Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Grigorie Palama – Omilie la Buna Vestire

1. Proorocul alcătuitor al Psalmilor, numărînd cu grijă chipurile făpturii zidite şi contemplînd înţelepciunea lui Dumnezeu din ea, s-a minunat nespus de mult şi, în vreme ce scria, a strigat: „Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” [Psalmi 103, 25]. Mie, acum, ce cuvîntare mi-ar fi pe potrivă spre a încerca să vestesc, după puterea mea, ca într-un imn, venirea şi arătarea cu trupul a Cuvîntului care pe toate le-a zidit? Dacă făpturile se arată pline de minunăţie, iar trecerea de la nefiinţă la fiinţă este un fapt dumnezeiesc şi demn de nenumărate laude, fapt cu atît mai minunat şi mai dumnezeiesc şi mai vrednic de laudele noastre este ca Dumnezeu să devină una dintre făpturi – Dumnezeu sau, mai bine zis, Dumnezeul cel adevărat. Ba mai mult, El devine firea noastră, în vreme ce aceasta n-a putut sau n-a vrut să se păzească pe sine în acea stare în care dintîi fusese adusă la existenţă, ajungînd ea pînă acolo încît să fie alungată în cele mai de jos ale pămîntului. Căci este un lucru mare şi dumnezeiesc, cu neputinţă de rostit şi de cugetat, ca firea noastră să fie îndumnezeita şi ca prin ea să ne fie dată, prin har, înălţarea la cele mai de sus; astfel încît, pentru Sfinţii Îngeri, pentru oameni îndeobşte şi chiar pentru Prooroci, care totuşi vedeau în Duhul, acest lucru a rămas cu adevărat de nepriceput, fiind vorba despre o taină ascunsă încă de la începutul veacurilor. Şi ce spun eu a rămas pecetluit pînă cînd s-a împlinit cu fapta. Iar cînd s-a săvîrşit, iarăşi a rămas o taină, nu în ce priveşte împlinirea ei, ci în ce priveşte chipul în care s-a împlinit. Taina este crezută, dar nu este cunoscută; ea primeşte închinare şi încredinţare doar prin Duhul Sfînt; nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus, – decît în Duhul Sfînt” [ I Corinteni 12:3]. Căci Duhul Sfînt este Acela prin Care noi ne închinăm şi ne rugăm, după spusa Apostolului [Romani 8:26].

2. Cum că taina aceasta este de neînţeles nu numai pentru oameni, ci şi pentru îngeri şi arhangheli, aceasta se vede limpede şi din sărbătoarea pe care noi o prăznuim astăzi. Căci arhanghelul a vestit Fecioarei îngreunarea ei; ci căutînd ea să afle felul acestei sarcini şi grăind către Arhanghel: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” [Luca 1:34], acela, neputînd să-i răspundă şi să-i tîlcuiască aceasta, a găsit scăpare la Dumnezeu, zicînd: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi Puterea Celui Prea-înalt te va umbri” [Luca 1:35]. Este ca şi cum cineva ar fi grăit către Moise: „Cum se poate naşte din pămînt un om? Cum se nasc din lut oase şi vine şi trup, cum au luat naştere simţurile din cele lipsite de simţire, cum s-a născut om dintr-o coastă, cum s-a împărţit şi s-a mlădiat şi s-a legat osul, cum s-au ivit din os mădularele şi feluritele umori şi toate celelalte?”. Aşadar, precum Moise, dacă cineva l-ar fi întrebat despre acestea, n-ar fi spus nimic altceva decît că Dumnezeu este Cel ce a luat lut din pămînt şi l-a făcut pe Adam, apoi a luat una din coastele lui Adam şi a făurit-o pe Eva, Scriptura spunînd cine a făcut acestea, dar nu şi chipul în care au fost făcute, tot astfel şi Gavriil a spus că Duhul Sfînt şi puterea Celui Prea-înalt vor zămisli Pruncul cel fără de sămînţă, dar cum şi în ce fel, nu a spus. Ci dacă amintind mai întîi de Elisaveta că rămăsese grea, deşi era înaintata în vîrstă şi stearpă, nu a mai avut nimic de spus decît că nu-i ceva cu neputinţă lui Dumnezeu, atunci cum ar fi putut Arhanghelul să grăiască despre chipul şi felul sarcinii şi naşterii feciorelnice?

