Mănăstirea Petru Vodă

Jacques Iamandi – Către tinerii ce cred că #rezistă

Sărbătorile religioase creştine sub dictatura regimului comunist ateu – care prin teroare şi sugrumarea tuturor drepturilor şi libertăţilor unui popor care si-a iubit istoria şi credinţa milenară şi a luptat pentru a-şi salva patria şi neamul care trebuiau să piară pentru a face loc veneticilor şi trădătorilor instruiţi la Moscova – este într-adevăr un subiect demn de relevat cu atât mai mult cu cât el impune o discuţie mai amplă pentru a fi puşi în temă şi pentru a putea înţelege toţi cei care vor să afle adevărul.

Pentru a vă pune în temă, dezastrul începe la 23 august 1944, data fatidică când invazia hoardelor asiatice din răsărit revărsă peste ţară ciuma, violul, jaful şi beţia „eliberatorilor” care mergeau spre Berlin cu carul cu boi, cu caii şi căruţele, precum şi cu automobilele şi camioanele jefuite sub ameninţarea pistolului pe parcursul înaintării în ţara noastră, dezarmând armata care nu avea voie să riposteze. Fiind asiguraţi că îşi pot face mendrele nestingheriţi numai prin debarcarea violentă a întregii orânduiri sociale, fără ca nimeni să li se opună, s-a ajuns la dezastru prin manipularea orgoliului unui rege pueril de către masoneria politică de care era înconjurat şi care în plină campanie îşi arestează comandantul armatei (bun sau rău, un patriot) pentru a depune armele şi a capitula cu condiţii sau mai mult fără. Nu insist asupra subiectului. Suntem pătimaşi şi divizaţi în tabere, grupuri şi grupuleţe care fiecare în parte crede că deţine adevărul suprem. După umila mea părere destinul dinastiei Hohenzollern s-a încheiat odată cu dispariţia primilor doi regi care în anturajul politic de excepţie au îndrăznit să sfideze Europa visând o Românie Mare. Astăzi, odată cu apariţia noii dinastii Margareta-Duda, monarhia şi-a semnat decesul.

Discuţia noastră este continuată cu cataclismul de la 6 martie 1945, când prin forţă, un eronat numit partid comunist – o şleahtă, o bandă de 800 de ilegalişti, spioni, dezertori şi sabotori care pentru a-şi îngroşa numărul s-au aliat folosindu-se de deţinuţii de drept comun, hoţi, escroci, dezertori, tâlhari şi criminali pentru care s-a dat un decret de graţiere special emis pentru ei – au chemat de asemenea în ajutor şomerii, vagabonzii, derbedeii şi beţivii mahalalelor şi satelor, un no man’s land gata să profite, o armată de bătăuşi numită „Apărarea Patriotică”, care a invadat viaţa privată a cetăţenilor paşnici şi ale fostelor organe de ordine care au colaborat timorate de perspectiva demiterii şi arestării. Bătăuşii aveau mână liberă şi spatele asigurat de năvălitorii asiatici ai Armatei Roşii aşa-zisă eliberatoare.

Pufoaica sub care îşi ascundeau anonimatul devine uniforma de gală a bătăuşilor, iar cuvântul „tovarăş” cu care se adresau între ei, devine un paşaport deschis pentru o lume în care cetăţenii şi elitele acestei ţări pierdeau toate drepturile devenind indezirabili.

După sacrificiile unui război de reîntregire, după secetă, foamete, după sovromurile care ne sugeau, după achitarea unei datorii de război imaginară impusă forţat şi după reforme băneşti, exproprieri şi naţionalizări, o ţară şi un popor sărăcit şi fără drepturi sunt terorizate de un grup de trădători de ţară aduşi de tancurile sovietice.

în acea perioadă de declin apare epurarea care îşi impune cuvântul: o invenţie comunistă, ea se traduce prin înlocuirea cu inapţi şi analfabeţi a tuturor celor care alcătuiau elita politică şi a celor care ocupaseră funcţii de stat sau particulare de orice fel, cărora li se confiscă averile şi sunt puşi pe liber. Azi erai mitropolit, ministru, general, maestru al baroului, profesor universitar etc. şi mâine erai dat afară pe uşa casei tale, confiscate fără niciun drept şi fără pensie – deveneai obligat şomer, candidat la munca necalificată.

Civilizaţia asiatică, care venea din Rusia, ne-a întors în epoca năvălirilor barbare. România făcând parte din lagărul socialist sub sigla RSR devenise ea însăşi în graniţele ei un vast lagăr păzit de trupele de securitate care vegheau vigilent să nu poată evada nimeni şi mai ales ca libertatea, adevărul, dreptatea şi logica să nu pătrundă în interiorul acestei ţări- puşcărie în care comuniştii făceau legile.

