mult pe cei care habar n-au, pe care-i impresionezi cu siguranţă cu care vorbeşti şi mai ales ca nu pot să te controleze.

Revenind, zicem:

Cineva se poate îndoi de existenţa reală a faptului mistic. Pentru cineva, transcendenţa cunoaşterii poate fi o iluzie; cineva se poate limita, fie în chip voit, fie din neputinţă metafizică congenitală, la psihologic; după cum, într-un domeniu vecin, mulţi se opresc în fiziologic şi nu pot să-i distingă “psihologicul” cu nici un preţ. Cineva poate socoti chiar nelegitimă orice inferenţă de la un conţinut psihic – totdeauna imanent – la o realitate dincolo de acest psihic (o poate face, conştient însă de riscurile şi neputinţele ce-şi adună pe cap – vezi partea a doua a “Analiticei transcendentale” a Criticei raţiunei pure a lui Kant, de pildă). Altfel e neserios. Dar cu nici un chip nu poate spune că vorbeşte despre un act mistic, atunci cînd nu vorbeşte decît de un act sufletesc.

Actul mistic – dacă este – nu este decît trăire, într-un conţinut psihic imanent, a transcendentului. Că acest lucru e imposibil de gîndit, o ştiu! De aceea nu-i constrîng deloc să zică: Este. Au libertatea de a tăgădui existenţa reală a experienţei mistice; dar nu au libertatea să declare că ştiu ce este o experienţă mistică din disecarea conţinutului irevelant al unor stări psihologice. De la una la alta nu e diferenţa de grad, ci prăpastie de natură. Lucrurile acestea ar trebui ştiute, de nişte intelectualişti ce se pretind critici, după ceea ce se petrece între psihologic şi estetic, de o pildă, unde cazul este analog. Nicicînd din simpla introspecţie a psihicului creatorului său receptorului nu se poate scoate planul spiritual al valorilor estetice. Este, de la una la alta, nu o trecere de grad, ci o trecere de la ceva la altceva, un “salt calitativ”, cum i se zice îndeobşte.

Confuzia deci e de partea dlui P. Constantinescu. D-sa cade din plin în confuzia banală dintre spiritual şi psihologic, pe care o indicam aiurea (vezi ancheta Tiparniţei...) şi trage din ea, cu emfază, toate consecinţele, ignorînd, se vede, slăbiciunea terenului pe care stă logiceşte.

Nu insistăm aci, pentru că studiul scris pentru caietele trimestriale Duh şi slova*, care-şi aşteaptă publicarea în volumul Gînduri pentru o viaţă mistică* va pune la punct, filozoficeşte, această chestiune. Amintesc numai dlui P[ompiliu] C[onstantinescu] că, în ce mă priveşte, semnalasem deja “intelectualiştilor” noştri, confuzia aceasta. Împrejurările dovedesc că nu s-au ferit de ea. Pînă la proba contrarie, rămîn la cele ce am spus atunci. Mă întreb însă dacă dl P[ompiliu] C[onstantinescu] a citit vreodată vreun text mistic autentic, din cele de la care se reclamă ortodocşii. Dacă da, cum îşi poate îngădui să scrie ceea ce a scris ? Dacă a citit, cum mai poate scrie, de bună-credinţă, că misticii sînt victime ale sensibilităţii lor? Cine a descoperit cele mai straşnice metode de stăpînire a sensibilităţii şi de supunere a ei imperativului personal, cine a dat criterii de depăşire succesivă, în cunoaştere, a experienţei simţurilor, spre a trece la cea inteligibilă ? Oare cînd aceştia depăşesc intelectul discursiv nu o fac tocmai pentru că acesta e încă serios prins în sensibilitate ? Se lasă ei duşi în această depăşire de subconştient? N-a citit oare luciditatea cu care Tereza Carmelului, de pildă, mult mai pătrunzător ca Freud, demasca ceea ce este subconştient în experienţa mistică, calificîndu-l de element impur. Cine, mai bine decît ea, a indicat precis ca în nici un caz nu aceasta este experienţă mistică!

Atunci, de unde îşi trage dl P[ompiliu] C[onstantinescu] încheierile, dacă, citind acestea, nu poate, de bună-credinţă fiind, scrie cele ce a scris ? Din ignorarea acestor izvoare poate, dar poate, mai grav, din imposibilitatea în care se afla, din obtuzitatea în care se încăpăţînează de a tăgădui o experienţă ce nu-i cade imediat sub simţuri.

Să lămurim.

Nu e aceasta o “deficienţă temperamentală”, stimate domn, e o lacună mult mai gravă a experienţei dumitale de om întreg!

Iluzionîndu-se astfel că a pătruns fiinţa actului mistic atunci cînd a disecat tot ce nu e mistic în el (adică faptul sufletesc), d-sa se retrage satisfăcut, zîmbindu-şi singur; iar noi ne întoarcem trişti, trişti de tot ce avem în faţă – nişte semeni cu care ne-am fi putut înţelege poate, dacă nu s-ar fi orbit; dar cu care nu reuşim să avem nici un contact cu adevărat spiritual, pentru că una vorbim şi nu ne înţelegem ! Tot ceea ce spunem noi despre spiritual, ei interpretează … psihologic.

Adică, întru cît ai dumneata, stimate domn, mai multă cunoştinţă a ceea ce se întîmplă cu sufletul meu decît am eu însumi ? Întru cît eşti dumneata mai lucid ca mine, în ceea ce priveşte starea sufletului meu, ca să-mi negi autenticitatea experienţei? Că, zici dumneata: “a priori, lucrul nu se poate!” Zi aşa, şi atunci o să-ţi cer să-mi dovedeşti: de ce?, şi n-ai să poţi (ai să faci cel mult o declaratie, că nu vezi”, dar eu nu asta o să-ţi cer, ci argumente); iar eu mă fac parte să-ţi demonstrez, cu argumente (nu poziţia mea, căci o experienţă se trăieşte, nu se demonstrează, ci numai legitimitatea ei intelectuală. şi o voi face în limbajul d-tale “intelectualist”, arătîndu-ţi: 1) inconsecvenţele atitudinii dumitale; 2) postulatele iraţionale ale filozofiei dumitale, ea însăşi intelectualistă; 3) necesitatea dogmatică a cunoştinţei; 4) încurcăturile în care te bagi, de cîte ori spui cîte ceva, atunci cînd ai o astfel de filozofie, şi multe alte asemenea lucruri, la care dumneata crezi că, în ce mă priveşte, nu am gîndit pînă acum de şapte ori pe zi. Vei vedea atunci că dacă sînt pe poziţia aceasta, sînt şi eu tot din nevoia de a armoniza un întreg de experienţă, din care nu vreau să neg nimic a priori. Fă-o şi vei vedea.

Astăzi m-am mulţumit să-ţi dezvălui declaraţiile şi să demasc celor care poate că, văzîndu-ţi siguranţa, te cred mai întemeiat decît eşti:

  1. Că descrierea impresionistă pe care o faci despre mistic e falsă. Ea se potriveşte poate misticismului literaturizant, lipsit de asceză, al cabotinilor; dar nu se potriveşte nici unui adevărat mistic.
  2. Ca poziţia d-tale de pretins acceptator al actului mistic în conţinutul lui psihologic, respingînd transcendenţa lui, este o contradicţio în adjecto !

A mai rămas ceva nelămurit ?

  1. Că lupta deci pe care o duci cu mistica pe care o invenţi -pour caus– e o luptă cu morile de vînt.

 

Categories:   Cultura românească, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.