Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Grigorie Dialogul – Trei omilii despre a doua venire a Domnului Iisus Hristos

Omilia I

Textul Sfintei Evanghelii după Lc 21, 25-32: «În vremea aceea, Iisus le-a spus ucenicilor Săi: Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ, apăsare pentru neamuri şi tulburare din pricina vuietului mării şi al valurilor; oamenii se vor usca de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste întreaga lume. Căci puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă. Iar când vor începe să fie acestea, ridicaţi-vă ochii şi înălţaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie. Şi le-a spus o pildă: Vedeţi smochinul şi toţi copacii: când încep să aducă rod, ştiţi că vara este aproape. Aşa şi voi, când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Adevărat zic vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea! Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”»

Domnul şi Mântuitorul nostru, fraţi preaiubiţi, voind să ne găsească pregătiţi, prevesteşte ce rele vor însoţi lumea odată cu îmbătrânirea ei, astfel încât să ne împiedice să o iubim. Se arată câte lovituri vor veni când se va apropia sfârșitul ei, încât, dacă nu vrem să ne temem de Dumnezeu cât este linişte, să ne înfricoşăm, slăbiţi de lovituri, de judecata Lui apropiată. Fiindcă, puţin înaintea acestei pericope din Sfânta Evanghelie – pe care tocmai aţi ascultat-o frăţiile voastre Domnul a vestit, zicând: «Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; şi vor fi cutremure mari pe alocuri, şi molime, şi foamete» (Lc 21, 10-11). Și câteva rânduri mai jos a adăugat ceea ce tocmai aţi auzit: «Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ, apăsare, pentru neamuri şi tulburare din pricina vuietului mării şi al valurilor». Din toate acestea ne dăm seama fără îndoială că unele lucruri deja s-au petrecut şi ne cutremurăm de altele care în scurt timp au să vină. Vedem încă în timpurile noastre, mai mult decât citim în Scripturi, că neam peste neam se ridică şi stăruie apăsarea asupra lor. Ştiţi cât de des auzim din alte părţi ale lumii că zguduirea pământului năruie oraşe nenumărate. Molime îndurăm fără încetare. Dar semne în soare, în lună şi în stele până acum am văzut prea puţin pe faţă; însă judecăm din însăşi schimbarea aerului că nici acestea nu sunt departe. De altfel, mai înainte ca pământul italic să fie predat săbiei păgâne spre a fi doborât, am văzut pe cer oştiri de foc, iar mai apoi şiroind chiar sângele învolburat al neamului omenesc. Iar «vuietul mării şi al valurilor» nu s-a mai ivit ca ceva nou. Însă, de vreme ce multe prevestiri deja s-au împlinit, fără îndoială că şi cele puţine rămase urmează să se întâmple, fiindcă arătarea celor trecute este siguranţa lucrurilor viitoare.

Pe acestea, fraţi preaiubiţi, de aceea le zicem, ca râvna pentru paza de sine să ţină treze minţile voastre, să nu amorţească din pricina lipsei de grijă, să nu fie moleşite de necunoaştere; ci întotdeauna teama să le neliniştească şi neliniştea să le întărească în fapta cea bună, socotind ceea ce se adaugă prin glasul Mântuitorului nostru: «Oamenii se vor usca de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste întreaga lume. Căci puterile cerurilor se vor clătina». Într-adevăr, ce numeşte Domnul «Puteri ale cerurilor» dacă nu pe îngeri, pe Arhangheli, pe Tronuri, pe Stăpânii, pe începătorii şi pe Puteri? Acestea, la venirea Judecătorului celui aspru, vor apărea atunci în chip văzut ochilor noştri, ca să ceară de la noi cu asprime ceea ce Ziditorul Cel Nevăzut ne oferă acum cu bunăvoinţă. Şi se adaugă: «Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă» (Lc 21, 27). Ca şi cum ar zice pe faţă: Cei care nu au vrut să asculte de El când Se afla întru smerenie cu putere şi cu slavă îl vor vedea, ca să simtă atunci tăria Lui cu atât mai aspră cu cât acum nu înclină grumazul inimii la răbdarea Lui.