3. Era totuşi mai mult de spus de către Arhanghel Fecioarei, dar era un cuvînt cuprinzînd o taină încă şi mai mare. El spune: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea-înalt te va umbri”. Pentru care pricină oare? Pentru că Cel ce se naşte [din ea] nu este prooroc, nici om simplu, ca Adam, ci se va numi Fiul Celui Prea-înalt şi Mîntuitor şi Izbăvitor al neamului omenesc şi veşnic Împărat. Precum pietrele ce cad de pe creşte şi se rostogolesc pînă la cele mai îndepărtate poale ale munţilor, iar multe prăpăstii le primesc, tot astfel şi noi oamenii, care am căzut de la porunca dumnezeiască dată nouă în rai şi de la chipul fericit al vieţii de acolo am fost coborîţi pînă în iad şi multe nenorociri cumplite am primit. Căci pămîntul, după blestemul aruncat asupra strămoşului nostru dintîi, nu a odrăslit numai spinii şi mărăcinii ce încap sub simţuri, ci am fost noi încă şi mai mult însămînţaţi cu feluritele soiuri de mărăcini ai patimilor celor rele şi cu spinii cei peste măsură de răi ai păcatului. Dar nu numai întristarea aceasta a avut-o neamul nostru omenesc, pe care străbuna noastră [Eva] a moştenit-o prin blestemul acela dat ei, fiind osîndită să nască în chinuri şi dureri, ci aproape toată viaţa noastră s-a prefăcut în chin şi durere.

4. Din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi, prin milostivirea Sa, plecînd cerurile, a coborît la noi, şi luînd de la Sfînta Fecioară firea noastră omenească, a reînnoit-o şi a adus-o înapoi [la starea cea dintîi], ba chiar a înălţat-o la culmea Sa cea dumnezeiască şi cerească. Şi voind El să săvîrşească aceasta, şi voind să aducă la îndeplinire astăzi sfatul Său cel de mai înainte de toţi vecii, a trimis pe arhanghelul Gavriil, precum spune evanghelistul Luca, „în Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat ce se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria” [Luca 1:27].

5. Deci Dumnezeu trimite pe Arhanghel la Fecioară, făcînd-o mamă doar printr-un cuvînt, deşi ea rămînea fecioară. Căci, dacă ar fi rămas însărcinată prin sămînţa omenească, nu ar fi fost [Cel născut din ea] om nou, nici fără de păcat, nici Mîntuitor al păcatelor. Fiindcă mişcarea spre naştere a trupului, fiind nesupusă minţii aşezate de Dumnezeu în noi spre a ne călăuzi, nu este întru totul fără de păcat. Din pricina aceasta şi David a spus: „Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” [Psalmi 50:7]. Dacă ar fi fost din sămînţa [omenească] îngreunarea dată de Dumnezeu, nu ar fi fost [zămislit] om nou, nici începător al vieţii celei noi şi cîtuşi de puţin supuse vremuirii. Căci fiind mădular şi parte veche şi moştenitor al acelui păcat [al lui Adam], nu ar fi putut să poarte în Sine plinătatea Dumnezeirii celei fără de prihană şi nu ar fi putut să facă din trupul Său izvor de sfinţenie neîmpuţinată, astfel încît să spele prin covîrşirea puterii Sale întinarea acelor strămoşi şi să fie îndeajuns celor după aceea născuţi, spre sfinţirea tuturor. De aceea nu a venit înger, nici om, ci Însuşi Domnul S-a pogorît şi ne-a mîntuit pe noi, întrupîndu-Se şi fiind cuprins în mitrasul Fecioarei, şi rămînînd neschimbat Dumnezeu.

6. Era de trebuinţă ca Fecioara să aibă martor al sarcinii sale celei fără de sămînţă şi ajutor întru cele săvîrşite după dumnezeiasca iconomie. Care şi cine a fost acesta? Drumul către Bethleem, unde pruncul fusese vestit şi slăvit de către îngerii din ceruri; venirea la Templu, unde pruncul a fost mărturisit de către Symeon şi de către Anna ca Domn al vieţii şi al morţii. Apoi fuga în Egypt de frica lui Irod şi întoarcerea din Egypt, potrivit poruncilor, şi toate celelalte, pe care nu este lesne a le înşira şi a le arăta acum. De aceea Iosif a fost primit ca logodnic şi îngerul a fost trimis către o Fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif. Pe amîndoi îi vei socoti că erau din casa şi din patria lui David, fiindcă neamul amîndurora, al Fecioarei şi al lui Iosif, se urcă pînă la David.

