Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Dionysie Areopagitul – Epistola a 7-a (Către ierarhul Policarp), despre eclipsa de soare la răstignirea Mîntuitorului Iisus Hristos

 

Eu nu ştiu, când vorbesc către elini sau către alţii, dacă mă pot încrede în mine ca om de bine şi dacă pot cunoaşte şi spune adevărul însuşi ca atare, aşa cum este în realitate. Căci acesta dovedindu-se în chip drept ca atare prin legea adevărului şi arătându-se clar, tot ce este altfel, dar imită adevărul, se va dovedi că e mai degrabă altceva decât ceea ce este cu adevărat şi neasemenea cu el. Deci e de prisos ca susţinătorul adevărului să combată pe aceştia sau pe aceia. Căci fiecare afirmă că el are moneda împărăţiei, când poate are vreun idol al vreunei părţi din adevăr. Şi, dacă îl vei respinge pe celălalt, altul şi apoi îndată altul se va sfădi pentru el. Iar dacă va fi recunoscută în chip drept raţiunea şi va rămâne nerespinsă de toţi ceilalţi, se va respinge tot ce nu se va arăta de la sine în toate, ca adevărul real prin persistenţa lui neclintită. Deci, cunoscând, precum socotesc, bine aceasta, nu m-am grăbit să grăiesc către Elini sau către alţii. Ci îmi ajunge să-mi dea Dumnezeu să cunosc întâi adevărul, apoi ştiindu-l, să vorbesc despre el cum trebuie.

Tu însă spui că sofistul Apollofane mă bârfeşte şi mă numeşte paricid, ca pe unul ce nu mă folosesc în mod cuvios de ale elinilor contra elinilor. Dar e mai drept să spunem noi către el că Elinii nu se folosesc în mod cinstit de cele dumnezeieşti pentru cele dumnezeieşti, încercând să alunge adorarea lui Dumnezeu prin înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi nu vorbesc de cea a celor mulţi, care rămân lipiţi în chip material şi pătimaş de miturile cele ale poeţilor şi se închină creaturii în locul Creatorului, când nici însuşi Apollofane nu se foloseşte în mod cuvios de cele dumnezeieşti pentru cele dumnezeieşti. Căci adevăraţii filosofi trebuie să se înalţe prin cunoştinţa existenţelor (lucrurilor create), bine numită şi de dumnezeiescul Pavel înţelepciune a lui Dumnezeu (cf. I Cor. 2,7), spre Cauzatorul atât al existenţelor, cât şi al cunoştinţelor. Şi, ca să nu i se pară lui Apollofane că eu resping, cum nu se cuvine, opinia altora şi a lui, ar trebui să ştie, dacă ar fi înţelept, că nu s-ar putea schimba vreodată ordinea şi mişcarea cerească, dacă nu l-ar avea pe Cel ce e susţinătorul şi Cauzatorul ei, care o mişcă pe aceasta (cf. Dan 2,21); şi e Făcătorul tuturor şi Desăvârşitorul lor după Sfânta Scriptură. Cum, deci, nu trebuie să-l venerăm pe Cel pe care-l cunoaştem şi din aceasta şi să nu-l admirăm pentru puterea lui, a toate cauzatoare şi supranegrăită? Cum să nu-l admir când soarele şi luna sunt mişcate de El într-o putere şi stabilitate mai presus de fire (cf. Iosua 10,12-l4), împreună cu nemişcarea neschimbată a universului în toate şi toate rămân ca măsură a zilei întregi pentru toate sau mai mult decât aceasta? Cum să nu-l admir, când toate cele mari şi cuprinzătoare, astfel purtate, nu amestecă cele cuprinse de ele? Şi, în vreme ce în cele de jos o zi din cele succesive aproape se întreieşte (cf. IV Reg. 20,11), mergând până la aproape douăzeci de ore (sic), pe când de altfel tot acest timp se arată în stări contrare şi întoarce prin astfel de contraste mai presus de fire în cele ale firii de jos. Sau când soarele pe drumul lui scurtează iarăşi mişcarea lui de peste zi, readucând în mod minunat calea lui nouă întreagă la mai puţin de zece ore? E ceea ce i-a uimit pe drept cuvânt şi pe Babilonieni şi i-a supus lui Ezechia fără luptă, ca unuia egal cu Dumnezeu şi mai presus de oameni (cf. II Reg. 20,11). Şi nu mai vorbesc de marile fapte din Egipt sau de alte semne ale lui Dumnezeu săvârşite în alte părţi, ci de cele comune şi cereşti, sărbătorite pretutindeni şi de toţi. Dar Apollofane zice că acestea nu sunt adevărate, că ele se povestesc în cercurile (sacre) persane şi le sărbătoresc doar încă magii în amintirile întreitului Mitra. Dar să-i fie îngăduit lui să rămână în acestea pentru neştiinţa sau neexperienţa lui din lipsa credinţei. Deci spune-i lui: ce spui despre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie). Şi iarăşi, aceasta rămâne în mod mai presus de fiecare de la ceasul al nouălea [ora 15] până seara, în faţa soarelui. Dar mai adu-i aminte aceluia şi de altceva: căci a văzut apariţia ei de la răsăritul şi mergând până la apusul soarelui, apoi dispărând şi iarăşi nici atunci dispărând cu totul, ci arătându-se la diametrul lui. Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petrecut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul care face cele mari şi minunate, ce nu au număr.

Acestea, de-ţi este îngăduit, spune-mi-le mie, Apollofane şi, de poţi, respinge-mă pe mine, cel care am fost şi atunci de faţă cu tine şi le-am văzut împreună cu tine şi le-am judecat împreună, fiind înălţaţi împreună. Dar nu ştiu de unde a început atunci Apollofane să le înţeleagă şi a spus către mine, explicând cele întâmplate: Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti. Atâtea fie spuse de noi în Epistolă. Iar tu, care eşti capabil să întregeşti cele ce lipsesc, să aduci deplin la Dumnezeu pe bărbatul care e mult înţelept, dar poate neînstare să înveţe cu blândeţe adevărul supraînţelept al credinţei noastre.

Categories:   Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.