Dar, întrucât acestea au fost zise împotriva celor osândiţi, îndată vorbirea se întoarce către mângâierea celor aleşi. Căci se adaugă: «Iar când vor începe să fie acestea, ridicaţi-vă ochii şi înălţaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie». Ca şi cum Adevărul i-ar sfătui deschis pe aleşii Săi, spunând: Când molimele lumii se îndesesc, când groaza de judecată este arătată înaintea puterilor cereşti cutremurate, ridicaţi capetele, adică veseliţi-vă inimile, fiindcă, până se sfârşeşte lumea, căreia nu îi sunteţi prieteni, în curând se face răscumpărarea pe care aţi dorit-o. De fapt, în Sfânta Scriptură adesea se întrebuinţează cap pentru minte, fiindcă, după cum mădularele sunt conduse de cap, tot aşa şi gândurile sunt orânduite de către minte. A ridica deci capetele înseamnă a înălţa minţile noastre la bucuria patriei cereşti. Aşadar, celor care îl iubesc pe Dumnezeu li se porunceşte să se bucure şi să se veselească la sfârşitul lumii, căci fără îndoială îl vor găsi îndată pe Cel pe Care îl iubesc, în timp ce trece acela pe care nu l-au iubit. Căci nu-i cu putinţă ca vreun credincios care doreşte să-L vadă pe Dumnezeu să se plângă din cauza loviturilor lumii, ştiind că lumea se sfârşeşte chiar din pricina loviturilor ei. Căci este scris: «Oricine va voi să fie prieten al acestui veac se face vrăjmaş al lui Dumnezeu» (Iac 4, 4). Aşadar, cel care nu se bucură că sfârşitul lumii se apropie mărturiseşte că este prieten al ei şi, prin aceasta, se dovedeşte vrăjmaş al lui Dumnezeu. Lipsească, dar, aceasta din inimile credincioşilor, lipsească de la cei care cred că este o altă viaţă prin credinţă şi care o iubesc prin lucrare. Căci a plânge din cauza nimicirii lumii este al celor care şi-au înfipt rădăcinile inimii în dragostea pentru ea, care nu au dorit viaţa ce va să vie, care nici nu au bănuit că aceea este. Noi însă, care cunoaştem veşnica bucurie a patriei cereşti, trebuie să ne grăbim spre ea cât mai curând cu putinţă. Trebuie să ne dorim a porni mai repede către ea şi a ajunge pe o cale cât mai scurtă. Căci de care rele nu este lumea apăsată? Ce tristeţe şi ce potrivnicie nu ne strâmtorează? Ce este viaţa muritorului dacă nu o călătorie? Şi judecaţi bine, fraţii mei, ce fel de lucru este acesta, anume a obosi din pricina chinului călătoriei şi totuşi a nu voi ca această călătorie să se sfârşească? Iar, că lumea trebuie să fie călcată în picioare şi dispreţuită’, Mântuitorul nostru o arată printr-o comparaţie prevestitoare când adaugă îndată: «Vedeţi smochinul şi toţi copacii: când încep să aducă rod, ştiţi că vara este aproape. Aşa şi voi, când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape». Ca şi cum ar zice pe faţă: Precum din roada copacilor se ştie că vara este aproape, tot astfel din pieirea lumii se cunoaşte că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Fără îndoială, prin aceste cuvinte se arată că roada lumii este pieirea. Căci pentru aceasta creşte, ca să cadă. Spre aceasta încolţeşte, ca prin cădere să piară orice a încolţit. Şi, pe bună dreptate, este asemănată împărăţia lui Dumnezeu cu vara, căci atunci norii mâhnirii noastre trec şi zilele vieţii veşnice încep să scapere sub strălucirea soarelui.

Acestea toate sunt întărite cu mare încredinţare când se adaugă vorba care zice: «Adevărat zic vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Cu adevărat, nimic din firea celor trupeşti nu este mai trainic decât cerul şi pământul şi nimic din firea lucrurilor nu trece aşa de repede precum cuvântul. Căci cuvintele, câtă vreme sunt neterminate, nu sunt cuvinte; iar când s-au terminat de zis, deja nu mai sunt deloc, căci nu pot fie zise până la capăt decât trecând.

Ca şi cum ar spune pe faţă: Tot ceea ce este trainic la voi nu este trainic şi fără schimbare pentru veşnicie; şi tot ceea ce la Mine se vede că trece neclintit şi fără trecere se ţine, căci cuvântul Meu care trece arată cugetări care rămân fără schimbare.