7. Şi ne spune Scriptura că „numele Fecioarei era Maria”; aceasta se tîlcuieşte Stăpînă [Doamnă], ceea ce se vădeşte prin vrednicia Fecioarei, şi adeverirea fecioriei, prin viaţa ei aleasă, prin desăvîrşirea ei în toate şi, ca să spun astfel, prin deplina ei neprihănire. Căci fiind ea Fecioară şi avînd acest nume, întru totul potrivit ei, avea întreagă şi deplină curăţie, fiind Fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, cu toate puterile sufletului şi cu toate simţurile trupului său, care aveau temei nesmintit, mai presus de orice întinăciune. Şi era ea aşa de bine aşezată şi neclintită şi întru totul neatinsă de nimic şi niciodată, precum o poartă ferecată păstrează cele tăinuite în visterie şi o carte pecetluită – scrieri pe care ochiul nu le-a văzut. Căci cu privire la Fecioară s-a scris: „Aceasta este cartea pecetluita, şi poarta aceasta va fi închisă, şi nici un om nu va intra pe ea” [Iezechiel 44:2].

8. Dar şi în alt chip Fecioara este Stăpînă – după vrednicia ei – ca una ce este mai presus toate, căci a purces grea şi a născut în chip dumnezeiesc, în deplină feciorie, pe Stăpînul întregii firi. Şi încă este Stăpînă ca una ce nu stă sub nici o robie şi a primit stăpînire dumnezeiască, dar este Stăpînă şi ca izvor şi rădăcină a slobozeniei neamului omenesc, iar aceasta mai cu seamă după naşterea cea de negrăit şi aducătoare de multă bucurie. Pentru că chiar cea unită cu un bărbat este mai degrabă stăpînită decît stăpînă, şi mai cu seamă după naşterea cea întristătoare şi dureroasă, potrivit blestemului aceluia rostit asupra Evei: „În dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni” [Facerea 3:16]. De acest blestem Maica Fecioară eliberînd neamul omenesc, a primit în schimb, prin Înger, bucuria şi binecuvîntarea. Căci spune Scriptura că îngerul, intrînd, a grăit către Fecioara: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvîntată eşti tu între femei…” [Luca 1:28]. Arhanghelul nu îi vesteşte ei viitorul spunîndu-i: „Domnul este cu tine”, ci vesteşte ce a văzut în chip nevăzut că s-a împlinit atunci. Şi cunoscînd arhanghelul că ea este un lăcaş al harismelor dumnezeieşti şi al virtuţilor omeneşti, şi că este împodobită cu toate darurile Duhului Sfînt, o numeşte cea cu adevărat plină de har, ca pe una ce a primit să se sălăşluiască în ea toate aceste comori. Şi el vede mai dinainte sarcina ei cea fără de mîhnire şi naşterea ei cea fără de dureri. El îi binevesteşte mai dinainte să se bucure şi el susţine cu tărie că Fecioara singură este binecuvîntată şi slăvită, pe bună dreptate, printre femei. Căci covîrşirea slavei dată Fecioarei, Maică a lui Dumnezeu, nu se afla la alta, chiar dacă este şi aceea slăvită.

9. Dar Fecioara, văzîndu-l pe înger şi temîndu-se să nu fie acela vreun înger înşelător, care să preia cuvintele de ispitire grăite către Eva, nu a primit salutarea aceea fără să o cerceteze cu toată luarea aminte. Căci Fecioara, necunoscînd încă bine legătura cu Dumnezeu pe care arhanghelul tocmai i-o vestea ei, s-a tulburat, spune Scriptura, pentru cuvîntul acela al lui, dar a stat neclintită în fecioria ei „şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?!” [Luca 1:29]. Din această pricină şi Arhanghelul a dezlegat îndată teama plăcută lui Dumnezeu a Fecioarei celei pline de har, grăind către ea: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu!” [Luca 1:30]. Ce har anume? Harul acela care este cu putinţă de aflat doar la Cel ce poate să le săvîrşească pe cele cu neputinţă de săvîrşit şi care-i păstrat doar pentru tine de mai înainte de toţi vecii: „Şi iată, vei lua în pîntece…” [Luca 1:31]. Dar – spune Arhanghelul – auzind tu de sarcină, să nu cugeţi cumva la vreo încălcare a fecioriei tale. Pentru aceasta, nu fi mîhnită şi nu te tulbura; căci aceasta înseamnă: „Iată, vei purcede grea”, cuvînt grăit atunci către cea care era fecioară şi prin care se arată aici, în chip încă mai desluşit, că sarcina ei se însoţeşte de feciorie.

