Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Gherman al Constantinopolei – Cuvânt la închinarea Sfintei și de viață Făcătoarei Cruci, la vremea înjumătățirii Postului

„Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit” [Isaia 60:1]. Astăzi gura mult-grăitoare a Prorocului Isaia aduce în Biserica dintre neamuri fericirile evanghelice și tocmai pentru că provine din limba înroșită de mistuirea Cărbunelui dumnezeiesc-ipostatic este strălucitoare și măreață, dar în același timp vestită și trâmbițată, deoarece înălțimea Sfântului Duh se coboară din ceruri. Pentru că, într-adevăr, asemenea este glasul prorocului, încât pătrunde cerurile și înconjoară pământul. „Ascultă, cerule, și ia aminte, pământule” [Isaia 1:2]. Și când prorocul își începe predica sa insuflată de Dumnezeu, se arată degrabă tunetele cuvântului său. Însă aici nu doar propovăduiește, ci și fulgeră lumina mult strălucitoare și luminoasă și-i cheamă la țărm cu chemare pe cei care plutesc în largul postirii.

Vă înainte-vestesc, tună Prorocul, că deja a ajuns lumina Învierii spre care vă grăbiți să vă odihniți și pentru care alergați cu agonie. Și de unde se arată aceasta? Slava Domnului a răsărit în Noul Ierusalim, și slava Domnului fără îndoială este Dumnezeiasca Cruce, care, ca un car de foc, se arată astăzi și aruncă primele raze ale Soarelui dreptății. Într-adevăr, la sărbătoarea de acum avem amintirea luminii și mai ales a luminii neînserate care luminează pe cei care se găsesc în întunericul nepurtării de grijă. Acolo, însă, la praznicul Învierii, este vorba despre o sărbătoare mai mare, despre Sărbătoarea sărbătorilor.

Să nu se întristeze nimeni dintre cei care se hrănesc cu postirea, nici să-și schimbe aspectul feței cu expresia întunecată a durerii. Să venim la răsăritul Sfintei Cruci și să ne luminăm, și fețele noastre nu se vor rușina. „Să se însemneze peste noi lumina feței Tale, Doamne!” [Psalmul 4, :7] și fețele noastre vor străluci precum soarele și atunci demonii cei întunecați vor pleca departe de noi, neputând să ne privească în față. Și eu, la rândul meu, întâistătătorul acestei comunități bisericești și al acestei adunări a harului, mă rog să mă lumineze din belșug această lumină dumnezeiască a Crucii și mă cucernicesc să ardă deșertăciunea limbii mele și să aprindă înlăuntrul meu focul dumnezeiesc. Dar în același timp, fierbințeala credinței care arde înăuntrul meu mă convinge și mă înștiințează că deja port acest foc sfânt. Și, iată, focul și lemnele Crucii se găsesc înaintea limbii mele, ca să le folosesc ca material al laudelor prăznuirii de astăzi. Deci, unde este oaia pe care o vom jertfi astăzi, spre slava lui Dumnezeu, ca să fie pusă înainte spre hrana tuturor mesenilor duhovnicești?

Dumnezeu va dărui această jertfă nejertfită și animalul înjunghiat, așa cum a dăruit de dragul folosului nostru duhovnicesc rodire cugetului meu neroditor, Acesta care poate să ridice din pietre pe fiii adevărați ai Patriarhului Avraam, așa cum l-a ridicat cândva pe Isaac din Sarra, maica sa împietrită. „Să se însemneze peste noi lumina feței Tale, Doamne!” prin arătarea și închinarea Sfintei Cruci, să se sfințească ochii și buzele noastre așa cum privim și sărutăm instrumentul creat de Dumnezeu al mântuirii noastre. Între timp, să îndrăznim să mergem cu mintea în Raiul cel mult desfătat al Edenului. Este sigur că sabia de foc ne va îngădui, de vreme ce s-a însemnat asupra noastră pecetea lui Hristos, deoarece este cinstită în chip absolut lumina feței Stăpânului. Mai ales își va schimba pentru puțin firea ei învăpăiată și amenințătoare într-una luminoasă și pașnică.

Pentru că, într-adevăr, Stăpânul Hristos nu S-a înălțat pe Cruce ca să judece lumea, ci ca să țintuiască pe lemn zapisul păcatelor noastre și să șteargă vechile noastre păcate cu Prea-sfânt Sângele Său. Și sabia de foc își va întoarce spatele înaintea noastră deoarece, de dragul nostru, Stăpânul Hristos și-a arătat spatele Lui biciuirilor. Iarăși, nu ne va privi ca pe slugi netrebnice și vrednice de dispreț, deoarece știe că toți am fost vindecați de rănile lui Hristos și că, oricâte răni ne-a pricinuit vrăjmașul, le-a luat pe toate asupra Lui, Cel Unul fără de păcat. Dar nici cel puțin nu ne va împiedica. Și aceasta din mai multe motive, în principal însă pentru că gurile credincioșilor sunt pline de harul cântărilor Crucii și de slava Celui răstignit. Dimpotrivă, ne va săruta cu sărutare sfântă, datorită credinței și devotamentului nostru față de Stăpânul comun, Domnul nostru Iisus Hristos.