Iată, fraţii mei, vedem acum ceea ce urma să auzim. în fiecare zi lumea este copleşită de răutăţi noi şi din ce în ce mai multe. Din acel popor nenumărat vedeţi câţi aţi mai rămas; şi totuşi, încă în fiecare zi, mâhniri ne năpădesc, nenorociri ne doboară, năpaste noi şi neaşteptate ne lovesc. Căci, dacă la tinereţe trupul este puternic, pieptul rămâne tare şi în bună stare, grumazul este vânjos, iar braţele sunt zdravene, la anii bătrâneţii însă trupul se încovoaie, grumazul uscat se apleacă, pieptul este apăsat de oftaturi dese, puterea slăbeşte şi răsuflarea greoaie întrerupe cuvintele în timpul vorbirii; căci, şi dacă ar lipsi boala, însăşi sănătatea celui bătrân este adesea necaz pentru simţuri. Astfel, în anii de mai înainte, lumea a avut tărie ca la tinereţe, a fost puternică pentru înmulţirea vlăstarului neamului omenesc, a fost verde, adică cu trupuri sănătoase, a fost roditoare, adică cu belşug de bunuri. Dar acum este înăbuşită de însăşi bătrâneţea sa şi este năpădită de greutăţi din ce în ce mai mari, ca în apropierea morţii. Aşadar, fraţii mei, nu iubiţi această lume, pe care o vedeţi că nu poate dăinui prea mult. Puneţi-vă în suflet învăţăturile apostoleşti care ne îndeamnă zicând: «Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el» (1 In 2, 15). Alaltăieri aţi aflat, fraţilor, cât de repede au fost doborâţi de o furtună nişte copaci foarte bătrâni, casele au fost distruse şi bisericile au fost măturate din temelii. Câţi oameni sănătoşi şi nevătămaţi nu credeau seara că vor face mâine un lucru sau altul şi totuşi chiar în acea noapte au pierit de moarte năprasnică, prinşi în laţul nenorocirii?

Dar trebuie să luăm aminte, preaiubiţilor, că, pentru a face aceasta, Judecătorul nevăzut nu a trebuit decât să mişte suflarea unui vânt foarte subţire şi să stârnească o furtună dintr-un singur nor; şi a nimicit pământul, zguduind temeliile caselor ce stăteau să cadă. Aşadar, ce va face Acest judecător când va veni El însuşi şi mânia Lui îi va arde pe păcătoşi spre pedeapsa lor, dacă nu putem îndura nici când ne loveşte printr-un nor foarte subţire? Ce trup se va opune în faţa mâniei Lui, dacă a mişcat vântul şi a zguduit pământul, a întărâtat aerul şi a culcat la pământ atât de multe clădiri? Pavel, luând seama la această asprime a Judecătorului Care va să vină, spune: «înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu.» (Evr 10, 31). Aceasta a arătat-o Psalmistul zicând: «Dumnezeu vădit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare» (Ps 49, 3[-4]). Într-adevăr, furtuna şi focul însoţesc asprimea unei atât de mari dreptăţi, căci furtuna măsoară lucrurile pe care focul le arde. Aşadar, fraţi preaiubiţi, puneţi înaintea ochilor acea zi şi orice lucru vi s-ar părea acum greu, faţă de aceea, se face mai uşor. Cu adevărat, despre acea zi se zice prin Prorocul: «Aproape este ziua cea mare a Domnului, aproape este şi iute foarte. Glasul zilei Domnului amar este, atunci se va strâmtoră foarte. Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare şi de lipsă, zi de pustiire şi de nenorocire, zi de întuneric şi de beznă, zi de nori şi de negură, zi cu sunet de trâmbiţă şi de strigare». Despre ziua aceasta Domnul zice iarăşi prin Prorocul: «încă o dată şi Eu voi clătina nu doar pământul, ci chiar şi cerul» (Ag 2, 22 [21]). Iată, cum am spus mai înainte, a mişcat aerul şi nu a rămas neclintit pământul. Aşadar, cine va suferi când cerul se va mişca? Şi cum vom numi îngrozirile pe care le vedem dacă nu vestitori ai mâniei ce va să vie?

De aceea, trebuie să luăm aminte că atât de diferite sunt aceste strâmtorări faţă de acea strâmtorare din urmă, pe cât se deosebeşte persoana vestitorului de puterea Judecătorului. Aşadar, fraţi preaiubiţi, cugetaţi la acea zi cu toată grija, viaţa îndreptaţi-o, obiceiurile schimbaţi-le, relele ispitiri biruiţi-le prin împotrivire, iar păcatele ce le-aţi făcut osândiţi-le prin lacrimi. Căci, într-o bună zi, veţi vedea venirea Judecătorului Celui Veşnic cu atât mai lipsiţi de grijă, cu cât acum, temându-vă, preîntâmpinaţi asprimea Lui.

(Omilia I a fost ţinută poporului în biserica Sfântului Apostol Petru, în a doua Duminică din Postul Naşterii Domnului)

*

Omilia a II-a

Textul Sfintei Evanghelii după Lc 18, 31-44: «În vremea aceea, Iisus a luat la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a spus: Iată, ne suim în Ierusalim şi se vor împlini toate cele ce s-au scris prin proroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat neamurilor şi va fi batjocorit şi va fi biciuit şi scuipat. Şi, după ce Îl vor biciui, Îl vor omorî, iar a treia zi va învia. Și ei n-au înţeles nimic din acestea. Căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse. Şi, când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb oarecare şedea lângă drum, cerşind. Şi, când auzea mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă. Însă el şi mai mult striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi, oprindu-Se, Iisus a poruncit să fie adus la El; şi, după ce S-a apropiat, l-a întrebat zicând: Ce voieşti săţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi, credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, pentru că văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu».

Mântuitorul nostru, văzând de mai înainte că sufletele ucenicilor se vor tulbura din pricina Pătimirii Lui, le proroceşte cu mult înainte şi chinurile Pătimirii, şi slava învierii Sale, ca, văzându-L murind, precum este scris, să nu se îndoiască că totuşi va învia. Dar, întrucât ucenicii, încă trupeşti, sub niciun chip nu puteau înţelege cuvintele tainei, se face o minune. Înaintea ochilor lor un orb îşi recapătă vederea, ca pe cei care nu înţelegeau cuvintele tainei cereşti să-i întărească în credinţă faptele cereşti. Însă minunile Domnului şi Mântuitorului nostru astfel trebuie primite, fraţi preaiubiţi, încât, pe de o parte, faptele să fie crezute cu adevărat, iar, pe de altă parte, să le vedem ca pe nişte semne către altceva. Într-adevăr, lucrările Lui şi arată ceva prin putere, şi vorbesc despre altceva prin taină. Căci, iată, nu ştim, istoriceşte, cine a fost orbul, însă ştim totuşi ce arată în chip tainic. Negreşit, orbul înseamnă neamul omenesc, care, izgonit fiind la început din Raiul desfătărilor de către Tatăl şi nemaicunoscând strălucirea luminii cereşti, suferă întunericul propriei osândiri; însă, prin venirea Mântuitorului Său, se luminează, ca să vadă acum prin dorire bucuriile luminii dinlăuntru şi să facă paşii faptelor bune pe calea vieţii.

Dar trebuie să luăm seama că orbul se luminează atunci când se zice despre Iisus că Se apropie de Ierihon. Într-adevăr, Ierihon se tălmăceşte lună, iar luna în Sfânta Scriptură este întrebuinţată pentru a arăta slăbiciunea trupului, căci lună de lună, când aceasta descreşte, arată slăbiciunea stricăciunii noastre. Aşadar, când Ziditorul nostru Se apropie de Ierihon, orbul îşi recapătă vederea, căci, de când Dumnezeirea a luat asupra Sa slăbiciunea trupului nostru, neamul omenesc a primit din nou lumina pe care o pierduse. Fiindcă, unde suferă Dumnezeu cele omeneşti, acolo este înălţat omul la cele dumnezeieşti. Desigur, cu dreptate acest orb este înfăţişat deopotrivă şezând lângă cale şi cerşind. Căci Adevărul însuşi zice: «Eu sunt Calea» (In 14, 6). Aşadar, cel care nu cunoaşte strălucirea luminii veşnice orb este; însă, de crede deja în Mântuitorul, şade lângă cale; iar, de crede deja, însă nesocoteşte a se ruga pentru a primi lumina veşnică şi nu ţine seamă de rugăciuni, acesta şade ca orbul lângă cale, necerşind însă nimic. Însă, dacă şi crede, şi cunoaşte orbirea inimii sale, şi cere să primească lumina adevărului, atunci şade ca orbul lângă cale şi cerşeşte. Prin urmare, tot cel ce-şi cunoaşte întunericul orbirii sale, tot cel ce înţelege că aceasta îi lipseşte, anume lumina veşniciei, să strige din adâncul inimii, să strige şi cu glasul minţii, zicând: «Iisuse, Fiule al lui David, miluieşte-mă!» Dar să auzim ce se uneşte cu strigătul orbului: «Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă».