10. „Iată, vei lua în pîntece” – zice arhanghelul – „şi vei naşte Fiu”, pentru că, fiind tu aşa precum eşti acum şi rămînînd fecioria ta nevătămată, vei zămisli prunc şi vei naşte pe Fiul Celui Prea-înalt. Căci şi Isaia, văzînd mai dinainte aceasta, spusese încă de demult: „Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte un Fiu” [Isaia 7:14] şi „[atunci] m-am apropiat de Proorociţă” [Isaia 8, 3]. Cum s-a apropiat Proorocul de Proorociţă? Întocmai cum Arhanghelul s-a apropiat acum de ea. Fiindcă ceea ce acesta a văzut acum, acela văzuse şi grăise mai dinainte. Iar cum că Fecioara era proorociţă, avînd ea har de prooroc, aceasta desluşit o arată aceluia ce ar voi [s-o ştie], rugăciunea sa din Evanghelie, cea către Dumnezeu [Luca 1:46-55].

11. S-a apropiat – zice Scriptura – Isaia de proorociţă, iar ea a primit duh de mai înainte vedere şi a luat în pîntece, mai înainte să vină suferirea durerilor, şi a plecat şi a născut prunc de parte bărbătească. Iar Arhanghelul a grăit atunci către ea: „Vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus (ceea ce se tîlcuieşte „Mîntuitor”). Acesta va fi mare…” [Luca 1:31 -32]. Spune însa Isaia iarăşi: „… Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” [Isaia 9:5]. Dar acum şi arhanghelul vesteşte deopotrivă că „Acesta va fi mare şi Fiu al Celui Prea-înalt se va chema”. Cum de nu spune: „este mare şi Fiu al Celui Prea-înalt”, ci zice: „va fi mare” şi „se va numi”? Aceasta întrucît cu precădere vrea să vorbească despre omenitatea lui Hristos, pentru a vădi, totdeodată, ca El va fi cunoscut tuturor oamenilor şi că va fi recunoscut de către ei ca Hristos, după cuvîntul de mai tîrziu al lui Pavel: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume…” [I Timotei 3:16]. Dar el [Arhanghelul] mai adaugă: „şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit” [Luca 1:32-33]. Însa Acela a Cărui împărăţie este în veci fără de sfîrşit, Acela este Însuşi Dumnezeu. Dar avându-l totuşi drept părinte pe David, El este şi om, ca să fie Dumnezeu înnăscut şi om în acelaşi timp, fiu al omului şi Fiu al lui Dumnezeu, primind ca om de la Dumnezeu Tatăl împărăţia cea veşnică, aşa cum a văzut şi a vestit mai dinainte Daniel: „Am privit pînă cînd au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile. Şi iată, pe norii cerului venea Cineva ca Fiul Omului, şi El a înaintat pînă la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui… Şi Lui I s-a dat stăpînirea, slava şi împărăţia. Stăpînirea Lui este veşnică, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” [Daniel 7:9, 13-14].

12. El va sta aşezat pe tronul lui David şi va împăraţi peste casa lui Iacov. Căci Iacov este patriarhul tuturor celor preacucernici, iar David este cel dintîi dintre toţi cei evlavioşi şi totodată plăcuţi lui Dumnezeu, şi el a împărăţit ca preînchipuire a lui Hristos, Cel Care a adunat într-o singură stăpînire vrednicia de Patriarh şi de Împărat, stăpînire cerească şi veşnică. Iar Fecioara cea plină de haruri, de îndată ce a auzit grăite către ea cuvintele acelea atît de nemaiîntîlnite şi dumnezeieşti ale Arhanghelului, anume: „Domnul este cu tine” şi „Iată, vei lua în pîntece şi vei naşte fiu… Acesta va fi mare şi Fiu al Celui Prea înalt se va chema”, a spus: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Căci chiar dacă tu îmi aduci o bună vestire, duhovnicească şi aşezată mai presus de patimile cele trupeşti, totuşi tu îmi vorbeşti de o sarcină şi de o luare în pîntece şi de un prunc, şi adaugi cuvîntului „iată” pe cele cu privire la sarcină. „Dar cum va aceasta”, zice ea, „de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”.

