Mănăstirea Petru Vodă

Cunoaşterea de sine – introducere pentru tineri

Notă: Modulul de mai jos este o sinteză ce poate servi drept bază de discuţii cu tinerii sau între tineri, sau ca proiect de educaţie filosofico-religioasă în programa şcolară.

REALITATEA este suma lucrurilor care există.

Realitatea are patru domenii:

– Realitatea obiectivă – a obiectelor (galaxii, munţi, flori, cărţi, etc)
– Realitatea subiectivă – a subiectelor (stări, gânduri, trăiri, percepţii, etc)
– Realitatea absolută – a axiomelor (adevăr, bine, lege, existenţă).
– Realitatea virtuală – a posibilităţilor (internet, fantezie, vis, drog)

Realitatea:

obiectivă este creată de un singur Creator (deoarece este sistemică şi armonioasă, fundamental legică şi coezivă) şi este percepută de toate fiinţele cu suflu vital (plante, animale, om)

subiectivă este creată şi trăită de fiinţele raţionale, adică exclusiv omul şi comunităţile umane. De ea se ocupă: psihologia, istoria, filosofia, politica, religia, ştiinţa şi arta.

absolută este cunoscută de mintea superioară a omului, prin conştiinţă (legătura raţional-afectivă, conştientă sau inconştientă, a omului cu Creatorul său), ştiinţă (efort de analiză şi sinteză) şi revelaţie (inspiraţie spirituală)

virtuală este o sferă a i-raţionalităţii creată de fiinţele raţionale prin care raţiunea este comprimată sau augmentată, adică redimensionată într-un mod neconform cu nici unul din celelalte trei domenii ale realităţii

Realitatea are două aspecte:

– unul vizibil, de care se ocupă agricultura, industria, astronomia, comerţul, armata, medicina, literatura, sportul, botanica, etc.

– unul invizibil, de care se ocupă matematica, fizica, lingvistica, politica, filosofia, istoria, muzica, poezia, religia, estetica, hermeneutica, cibernetica, marketingul, psihologia, etc.

Fenomenele observabile pot fi:

– vizibile material sau numite tangibile: spaţiul, volumul, forma, culoarea, viteza, senzaţia, mişcarea, compoziţia şi metamorfoza biochimică, etc.

– vizibile imaterial sau numite invizibile: forţa gravitaţiei, forţa atracţiei, forţa magnetică, energia, căldura, frigul, aerul, timpul, sunetul, bucuria, pacea, fericirea, imaginaţia, amintirea, cuvântul, raţiunea, sufletul, spiritul, dragostea, ura, admiraţia, dorul, etc.

Mintea este imaterială, invizibilă, liberă, raţională şi necauzată de materie.

Domeniul simţual este dependent de cel mental (invizibil), deoarece materia în sine este non-inteligentă, inconştientă şi neautonomă.

Domeniul mental este independent faţă de cel material (vizibil), deoarece este caracterizat prin inteligenţă, conştienţă de sine şi autonomie.

*

Ştiinţa este preocuparea sufletului prin care acesta, observând fenomenele naturale vizibile sau invizibile, deduce din ele cauze, efecte sau legi superioare.

Arta este preocuparea sufletului pentru a exprima şi modifica stările acestuia.

Filosofia este preocuparea sufletului pentru cercetarea de sine şi a legilor generale ale cosmosului.

Ştiinţa, arta şi filosofia afirmă existenţa sufletului.

*

Dacă afirmă că omul nu are suflet, concepţia despre domeniile culturii se modifică astfel:

Ştiinţa necredincioasă (implicaţiile ei cosmologice) neagă evidenţele şi legile naturale, preferând ipoteze nedemonstrabile, neagă experienţa umană, nu se ocupă cu cercetarea, ci cu propaganda, şi nu are utilitate practică, fiind exclusiv speculativă. (De ex. teoria relativităţii, teoria co-haosului, evoluţionismul, teoria infinităţii lumilor, găurile negre). Acest tip de ştiinţă are ca pretext unul din domeniile naturale, dar de fapt este o religie, deoarece nu oferă dovezi, ci pretinde să fie crezută în pofida absenţei acestora.