Însă ce se arată prin cei care mergeau înaintea venirii lui Iisus dacă nu mulţimea de plăceri trupeşti şi tulburarea patimilor, care, mai înainte ca Iisus să vină către inima noastră, ne împrăştie cugetarea cu ispitele lor şi tulbură glasul inimii în timpul rugăciunii? Căci atunci când, după săvârşirea patimilor, vrem să ne întoarcem către Domnul şi când ne străduim să ne rugăm împotriva patimilor pe care le-am săvârşit, adesea nălucirile păcatelor pe care le-am făcut se ivesc în inimă, ne tulbură ascuţimea minţii, răscolesc sufletul şi împiedică glasul rugăciunii noastre. Aşadar, «cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă», pentru că, mai înainte ca Iisus să vină în inimă, relele pe care le-am făcut, izbind cu nălucirile lor cugetarea noastră, ne tulbură chiar în timpul rugăciunii.

Dar faţă de acestea să ascultăm ce a făcut acest orb care urma să fie luminat. Urmează: «Însă el şi mai mult striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!”» Iată, cel pe care mulţimea îl certa să tacă striga din ce în ce mai tare, căci cu cât mai mult suntem împiedicaţi de tulburarea cugetelor trupeşti, cu atât mai arzător trebuie să stăruim în rugăciune. Mulţimea se împotriveşte să strigăm, căci cel mai adesea în rugăciune suferim nălucirile păcatelor noastre. Trebuie însă, fără îndoială, ca glasul inimii noastre, cu cât este mai aprig astupat, cu atât mai tare să stăruie până când va depăşi tulburarea cugetării nelegiuite şi va izbucni din prisosinţa necuviinţei sale către urechile credincioase ale lui Dumnezeu. Fiecare, precum cred, recunoaşte în sine ceea ce zicem, căci cât timp ne strămutăm sufletul din lumea aceasta la Dumnezeu, cât timp ne întoarcem la lucrarea rugăciunii, cele pe care mai înainte cu plăcere le-am săvârşit, pe acestea le suferim chinuitoare şi împovărătoare în timpul rugăciunii. Cu greu cugetarea la acestea este îndepărtată cu mâna năzuinţei celei sfinte de la ochii inimii, cu greu nălucirile lor sunt covârşite de lacrimile pocăinţei.

Dar, când stăruim aprig în rugăciune, pe Iisus Cel Ce trece îl pecetluim în minte. De aceea se adaugă: «Şi, oprindu-Se, Iisus a poruncit să fie adus la El».

Iată, Se opreşte Cel Ce mai înainte trecea, căci, cât timp mai suferim încă mulţimea nălucirilor în timpul rugăciunii, Îl simţim pe Iisus trecând. Cât timp însă stăruim aprig în rugăciune, Iisus Se opreşte pentru a ne readuce lumina, căci Dumnezeu Se pecetluieşte în inimă, iar lumina cea pierdută se recapătă.

Totuşi, prin această întâmplare, Domnul ne arată încă altceva, care ar putea fi înţeles în chip folositor despre omenitatea şi Dumnezeirea Lui. Fiindcă Iisus, trecând, a auzit strigătul orbului, însă, oprindu-Se, a scos la iveală minunea luminării. Căci a trece este al omenităţii, a sta este al Dumnezeirii. Într-adevăr, prin omenitate a avut parte de naştere, creştere, moarte, înviere, venire dintr-un loc în altul. Deci, întrucât în Dumnezeire nu este schimbare, iar trecerea este în chip propriu mişcare, fără îndoială El a trecut după trup, nu după Dumnezeire. Dimpotrivă, după Dumnezeire, al Lui este întotdeauna a sta, pentru că este de faţă pretutindeni şi nu vine prin mişcare, nici nu Se îndepărtează prin mişcare. Aşadar, Domnul, trecând, aude strigătul orbului, însă oprindu-Se, îl luminează, căci, prin omenitatea Lui, S-a milostivit de strigătele orbirii noastre, dar, prin puterea Dumnezeirii, a revărsat peste noi lumina harului.