13. Aceasta o spune Fecioara nu fiindcă nu credea, ci căutînd să cunoască, pe cît e cu putinţă, cum va să fie faptul acesta. De aceea şi Arhanghelul spune către ea: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea-înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema”. Pentru că tu eşti sfîntă şi o Fecioară plină de har, Duhul Sfînt iarăşi va veni asupra ta, şi El va pregăti şi va orîndui, prin adăugirea unei sfinţenii şi mai înalte, lucrarea dumnezeiască din tine. Şi puterea lui Dumnezeu te va umbri pe tine, întărind şi totodată alcătuind chipul omenităţii prin umbrirea ta şi prin unirea cu tine, astfel încît Cel născut să fie Sfînt, Fiu al lui Dumnezeu şi putere a Celui Prea-înalt, luînd aievea chip omenesc. Iată şi Elisaveta, ruda ta, care s-a aflat toată viaţa ei stearpă, acum, la bătrîneţe, întrucît Dumnezeu a binevoit, a rămas grea în chip uimitor, fiindcă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

14. Ce face aşadar după aceasta Fecioară cea plină de har, care era dumnezeiască prin priceperea ei şi care nu are pe nimeni deopotrivă cu ea? Aceasta aleargă iarăşi la Dumnezeu şi prin rugăciune Îl grăieşte pe El, prin mijlocirea arhanghelului: „Dacă Duhul Sfînt – precum spui tu – va veni peste mine, ca să mă curăţească mai mult şi ca să-mi dea putere spre a primi pruncul cel aducător de mîntuire; dacă puterea Celui Prea-înalt mă va umbri, alcătuindu-L în mine şi dîndu-I chip de om Aceluia Care este de o fiinţă cu Dumnezeu, izvodind astfel o naştere fără de sămînţă; dacă Cel ce Se va naşte va fi Sfînt şi Fiu al lui Dumnezeu şi veşnic Împărat, pentru că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, atunci [zice ea]: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” [Luca 1:38]“. Şi a plecat de la ea îngerul, lăsînd în pîntecele ei, unit cu trupul, pe Ziditorul întregii Firi, iar din pricina legăturii acesteia – căreia cu smerenie i s-a supus – a dăruit lumii întregi mîntuirea. Tot aşa şi Isaia a scris mai dinainte, limpede şi desluşit, cele de care s-a învrednicit, în chip fericit, să pătimească. Căci el nu l-a văzut imediat pe serafim luînd cărbunele [aprins] de pe duhovnicescul jertfelnic cel din cer. Pentru că serafimul l-a luat pe acesta cu un cleşte, cu care s-a atins şi de buzele sale, dăruindu-i curăţire. Acesta era acelaşi cu acea mare arătare ce i s-a făcut lui Moise, cînd el a văzut un rug cuprins de foc şi care ardea fără să se mistuiască.

15. Cine nu ştie că Maica Fecioara este chiar acest rug şi acest cleşte, ca una ce a primit în ea focul cel dumnezeiesc fără să o ardă şi să o mistuiască, iar aici Arhanghelul a mijlocit şi a slujit acelei luări în pîntece, care a legat laolaltă pe Cel a ridicat păcatul lumii prin Fecioară cu tot neamul omenesc şi Care, prin această unire de negrăit, ne-a mîntuit pe noi? Aşadar Maica Fecioara este, ea singură, hotar între firea creată şi cea necreată, şi toţi cîţi Îl cunosc vor şti că în ea S-a sălăşluit Cel fără de sălaş, şi toţi cei ce-L laudă pe Domnul, după Domnul o vor lăuda pe ea. Şi ea este dăruitoare a bunătăţilor celor viitoare şi este pricină a darurilor date înainte de ea şi a marilor bunătăţi date după ea. Ea este temelia Proorocilor, ea este căpetenie a Apostolilor, ea este sprijinul Mărturisitorilor, ea este temeiul învăţătorilor. Ea este slava celor de pe pămînt, ea este bucuria şi desfătarea cerurilor, ea este podoaba întregii zidiri. Ea este începutul şi izvorul şi rădăcina nădejdii păstrate nouă în ceruri.

16. Şi fie ca de ea noi toţi să avem parte ca de o mijlocitoare a noastră întru slava lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi Care S-a întrupat din ea în vremurile cele din urmă, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din Sf. Grigorie Palama – Omilii, vol. I, trad. de Laura Enache)

Categories:   Omilii, Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu, Scrieri patristice, Sfinţii Arhangheli

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE