Mănăstirea Petru Vodă

Psaltică versus polifonie

“Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Pentru ortodocşi mărturia lui Hristos e limpede: totul ţinteşte şi susţine această arhitectură a interiorului. Întorcându-se la un tip de raţionalism precreştin şi alegînd să interpreteze mai degrabă decît să experieze pogorîrea Sfîntului Duh, catolicismul a părăsit acest “lăuntru”, izgonindu-se din Împărăţia lăuntrică într-una cezarică, a simţurilor; de aceea şi arta catolică este către Dumnezeu, nu întru El, şi imprimă chipul şi asemănarea cezarului ei celui ce o consumă, hedonist. În umanismul care-l robeşte, heterodoxul preferă asimptota.

Diferenţa dintre Bach şi Sfîntul Ioan Kukuzel este că Sfîntul L-a trăit pe Duhul, pe când Bach doar L-a intuit. Ascultînd Bach, urechea-şi aminteşte căutarea; desfăcută de simţuri, mintea unduieşte printre coloane şi arcade de lumină într-un interior finit, o geometrie fără ieşire, căci numai Adevărul ne face liberi, ca în arta Sfîntului Kukuzel. Primul contemplă lucrarea divină, pe când al doilea se uneşte cu Izvorul ei, trăind şi fiind trăit ca-ntr-o parabolă divină. Magister Leoninus, părintele polifoniei, ruminează teologic fără folos, neajungînd niciodată la Cauză pentru că numeşte efectele cauze şi cauzele efecte.

Pentru că muzica de cult este mod de afirmaţie teologică, diferenţele muzicale sunt inerente celor de credinţă:

Ortodoxie: rezonanţa este interioară şi decurge din şi către rugăciune [Duh Sfînt –> compozitor –> interpret –> moment liturgic –> credincios], unimea de cuget şi inimă devenind realitate audibilă.

Catolicism: rezonanţa este exterioară – ţine doar de acustica arhitecturii şi de legile consonanţei sunetului audibil.

*

Ortodoxie: armonia este duhovnicească – audibilă în duh şi inclusă în timbrul însuşi, aşadar prezenţa Armoniei în Psaltică este în primul rînd la nivel principial, adeverită, nedevoalată, nedezavuată prin manifestări grosiere, ci sublimându-le pe acestea în mod tainic. Despre cele 8 glasuri, Tradiţia spune că glasurile autentice sînt de la David, iar cele plagale de la Solomon. Cert este că denumirile celor opt glasuri sunt atestate deja la anul 500 d.Hr. Modurile balcanice structurate tot pentacordic şi asemănătoare glasurilor au origine, melos şi efect cu totul  diferit de glasurile bisericeşti. Atitudinea duhovnicească a credinciosului determinată de audierea glasurilor bisericeşti reflectă aşezarea şoaptelor celor negrăite ale Duhului în dimensiunea cuvîntului imnografic, care dogmatiseşte şi slavosloveşte. După ce creează un spaţiu interior, glasul bisericesc stabileşte punctul de reper „gnoseologic” în acest spaţiu, care devine o funcţiune muzicală, cu ethosul şi suita proprie de mişcări sufleteşti adîncitoare şi ascendente.

Catolicism: armonia se fragmentează în două aspecte. În primul, consonanţele intervalelor armonice sînt strict trupeşti. Polifonia înseamnă divergenţă de gîndire, nu unitate. În al doilea: din seria armonicelor, desprinzînd din şirul primelor 16 armonice, se extrag cele clar audibile şi pe baza compatibilităţii matematice se suprapun cele dominante, dînd naştere acordurilor consonante, care, neputînd funcţiona decît în cadrul tonalităţilor cu intervale egale şi matematic compatibile acestui tip de armonie, s-au redus din 8 glasuri bizantine cu variantele fiecăruia la 2 tipuri de tonalitate: minoră sau majoră. Iar pentru că acestea două nu sunt suficiente pentru a reda spectrul larg de patimi omeneşti (scopul real al muzicii umaniste), sigur că s-a ajuns la disoluţia tonalităţii şi la anarhie, concluzia firească a oricărui umanism fiind nihilismul.

*

Ortodoxie: ritmul este organic – împărţirea timpilor în progresie geometrică, respectînd tridimensionalitatea conţinutului. Ritmul lasă mintea să curgă lin prin şi printre formule, fără să le fărîmiţeze în părţi (deşi notaţia actuală face aceasta numai din motivul dificultăţii notarii pe sistemul complex vechi), deci numai pentru a face accesibilă Tradiţia, şi nu pentru a o văduvi de cursivitatea ei organică. Înţelegerea ortodoxă asupra Timpului este de la veşnicie la clipă şi de la clipă la veşnicie, iar nu ca un construct artificial al unor unităţi abstracte, lucru care se înţelege mai ales prin muzică (artă temporală).

Catolicism: ritmul este artificial împărţit pe principii matematice, abstractizînd trăirile, iar nu reflectîndu-le duhovniceşte. Virtuozitatea ritmică, dacă este făcută scop, opacizează înţelegerea noetică în favoarea celei simţuale.

*

Ortodoxie: intonaţia este netemperată, organică – împărţirea intervalelor în mod natural şi nu în mod abstract sau arbitrar. Astfel, deşi tonalitatea psaltică este polarizată pe sunetul bazei glasului respectiv, totuşi orice mişcare melurgică se judecă atît în întregul lucrării (locul, felul în care s-a ajuns acolo, şi com-punerea se face în Duhul Tradiţiei), cît şi în independenţa momentului, căci atracţiile, microtoniile şi tipul melismaticii creează o nouă polarizare, mai fină, pentru fiecare moment muzical.

Ar fi o diferenţiere simbolică de mare subtilitate pentru auzul urechii dacă s-ar judeca prin acuitate iar nu prin efect noetic, însă pentru ortodox, lucrurile acestea se văd foarte limpede în duh.

Catolicism: intonaţia este temperată – împărţirea în unităţi simple sau duble (semiton şi ton cu valoarea a două semitonuri), reducînd la alb şi negru culorile nenumărate ale microtoniilor şi intervalelor naturale (secundă, ton mic, ton mare, terţa naturală, tipurile de cvartă din treptele secundare, octavele inegale, alteraţiile şi atracţiile în raport cu funcţia sunetelor celula melodico-ritmică). Tonalitatea temperată polarizează unic, pe tonică sau pe dominantă, lucrînd apoi cu nivele de consonanţă/disonanţă, mereu raportînd spaţial melodia, şi rămînînd în timpul limitat, neieşind din acesta, ori scopul muzicii tocmai acesta este: ieşirea din imanent.

*

Ortodoxie: vocea este unic instrument – trupul omului este sfinţit prin Botez, învrednicit de cîntarea de laudă (precum dă mărturie şi cartea Apocalipsei care vorbeşte despre Învierea cea de obşte, în trup, cînd cei mîntuiţi vor cînta cu glasurile lor, iar nu cu instrumente de cîntare. Acelei învieri ne face părtaşi – în pregustare – Sfînta Biserică prin Botez).

Catolicism: folosirea instrumentelor afirmă în plan antropologic egalitatea dintre trup şi obiectele neînsufleţite.

*

Ortodoxie: o singură linie melodică, simbolizînd o singură inimă, un singur cuget, o trăire unitară a întregii fiinţe care se exprimă printr-o singură voce. Isonul nu este o proto-polifonizare decît în măsura în care mai nou i se conferă o prea mare mobilitate (care relativizează formulele melodice), creîndu-se, deşi mai slab audibil, însă limpede discernibil sufleteşte, micropolifonii prin interacţiunea armonicelor dintre sunetele audibile.

(Cu privire la cele 8 glasuri, tradiţia spune că glasurile autentice sînt de la David, iar cele plagale de la Solomon. Atitudinea duhovnicească a credinciosului determinată de audierea diferitelor glasuri bisericeşti reflectă aşezarea şoaptelor celor negrăite ale Duhului în dimensiunea cuvîntului imnografic, care dogmatiseşte şi slavosloveşte. După ce creează un spaţiu interior, glasul bisericesc stabileşte punctul de reper „gnoseologic” în acest spaţiu, care devine o funcţiune muzicală, cu ethosul şi suita proprie de mişcări sufleteşti adîncitoare şi ascendente).

Catolicism: mai multe linii melodice, simbolizînd mai multe păreri / poziţii faţă de subiectul gîndit, mai multe înţelesuri contradictorii, care par a fi de acord din cînd în cînd (prin dozata succesiune temporal-acordică a consonanţelor).

*

Diferenţele teologice arată că arta muzicală de cult ortodoxă şi arta catolică nu sunt deloc asemănătoare, cum ar dori să afirme Vaticanul, ecumenismul sau academiile muzicale laice, ba chiar sunt cu totul antagonice. În timp ce Ortodoxia a păstrat învăţăturile cereşti care unesc cu Dumnezeu, eresul, căzând din har, a vrut să dea gîndurilor corporalitate, să materializeze ceea ce ar fi trebuit să rămînă numai duh, să audă cu urechile ceea ce trebuia să rămînă audibil numai pentru simţirea inimii.

Polifonia amăgeşte cu un infinit inventat prin reducţionism, un infinit fals, dar care, pentru că pare mai vast şi mai sublim prin subţirimea la care operează cu emoţia, prin apropierea aproape indiscernibilă de intuiţie, este profund nociv pentru suflet. Amăgirea nu intră în sînge, ci în însuşi duhul omului, otrăvindu-i cu frumuseţea luciferică a strălucirilor deşarte ochiul inimii, care se închide în aşteptarea unui extaz al păcii care nu există, care nu va mai veni, care deznădăjduieşte şi care ucide.

Psaltica, artă revelată, cu însăşi smerenia cu care păzeşte Revelaţia, dăruieşte tuturor Pacea lui Hristos care „nu este din lumea aceasta”.

din Propedikon“, Mănăstirea Petru Vodă, 2009, cap. Bizanţ versus Apus

Categories:   Apologetică ortodoxă, Istoria Bisericii, Muzică creştină

Comments

Sorry, comments are closed for this item.