Şi trebuie să luăm seama la ceea ce îi zice orbului care venea către El: «Ce voieşti să-ţi fac?» Cel Care avea puterea de a reda vederea nu ştia oare ce voieşte orbul? Dimpotrivă, El vrea ca noi să cerem ceea ce de mai înainte ştie că vom cere şi că ne va da. Căci, în chip potrivnic, ne îndeamnă la rugăciune şi totuşi ne zice: «Căci ştie Tatăl vostru Cel ceresc de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte să cereţi de la El» (Mt 6, 8). Aşadar, pentru aceasta cere, ca să fie rugat; pentru aceasta cere, ca să stârnească inima la rugăciune. De aceea şi orbul îndată adaugă: «Doamne, să văd!» Iată, orbul caută de la Domnul nu aur, ci lumină. Nu se îngrijeşte să ceară altceva decât lumină, căci chiar de ar putea să aibă orbul tot ceea ce ar dori, fără lumină nu poate vedea ceea ce are. Deci, să fim următori, fraţi preaiubiţi, ai celui despre care am auzit că a fost mântuit şi trupeşte, şi sufleteşte. Nici bogăţiile mincinoase, nici darurile pământeşti, nici cinstirile care ne depărtează de Domnul să nu le căutăm, ci lumina; şi nici lumina care se închide într-un loc, care se sfârşeşte în timp, care se schimbă prin curmările nopţii, pe care o vedem şi noi, şi dobitoacele deopotrivă; ci să căutăm lumina pe care doar împreună cu îngerii putem să o vedem, căreia nici începutul nu-i este capăt, nici sfârşitul nu o strâmtorează. Iar calea către această lumină este fără îndoială credinţa. De aceea, pe bună dreptate, orbului care căpăta vederea i se răspunde pe dată: «Vezi, credinţa ta te-a mântuit». Dar faţă de acestea gândul cel trupesc zice: Cum pot să caut lumina cea duhovnicească pe care nu pot să o văd?

De unde sunt sigur că ea este, de vreme ce nu străluceşte ochilor trupeşti? Fără îndoială, acestui gând îi răspunde pe scurt oricine, căci chiar aceste lucruri pe care le simte nu le gândeşte prin trup, ci prin suflet. Şi, deşi nimeni nu îşi vede sufletul său, totuşi nu se îndoieşte că are un suflet pe care nu îl vede. Căci sufletul conduce dintr-un loc nevăzut trupul care se vede. Dacă însă se ia ceea ce este nevăzut, pe dată se prăbuşeşte ceea ce părea că stă la vedere. Aşadar, câtă vreme din pricina unei firi nevăzute se trăieşte în această viaţă văzută, se îndoieşte cineva că nu ar fi viaţă nevăzută?

Dar să auzim acum ce i s-a întâmplat orbului rugător sau, mai degrabă, ce a făcut el însuşi. Urmează: «Pe dată a văzut şi L-a urmat». Îl vede şi îl urmează pe cel care lucrează binele pe care îl înţelege, însă îl vede şi nu îl urmează cel care înţelege binele, dar nesocoteşte lucrarea faptelor bune. Aşadar, fraţi preaiubiţi, de cunoaştem acum orbirea călătoriei noastre, dacă prin credinţa în taina Mântuitorului nostru şedem lângă cale, dacă, rugându-ne stăruitor în fiecare zi, cerem lumină de la Ziditorul nostru, dacă, văzând acum prin minte această Lumină, suntem luminaţi după orbire, atunci îl urmăm prin faptă pe Iisus, pe Care îl vedem cu mintea. Să privim pe unde păşeşte şi să ţinem urmele paşilor Lui, imitându-L. Căci cu adevărat Îl urmează pe Iisus cel care Îl imită. Căci de aceea se zice: «Urmează-Mi Mie şi lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor» (Mt 8, 22).