Arta necredincioasă exprimă stări fizice sau patologice şi ridiculizează stările psihice normale. Acest tip de artă (de ex. propaganda, circul, nonsensul, arta hinduistă, ţigănească, mayaşă, şamanică, bolşevică, hollywoodiană, europeană post-Nietzsche, etc) amplifică stările de disconfort (teamă, angoasă, îndoială, excitaţie, nervozitate) şi nu este niciodată constructivă (nu determină inspiraţia sau creativitatea publicului.)

Filosofia necredincioasă evită răspunsurile, sprijină exclusiv întrebările, încalcă legile logice şi aplicaţiile practice, nu ţine seama de experienţa umană generală, ci numai de cea particulară a individului care o afirmă. Acest tip de filozofie e practicat de esoterism, ocultism, iudaism, umanism, nihilism, anarhism, totalitarism, destructuralism, satanism, consumerism, fatalism, şi zen.

*

Pe baza concepţiei despre suflet oamenii se împart în credincioşi şi necredincioşi, astfel:

Credincioşii spun că sufletul este invizibil, imaterial, independent şi deosebit de trup, necauzat de acesta, că este invizibil cu simţurile dar vizibil cu raţiunea, şi că are trei părţi: Raţiunea, Voinţa şi Afectul. Datorită capacităţii acestor funcţii de a conştientiza întregul creaţiei macrocosmice şi microcosmice, credincioşii afirmă că sufletul este caracterizat prin libertate şi nemurire, şi concluzionează că sufletul ar fi dovada existenţei unui Creator.

În concepţia credinţei despre suflet şi om, fundamentală este ideea de Infinit/Absolut, din care se nasc în Cosmos ordinea şi în Om ierarhia valorilor.

*

Necredincioşii spun că sufletul este un efect al trupului şi că toate procesele sale sunt cauzate de instincte, prin urmare că sufletul este totalmente supus trupului şi incapabil de libertate. Ca o consecinţă logică, se afirmă că odată cu moartea trupului moare şi sufletul, din moment ce este un efect al său. Astfel, sufletul, conform înţelegerii necredincioşilor, este caracterizat prin inteligenţă cuantizabilă şi lipsă de libertate (non-autonomie), şi concluzionează că omul ar fi propriul creator, din moment ce sufletul este creat de propriul trup. În această concluzie se observă o inadvertenţă de logică, fiindcă omul nu-şi creează propriul trup, deci nu-şi este propriul creator chiar dacă s-ar presupune că şi-ar crea efectul sufletesc din acest trup.

În concepţia necredinţei despre suflet şi om, fundamentală este respingerea ideii de ordine sistemică, înlocuită cu ideea de haos, întâmplare sau nonsens, infinitul se concepe ca fiind material (univers infinit, materie infinită), iar ierarhia valorilor absolute (de tip 1+1=2, 1-1=0) e înlocuită cu egalitatea valorilor relative (de tip 1+1=oricât, 1-1=oricât).

*

CREDINŢA este forţa intelectivă (mentală) şi afectivă (simţitoare) prin care se accesează o realitate invizibilă (realitate sufletească trecută, prezentă, viitoare, generală sau superioară).

Exemple de realitate invizibilă: aerul, sunetul, gândirea, gravitaţia planetară, dragostea, poezia, raţionamentul matematic.

Exemple de credinţă:

– a trece strada (oricând poate veni o maşină să ne spulbere, dar totuşi traversăm, în credinţa că vom ajunge cu bine dincolo);

– a pune ceasul să ne trezească dimineaţa să mergem la lucru (presupunem deci că vom mai trăi, că soarele va răsări, că vom mai avea încă jobul, că nu vom face pareză sau amnezie în cursul nopţii, etc, toate acestea fiind posibilităţi reale şi pe care totuşi sperăm să nu se întâmple. Speranţa aceasta este simultan şi supra-raţională (proiectată ca expectativă realizabilă) şi raţională (adică dedusă şi confirmată de experienţă), şi nicidecum iraţională; iraţionale sunt doar aşteptările utopice, infirmate de experienţă şi de raţiune, precum superstiţia, negarea evidenţei, bolile psihice.)