Invadaţi, ocupaţi şi siluiţi de armata roşie a bolşevicilor, „eliberatori” veniţi cu ţinta de a distruge trecutul generaţiei de aur care reprezenta ura faţă de comunism, am luptat până la sacrificiul suprem pentru credinţă, neam şi libertate. Potenţialii opozanţi, care erau sortiţi dispariţiei – elitele bisericeşti, politice şi militare, precum şi intelectualitatea, muncitorimea şi ţărănimea – erau ţintuiţi pe listele exterminării sau a compromiterii şi capitulării fără condiţii, pentru a deveni cozi de topor, tovarăşi de drum care, după ce şi-au vândut onoarea, au fost lichidaţi ca trădători când comuniştii au considerat că şi-au îndeplinit misiunea. Tot ceea ce reprezenta onoare şi demnitate, elita tineretului educată în duhul credinţei trebuia să plătească şi ea pentru a-şi păstra necontaminat sufletul şi idealul verde. Canaluri, Piteştiuri, Jilave, Gherle, Aiuduri, precum şi vasta reţea de lagăre şi colonii de muncă erau morile care decimau prin tortură, foamete şi ucidere vieţile nevinovate ale cetăţenilor socotiţi din oficiu contrarevoluţionari.

În câteva versuri de aur şi totuşi atât de simple, la 92 de ani scriitoarea şi poeta din Bucovina, Taţiana Vlad Guga scrie, adresându-se copiilor şi strănepoţilor ce vor veni atunci când noi nu vom mai fi:

– Unde ne sunt visătorii?
– Morţi în bezna închisorii
– Unde ne sunt îngerii?
– Dorm în Valea Plângerii
– Ni s-au dus elitele
– Şi-au rămas ispitele
– Cine oare ne salvează?
– Cei cu inima vitează
– Au ei conştiinţa trează? 

Valea Plângerii este locul unde zac fără cruci, fără nume, fără prohod creştinesc rămăşiţele celor care şi-au dat obştescul sfârşit prin asasinat, schingiuire şi foamete în gulagul Jilavei.

Am încercat să vă menţin conştiinţa trează prezentându-vă vouă, tinerilor care ne veţi urma, o frescă zugrăvită cu sângele unui popor creştin pe pereţii istoriei din care ocultele au vrut şi vor să ne smulgă neamul, limba, credinţa, cultura şi dacă nu veţi avea conştiinţa trează o vor face.

Toate drepturile de care se bucura deţinutul de drept comun – corespondenţă, pachet, vorbitor – erau abrogate, interzise pentru noi, deţinuţii politici, deşi nu jefuisem şi nu ucisesem pe nimeni. Imaginaţi-vă că aceşti deţinuţi au executat 15, 20 sau 25 de ani de condamnare fără să aibă legătură cu familia, fără să fi avut posibilitatea să scrie sau să primească vreun rând, fără să ştie dacă ai lor mai trăiau şi fără ca ai lor să ştie dacă ei mai trăiau. Nu mă îndoiesc că mulţi dintre bunicii dumneavoastră, dacă i-aţi întreba, ar putea să vă vorbească despre multiplele grozăvii ale aceastei perioade. Sunt lucruri şi fapte incredibile pe care nu vi le puteţi imagina astăzi, care au cutremurat din temelii pământul românesc şi educaţia unui popor lăsat fără puncte cardinale, căruia prin forţă i se înlocuia credinţa în Dumnezeu cu ateismul oficial care cultiva frica, hoţia, minciuna, delaţiunea şi ura.

Iată câteva legi nescrise pe care ni le-au impus 45 de ani de dictatură proletară care ne-a otrăvit sufletul: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”;  „Ce-i al tău e şi al meu, dar ce-i al meu nu te interesează”; „Decât să moară capra mea, mai bine să moară capra vecinului”; „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”; „Să furi din avutul obştesc este o datorie” !!

Dacă cineva v-ar spune astăzi că o mamă ca să-şi hrănească pruncul, se aşeza la coadă, la opt seara, pe ger, ninsoare, vânt sau ploaie, cu speranţa că va primi în zori, la ora 7 sau 8 dimineaţa un litru de lapte – dacă nu se termina laptele înainte de a-i veni rândul, poate nu aţi crede. Iar întrebaţi-vă bătrânii, scuturaţi-i din apatie, uitare şi nostalgie. Este adevărat că au fost înşelaţi. Au sperat la o libertate care să le aducă dreptul şi obligaţia de a fi majestatea sa Cetăţeanul.

Cei care ne guvernează ne-au furat toate drepturile jefuindu-ne şi tratându-ne ca pe nişte robi. Maşina de voturi este alimentată odată la 4 ani cu minciuni şi cu o Europă care la rândul ei ne despoaie de toate datinile şi tradiţiile înrădăcinate si cultivate de 2000 de ani de creştinism. Este o libertate prost înţeleasă de o gaşcă fără scrupule, de aşa zişi politicieni, hoţi, mojici, bădărani, mitocani, pentru care libertatea înseamnă neresponsabilitate, neruşinare, lipsă de respect, şantaj, minciună, sex şi furt. Totul este permis pentru cei care au justiţia la picioare şi calcă toate legile ei, făcute numai pentru a pedepsi opozanţii şi cetăţeanul de rând.