Căci se spune a urma pentru a imita. De aceea, îndeamnă din nou, zicând: «Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze» (In 12, 26). Aşadar, să luăm aminte cum păşim, ca să ne învrednicim a-L urma. Iată, pentru că este Domnul şi Făcătorul îngerilor, urmând să primească firea noastră pe care a zidit-o, vine în pântecele Fecioarei. Totuşi, nu a vrut să Se nască în această lume între bogaţi, ci Şi-a ales părinţi săraci. De aceea a lipsit şi mielul care să fie oferit pentru El; Maica Sa a găsit pentru jertfă nişte pui de porumbei şi o pereche de turturele (Lc 2,24). Nu a vrut să fie bogat în lume; a îndurat ocările şi batjocurile; a suferit scuipări, biciuiri, pălmuiri, coroana de spini şi crucea; întrucât, din pricina iubirii lucrurilor trupeşti, ne-am abătut de la bucuria lăuntrică, ne-a arătat prin ce amărăciune ne întoarcem acolo. Şi ce nu trebuie astfel să pătimească omul pentru sine însuşi, dacă Dumnezeu a îndurat atâtea pentru oameni? Prin urmare, cel care a crezut deja în Hristos, dar aleargă încă după câştiguri cu zgârcenie, se înalţă prin trufia cinstirilor, se aprinde de flăcările invidiei, se întinează de necurăţiile poftei, tânjeşte după bogăţiile din lume, acesta nesocoteşte a-L urma pe Iisus în Care a crezut. Dacă doreşte bucuriile şi plăcerile, deşi Călăuza sa îi arată calea amărăciunii, unul ca acesta într-adevăr merge pe un alt drum. Să readucem, aşadar, în faţa ochilor păcatele pe care le-am făcut; să luăm aminte cât de înfricoşător va veni Judecătorul pentru a le osândi; să ne obişnuim mintea să plângă; viaţa noastră să se amărască pentru puţin timp întru pocăinţă, ca să nu simtă amărăciunea veşnică întru osândire. Prin lacrimi, cu adevărat, suntem duşi la bucuria cea veşnică, după cum făgăduieşte Adevărul, Care zice: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia» (Mt 5, 5). Dimpotrivă, prin bucurii se ajunge la lacrimi, după cum spune Acelaşi Adevăr, Care zice: «Vai, vouă care acum râdeţi, căci vă veţi tângui şi veţi plânge» (Lc 6, 25). De căutăm, aşadar, bucuria răsplăţii la sosire, să avem pe cale amărăciunea pocăinţei. Şi astfel se face că nu numai viaţa noastră propăşeşte întru Dumnezeu, dar însăşi această a noastră împreună-vorbire îi aprinde şi pe alţii spre lauda lui Dumnezeu. De aceea se adaugă: «Şi toată mulţimea, pentru că văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu».

(Omilia a II-a a fost rostită poporului în biserica Sfântului Apostol Petru, în Duminica dinaintea Păresimilor)

*

Omilia a VIII-a

Textul Sfintei Evanghelii după Lc 2, 1-14: «în vremea aceea a ieşit poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Această înscriere, cea dintâi, s-a făcut pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – pentru că el era din casa şi din neamul lui David -, ca să se înscrie împreună cu Maria, femeia logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru el. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Iar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Si acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: Slavă lui Dumnezeu întru cele preaînalte şi pe pământ pace, oamenilor bunăvoire!”»

Întrucât din dărnicia Domnului, vom săvârşi astăzi Întreit-Sfânta Liturghie, nu putem să vorbim prea mult despre această pericopă evanghelică. Însă chiar Naşterea Mântuitorului nostru ne sileşte să zicem ceva, fie şi pe scurt. Ce înseamnă deci că lumea se înscrie când Domnul urmează să Se nască, dacă nu ceea ce limpede se arată, anume că venea în trup Cel Care îi va înscrie în veşnicie pe aleşii Săi? Dimpotrivă, despre cei nelegiuiţi se zice prin Prorocul: «Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se înscrie» (Ps 68,29). El, pe bună dreptate, Se naşte în Betleem, căci Betleem se tălmăceşte Casa pâiniiu. Şi El însuşi este Cel Care zice: «Eu sunt Pâinea cea vie, Care am coborât din cer» (In 6, 41, 52). Aşadar, locul în care Se naşte Domnul s-a numit mai înainte casa pâinii, fără îndoială, pentru că acolo urma să Se arate prin materia trupului Cel Care întremează minţile celor aleşi printr-o săturare lăuntrică. Acesta nu Se naşte în casa părinţilor Săi, ci pe drum – negreşit pentru a arăta că, prin omenitatea Sa, pe care a luat-o asupră-Şi, Se năştea ca într-un loc străin. De bună seamă, spun străin nu după putere, ci după fire. Căci despre puterea Lui stă scris: «întru ale Sale a venit» (In 1, 11). într-adevăr, după firea Lui dumnezeiască, S-a născut înainte de timp, însă, după cea omenească, a venit în timp. Aşadar, Cel veşnic S-a arătat în timp şi străin este locul unde a coborât. Iar pentru că se spune prin Prorocul: «Tot trupul este ca iarba» (Is. 40, 6),