Poezia, artele, filosofia, metafizica, ştiinţele exacte, sportul, politica, agricultura, şi toate activităţile umane au în comun credinţa: credinţa că poemul va atinge sufletul cititorului, credinţa că arta va avea forţa să învingă timpul, credinţa ca întrebările filosofice vor duce la o înnobilare a spiritului uman, credinţa că ştiinţa va aduce o îmbunătăţire a vieţii, credinţa că sportul va atinge performanţa, credinţa că politica propusă va avea succes, credinţa că pământul va da roade după însămânţare, credinţa că cel iubit va simţi dragostea care i se arată.

Credinţa este o forţă care ia forma pe care omul, fiinţă liberă, i-o oferă: unii preferă credinţa în forţele proprii (ego-ism), alţii în forţele altor creaturi (idolatrie), alţii în Forţa Absolută (evlavie).

*

Credinţele pozitive (care afirmă ceva) au la bază principiul fundamental că omul are suflet şi că sufletul este raţional şi valoros în sine.

Credinţele negative (care neagă ceva) au apărut recent, abia în ultimele sute de ani, fiind creaţii ale masoneriei, şi au la bază principiul fundamental că omul nu are suflet sau că sufletul nu are valoare în sine.

Credinţele pozitive (adică spiritualiste) sunt cele care consideră că omul este dator să întreprindă activităţi de cunoaştere cât mai elaborate, în sens benefic sieşi şi societăţii. Credinţele pozitive au creat: scrisul, arta, civilizaţia, medicina, arhitectura, justiţia, educaţia, astronomia, literatura, cibernetica, etc. Credinţa pozitivă se caracterizează prin constructivism şi simţul practic.

Credinţele negative (adică materialiste) sunt: saducheism, fariseism, qabala, talmudism, isis, masonerie, darwinism, martorii lui Iehova, ateism, agnosticism, antihrism, zen, budism, nihilism, fascism, nazism, bolşevism, marxism, leninism, comunism, capitalism, virtualism, futurism, nihilism, anarhism. Deoarece sunt fundamentate pe negarea a ceva ce există, credinţele negative sunt caracterizate de aspectul distructiv şi uzurpator şi de apetenţa pentru utopie.

*

NECREDINŢA se împarte în:

pasivă – indiferentismul religios sau ateismul clasic – se limitează la a nu studia domeniile spirituale sau la a le nega importanţa.

Exemple de indiferentism ateu: fascismul, capitalismul, protestantismul (un ateism umanist cu elemente creştine), oricare din curentele orientale pentru care singura preocupare sufletească este relaţia cu propriul trup.

Caracteristic indiferentismului religios / ateismului clasic este lipsa de interes şi lipsa de reacţie faţă de concepţiile şi simbolurile spirituale, oricare ar fi acestea.

activă:

1.ateismul militant – neagă vehement importanţa culturii (filosofiei, cunoaşterii, ştiinţei şi artei) şi o persecută (verbal sau comportamental), dorind extincţia ei.

Exemple de ateism militant: bolşevismul, feminismul, ISIS, anarhismul, LGBTQ, adventismul, martorii lui Iehova, (sectanţii în general), şamanismul, etc.

Caracteristic ateismului militant este totala intoleranţă faţă de concepţiile şi simbolurile religioase, oricare ar fi acestea.

2.ateismul antihristic – aversiunea violentă numai faţă de elementele, concepţiile, cuvintele, imaginile şi simbolurile creştine.

Este practicat exclusiv de către francmasonerie, iudaism şi satanism, şi se caracterizează prin stări psihofizice violente şi iraţionale la auzul sau vederea oricărui simbol creştin (cruce, aghiasmă, tămâie, icoane, citate din Biblie, numele lui Iisus); în schimb sunt tolerate oricare alte simboluri şi concepţii religioase.

activă uzurpator – adică foloseşte cultura, dar în sens invers scopurilor acesteia. Exemple de ateism activist uzurpator: comunismul, catolicismul, masoneria, bahai, etc.