O amnezie generală impusă de sus, politicienii, intelectualii şi armata ne îngroapă istoria adevărată şi trecutul de luptă şi odată cu el pe noi ultimii martori înainte de a muri cu adevărat. Noi toţi, cu morţii şi viii, care am luptat pentru adevăr, pentru libertate, pentru această ţară care este patria strămoşilor noştri, vrem prin voi cei interesaţi, tineretul, să trăim şi după moarte pentru că Ţara şi biserica adevărată sunt veşnice şi trebuie să le păstraţi în suflet. Ar fi o greşeală să vă spun că aşa ceva să nu se mai repete pentru că asta este istoria. Se întâmplă şi se repetă de secole fără ca cei care o scriu cu sângele lor să se poată opune. Dumnezeu să ne ierte!

Vedem cum, ca urmare a politicii lor antistatale şi antiumane, am devenit o ţară de roboţi, fără demnitate, fără viitor care, automat, la apăsarea unui buton ne votăm călăii.

Populaţia a fost deconectată şi decontaminată de trecutul de luptă, de tot ce este demn în istoria acestui neam, care din anii secolului trecut şi până astăzi a luptat pentru independenţă, afirmare naţională şi libertate. Este o amnezie totală, o tăcere care ne ascunde istoria adevărată, scrisă cu sângele şi sacrificiul martirilor acestei patrii, care este a noastră şi de care am fost şi suntem mândri.

Noi, supravieţuitorii-martori nedoriţi, încercăm prin scris, prin viu grai şi povestiri, adresându-ne vouă, tineretului doritor să ştie adevărul, să transmitem acest adevăr generaţiilor viitoare, pentru că lupta pentru credinţă, libertate, neam şi patrie este esenţială pentru supravieţuirea unui popor în istorie şi merită orice sacrificiu.

…Vorbim despre martirajul nostru, dar uităm adesea să aducem un omagiu familiilor noastre: părinţi, soţi, soţii, copii, fraţi, surori care, apărându-ne demnitatea, nu au precupeţit niciun efort, îndurând pentru a supravieţui onorabil în mizerie.

Legăturile noastre sufleteşti cu sfânta noastră familie erau ascunse într-un colţişor de taină al inimii noastre, la care nimeni nu avea acces. Dragostea şi amintirile care ne-au legat pe vecie, nu puteau fi oprite de lanţuri sau zăbrele, de porţi de fier şi santinele, iubirea nemărginită faţă de părinţi, soţie, copii, fraţi şi surori, rude şi prieteni, împreună cu rugăciunea dedicată lor, ne-au dat puterea şi curajul să rezistăm împotriva voinţei opresorilor, să nu fim doborâţi de totala lipsă de informaţii, de divorţuri, şantaje şi zvonuri fictive, care deveniseră o armă în mâna securităţii, care voia să ne distrugă moralul.

Am făcut o introducere cam lungă, dar după mine obligatorie pentru a intra în atmosfera iadului bolşevic pe care noi şi familiile noastre l-am trăit. Mă scuzaţi că nu am surprins totul; mi-ar fi trebuit volume…

Vă înfăţişez acestea, numai cu un gând de mulţumire adresat acelor sfinţi părinţi care ne-au întărit legătura cu Dumnezeu în perioada detenţiei. De multe ori în închisoare am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu prezenţa unui preot şi chiar de a unui sobor creştin, catolic şi ortodox, fiindcă de preoţi puşcăriile erau pline pentru că erau prima ţintă a politicii comuniste atee. Aceşti martiri au fost duhovnicii noştri cu riscul unor pedepse care mergeau până la izolare sau bătaie corporală. Preoţii au fost întotdeauna o mângâiere divină pentru noi, ţinând slujbe religioase înălţătoare în duminici şi în toate sărbătorile noastre creştine. Au ţinut predici dătătoare de curaj şi speranţă, au avut o atitudine demnă, plină de har, spovedindu-ne şl împărtăşindu-ne. Dumnezeu era cu noi în celulă. Noi îi simţeam prezenţa. Salutul nostru era „Doamne ajută!” şi „Cu noi este Dumnezeu!” La minele de plumb, la Canal, sau în universul carceral, clerul special urmărit şi persecutat a fost la înălţime cu noi şi alături de noi. Vii sau decedaţi, în faţa acestor martiri îngenunchem şi le aducem un binemeritat omagiu; ei ne-au ţinut în viaţă.

Fragment din “Crăciun la Liublianka 1952” )pag. 67-73, 95-97, din volumul “Crăciun întemniţat – sărbătoarea Naşterii Domnului în temniţele comuniste şi după eliberare în amintirile mărturisitorilor”, Ed. Fundaţia Profesor George Manu, 2016, pag.

Categories:   Ocrotitorii noştri

Comments

Sorry, comments are closed for this item.