Cel făcut om a preschimbat fânul nostru în grâu, El, Care spune despre Sine însuşi: «Dacă bobul grâului, căzând pe pământ, nu va muri, rămâne singur» (In 12,24). De aceea şi Se coboară ca un Prunc în iesle, pentru a-i întrema pe toţi credincioşii, ca pe nişte animale sfinte, cu grâul Trupului Său, ca să nu rămână flămânde de hrana înţelegerii celei veşnice. Şi din ce pricină îngerul le apare oare păstorilor care vegheau şi pe care slava lui Dumnezeu îi înconjoară cu strălucire, dacă nu pentru că aceia care ştiu să conducă turmele credincioase cu grijă se învrednicesc să vadă înaintea celorlalţi cele preaînalte? Şi, cât timp ei veghează cu iubire asupra turmei, harul dumnezeiesc scapără mai mult asupra lor.

Iar un înger vesteşte naşterea unui împărat şi împreună cu glasul lui coruri de îngeri cântă laolaltă şi strigă, bucurându-se împreună: «Slavă lui Dumnezeu întru cele preaînalte şi pe pământ pace, oamenilor bunăvoire!». Cu adevărat, mai înainte ca Mântuitorul nostru să Se nască în trup, eram în dezbinare cu îngerii şi ne depărtaserăm mult faţă de strălucirea şi curăţia lor din pricina păcatului celui dintâi şi din pricina păcatelor din fiecare zi. Căci, de vreme ce, prin păcat, ne tăcuserăm străini de Dumnezeu, îngerii, împreună cetăţeni cu Dumnezeu, ne considerau străini de tovărăşia cu ei. Dar, întrucât L-am recunoscut pe împăratul nostru, la rândul lor, îngerii ne-au recunoscut ca împreună-cetăţeni cu ei. Căci, de vreme ce împăratul cerului Şi-a asumat ţărâna trupului nostru, nici înălţimile îngereşti nu mai dispreţuiesc neputinţa noastră. îngerii fac din nou pace cu noi şi lasă la o parte pricina dezbinării de altădată; iar pe cei pe care mai înainte îi dispreţuiau ca neputincioşi şi josnici, acum îi cinstesc ca prieteni. Căci de aceea Lot (Fc 19, 1) şi Iosua (Ios 5, 15) se închină îngerilor fără să fie opriţi din a lor închinare; dimpotrivă, în Apocalipsa lui, loan a vrut să se închine unui înger, însă însuşi îngerul l-a oprit să i se închine, pentru că nu se cădea, zicând: «Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi» (Ap 22, 9). Ce înseamnă că înainte de venirea Mântuitorului îngerii primesc închinare de la oameni fără să zică nimic, iar, după aceea, se feresc să primească închinare, dacă nu faptul că îngerii se înfricoşează să vadă aplecată înaintea lor firea noastră, pe care mai înainte o dispreţuiseră, dar pe care acum o văd ridicată deasupra lor? Şi nu au mai îndrăznit să o dispreţuiască ca pe o fire neputincioasă, mai prejos de ei, pe aceasta pe care acum o cinstesc negreşit deasupra lor, în Ipostasul împăratului cerului. Şi nici nu mai resping cu dispreţ a-1 avea pe om prieten, ca unii care mai presus de ei aduc închinare Omului-Dumnezeu. Să ne îngrijim, aşadar, fraţi preaiubiţi, ca nu cumva necură- ţia să ne întineze pe noi, care suntem, potrivit preştiinţei celei veşnice, împreună- cetăţeni cu Dumnezeu şi deopotrivă cu îngerii Lui. Să ne apărăm prin obiceiuri vrednicia noastră, să nu ne murdărească nicio desfrânare, să nu ne osândească nicio cugetare ruşinoasă, să nu ne muşte mintea nicio răutate, să nu ne mistuie rugina invidiei, să nu ne umfle mândria, să nu fim sfâşiaţi de dorinţa de înălţare prin desfătările pământeşti, să nu ne aprindă mânia. Căci oamenii au fost numiţi dumnezei. Aşadar, omule, apără-ţi împotriva patimilor cinstea de a fi dumnezeu, căci pentru tine S-a făcut Dumnezeu om, Care trăieşte şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin!

(Omilia a VIII-a a fost rostită poporului în biserica Sfintei Fecioare Maria, în ziua Naşterii Domnului)

(introd., trad. şi note de Mihai C.RIGORAŞ, în revista Studii Teologice, seria a III-a, anul 11, nr. 1, Bucureşti, 2015, p. 245-257)

 

Categories:   Cuvinte de folos, Omilii, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.