Înainte de sec. 16 nu exista ateism organizat, în sensul că popoarele barbare care nu aveau nici o credinţă erau exclusiv cele acele rarisime societăţi tribale migratoare considerate animalice deoarece, ca efect firesc al lipsei de valori superioare, practicau orgiile publice, canibalismul, eugenia, războiul de ocupaţie şi violenţa extremă. Civilizaţia nu s-a putut concepe fără un fundament spiritual superior materiei.

Ateismul clasic (sec. 16 – sec. 20) se referă strict la concepţia despre Dumnezeu şi despre relaţia sufletului cu Creatorul. Ateismul clasic afirmă existenţa conştiinţei, dar neagă valoarea conştiinţei superioare.

Ateismul modern (sec. 20-21) se referă la toate concepţiile despre valorile sufletului (virtute, timp, moarte, viaţă, dragoste, caracter, cunoaştere, absolut, cosmos), adică neagă activitatea conştiinţei.

Ateismul post-modern (cel de azi) afirmă activitatea conştiinţei, dar neagă importanţa concluziilor acesteia, şi le relativizează, având drept scop individualismul entropic („să-mi fie bine numai mie”). Bazele acestui tip de gândire a fost pus de Marx şi Engels, dar a fost perfecţionat de masoneria modernă şi este aplicat astăzi la scară mondială.

Ateismul pur este atunci când omul nu crede că el însuşi există (cazurile sunt rarisime şi ţin de patologie).

*

Sistemul de credinţă (adică religia) este o sumă de principii filosofice şi practice la care s-a ajuns:

-prin extaz supra-raţional (sunt exclusiv două: mozaismul precreştin şi creştinismul ortodox)

-prin raţiune (de ex. qabala, catolicismul, budismul)

-prin extaz i-raţional (islamul, vrăjitoria, voodoo, păgânismul).

Religia este un set de concluzii la care omul aderă deoarece îi satisfac întrebările şi căutările interioare, ea este suma cunoaşterilor cele mai înalte ale omului cu privire la existenţă. Oamenii care au ajuns la aceleaşi răspunsuri se înrudesc prin acest sistem de referinţă, şi spunem că fac parte din aceeaşi religie.

Pentru că şi copiii au nevoi sufleteşti şi întrebări filosofice, nu doar adulţii, aşa cum oamenii transmit copiilor lor cunoaşterea lor referitoare la hrană, la istorie, la sănătate, la folosirea obiectelor, la învăţarea limbajului, la comportament, etc., sistemul de valori filosofice este întotdeauna transmis de generaţiile adulte (străbunici, bunici, părinţi), iar când copilul creşte suficient, va decide singur dacă răspunsurile oferite de adulţi sunt suficiente.

Astfel:

oamenii spirituali transmit copiilor credinţa în superioritatea spiritului, adică: muncă de cunoaştere, efort către virtute, putere de sacrificiu. Ei respectă deciziile copiilor deoarece îi consideră fiinţe unice şi independente spiritual.

oamenii materialişti transmit copiilor credinţa în superioritatea materiei, adică: posesie materială, corp fizic, poziţie socială. Ei nu ţin seama de deciziile, nevoile şi trăirile copiilor, deoarece consideră că aceştia sunt proprietatea lor.

oamenii ndiferenţi religios hrănesc, ocrotesc şi îmbracă pe copil, dar nu-i oferă suport sufletesc (comunicare de substanţă, acces la cultură). E cazul majorităţii capitaliştilor şi comuniştilor.

oamenii fanatici (atât cei religioşi cât şi cei antireligioşi) impun cu de-a sila asupra copiilor părerile lor, neţinând seama de dorinţa acestora, ci forţându-i prin violenţă de limbaj (ridiculizându-i sau ameninţându-i) sau de comportament (bătaie, ton ridicat, privaţiuni) să le adopte părerile lor.

 

Când copiii sunt crescuţi de o anume credinţă pozitivă, oricare ar fi ea, datorită coeziunii sistemice se dezvoltă armonios dpdv intelectual şi afectiv.

Când copiii sunt crescuţi de două credinţe diferite, datorită diferenţelor de valori ei dezvoltă în paralel o hipersensibilitate şi o aplecare intelectuală spre îndoială, dar şi o labilitate mentală şi afectivă.

Când copiii sunt crescuţi de două credinţe antagonice dezvoltă boli psihice şi probleme cognitive (câinele lui Pavlov, primind simultan stimuli opuşi, a paralizat, sufletul animal şi cel uman nefiind capabil să funcţioneze dacă primeşte şi „da” şi „nu” deodată).

Când copiii sunt crescuţi în necredinţă devin foarte proficienţi la memorie şi la capacitatea de a face o anumită activitate, dar complet incapabili afectiv.

*

Când copilului i se induce ca valoroasă numai activitatea interioară, dar nu şi cea practică, acesta devine bolnăvicios, leneş, confuz, superficial, înclinat spre ADHD, neputincios în viaţă, nevolnic, apatic, cu tendinţe spre suicid şi sociopatie. (E cazul unui mare procent al generaţiilor de după 1990, care trăiesc numai în virtual).

Când copilului i se induce ca valoroasă numai activitatea trupului, dar nu şi cea a sufletului, acesta devine maniac, egocentric, trufaş, tiranic, obsedat de aspectul fizic şi de muncă, de prestigiul social, lacom, crud.

Când copilului i se induce ca valoroasă activitatea sufletului ca superioară activităţii trupului, acesta devine mai inteligent, mai atent dpdv moral, mai eficient dpdv practic, mai profund dpdv afectiv.

Când copilului i se induce ca valoroasă activitatea trupului ca superioară activităţii sufletului, acesta devine asemănător animalelor domestice, având ca preocupări principale munca, hrana, somnul şi reproducerea.

*

Libertatea copilului începe cu a cunoaşte valorile constructive (a gândi corect, a se exprima corect, a se purta corect), ceea ce presupune a fi învăţat acestea de către adulţi, copilul neputând să le deprindă singur. Primind răspunsuri bine argumentate la curiozităţile şi frământările sale, copilul se simte liber, pentru că efectul cunoaşterii asupra sufletului este dătător de putere. De aceea copiii crescuţi de părinţi care îi deprind cu un sistem coerent de credinţe şi valori sunt mai puternici intelectual decât cei crescuţi de părinţi care îi deprind să aibă îndoieli sau să nu-şi pună întrebări.

Libertatea copilului este încălcată atunci când:

– nu este învăţat valori demonstrate ca pozitive.

– este învăţat fapte imorale (de ex. „educaţia sexuală”, egoismul, batjocura, etc.).

– este lezat spiritual (vezi Viaţa Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş).

Se poate stabili efectul educaţiei spirituale, dacă este benefic sau nu, astfel:

când copilul este afectat pozitiv de educaţia spirituală este senin, vesel, predispus la fapte bune, afectuos, cuminte, plin de întrebări şi atitudini personale, creativ, comunicativ.

când copilul este afectat negativ de educaţia spirituală (primită sau care lipseşte) este trist, retras, confuz, apatic, temător, plin de îndoială, necomunicativ, irascibil.

*

CONCLUZIE

 Sistemul de valori este cel mai preţios bagaj de cunoştinţe al persoanei. Sistemul de valori este o activitate a libertăţii individuale; el nu este înnăscut, ci dobândit pe patru căi:

– de la familie (în cazurile cvasigenerale, de la mamă);

– de la societate, mediu şi educaţia oficială;

– de la propria experienţă de viaţă;

– de la propriul efort de gândire, lectură şi cunoaştere.

Sistemul de valori, fiind moştenirea cunoaşterii şi experienţei umane, trebuie transmis generaţiilor prezente şi viitoare şi nu trebuie interzis în nici un mod. Sistemul de valori, fiind dovada libertăţii personale, trebuie dăruit benevol şi nu trebuie impus împotriva voinţei libere.

A-l dărui, a-l îngădui şi a-l lăsa la alegerea liberă este dovada respectului libertăţii persoanei.

A nu-l dărui, a nu-l îngădui sau a-l impune cu de-a sila este un abuz şi o încălcare a libertăţii persoanei.

Au copiii suflet? De răspunsul la această întrebare ţine educaţia ce li se va da.

 

Categories:   Antropologie, Apologetică ortodoxă, Dogmatică

Comments

Sorry, comments are closed for this item.