Pe de altă parte, cetele îngerilor sunt iubitoare de oameni și au ca prilej de sărbătoare pocăința păcătoșilor. Și chiar dacă gurile păcătoșilor sunt urât mirositoare din lipsa mâncării, cu toate acestea se aduc ca o tămâie bine mirositoare, bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. De altfel, acest lucru se vădește și din cele contrare. Pentru că atunci când protopărinții noștri mâncau rodul neascultării și în timp ce rodul era bine mirositor, cu toate acestea gura lor era urâtă la miros, deoarece aveau înăuntrul lor arvuna stricăciunii noastre. Deci când a fost cules și mâncat rodul lemnului Raiului, atunci s-a arătat mai amar și decât fierea și mi-a provocat mie, omului, o asemenea întunecare, încât să cred că toate se învârt și, în timp ce mă găseam în mijlocul Raiului, să cred că pot să mă ascund, deoarece simțeam foșnetul frunzelor ca pașii picioarelor.

De atunci însă, de când Hristos S-a smerit pe Sine și S-a arătat ascultător lui Dumnezeu-Tatăl „până la moarte și moarte pe cruce”, crucea s-a schimbat în lemnul ascultării și luminează cugetul nostru, ne înmiresmează gura, sprijină inima noastră și împarte rodul vieții veșnice. Astfel se desparte rodul neascultării de rodul ascultării. Acolo se întâmplă îndepărtarea de Dumnezeu și izgonirea de lângă Pomul Vieții și „întoarcerea în pământul din care a fost luat” [Facere 3:19]. Aici se concretizează împăcarea cu Dumnezeu și făgăduința: „Când Mă voi înălța, vă voi trage pe toți la Mine” [Ioan 12:32]. O, făgăduință atât de mult dorită! Acolo a mers înainte plăcerea și a urmat durerea, aici dimpotrivă merge înainte durerea, patima de bună voie și gustul amar al fierii, urmată de sălășluirea întâilor născuți în ceruri, odihna și plăcerea curată. Acolo s-a realizat coborârea din înălțime în valea plângerii. Firea a căzut atât de mult, că nu și-a încetat coborârea decât după ce a stat și și-a întrerupt năvala ei deasupra Pietrei celei din capul unghiului, Hristos, și a lemnului Crucii, pe aceste două temelii atât de stabile și nezdruncinate. Și cele vechi astfel au fost.

Cât despre cele noi ale noastre, sau mai bine spus despre calea către Hristos, pe care El însuși a arătat-o ca Om, este vorba despre un urcuș foarte greu și istovitor, pentru că înaintează către suișul cumplit al crucii, care înseamnă chinuirea picioarelor prin continua ședere în poziția dreaptă la rugăciune, înălțarea mâinilor toată ziua după poruncă în stare de rugăciune către Dumnezeu și uscarea gurii prin postire. Toate aceste dureri văzute au alcătuit cartea Crucii și cine nu ia în mâinile lui această carte și nu urmează învățătorului – și desigur învățătorul este Hristos – atunci ca un ucenic leneș și trândav va fi șters din ceata celorlalți ucenici. Așadar, când ne formăm astfel prin cugetul crucii, atunci sabia de foc nu ne va pune nicio piedică, ci vom putea să intrăm în lăcașul cel dintâi al părinților noștri, în Rai. Acolo le vom alege pe cele mai potrivite, după situație, și, după ce vom împleti cunună de laude, vom împodobi cu aceasta Sfânta Cruce. în tot cazul, ne-am găsit cândva în locul celor fericiți și am locuit în Raiul sădit de Dumnezeu, locul desfătării nesfârșite. Aici erau glasurile doxologice și răsunetul praznicelor și cântările cetelor cerești care-L preamăreau pe Dumnezeu. Omul, aflându-se în Rai, a cântat împreună cu glasurile cetelor îngerești și întreaga zidire psalmodia doxologic: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace!” într-adevăr, bunătatea lui Dumnezeu s-a revărsat din prisos peste noi. Pentru că omul, fără să ofere nimic, a fost așezat de Dumnezeu împărat al tuturor făpturilor Lui pământești. De aceea, psalmistul grăiește: „Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta” [Psalmul 138:5]. De ce însă să trec sub tăcere pe cele mai minunate? întâi de toate am fost zămislit în pântecele mamei mele și mă refer la maica noastră a tuturor, pământul, iar Duhul Sfânt cugeta cum să mă plăsmuiască. Și doar pe mine dintre toate făpturile sale m-a creat „după chipul Său”, mi-a dat această unică posibilitate a cunoașterii în dumnezeire a Persoanelor Sfintei Treimi. Acesta Care le-a creat pe toate cu voia Sa cugetă pentru mine nenorocitul, împietritul, pribeagul, cel lipsit de orice frumusețe fizică și cugetă în ce fel voi fi asemenea cu Creatorul, ce zidiri voi stăpâni și până unde va ajunge stăpânirea mea. îi creează omului cap ca să zboare deasupra capetelor celorlalte făpturi, îi supune celui cu două picioare pe cele cu patru picioare. Pe cele care plutesc în adâncul mării le supune omului pribeag. Și nu sunt mari acestea, cu toate că sunt de o asemenea slavă. Să trec acum la cele mai mari: sunt așezat aproape de Dumnezeul Cel Preaînalt, eu, cel plin de buruieni, care mă plec continuu spre cele de jos, eu, care sunt tină, mă fac părtaș cetei slujitorilor celor de foc. Lăcașul meu devine paradisul, mă așez în bunurile nenumărate ale Raiului, ca stăpân și domn. Mi se dă candelă strălucitoare ca să văd și să ocrotesc toate aceste lucruri bune și totodată primesc porunca să priveghez pentru păstrarea tuturor acestor bunuri. Nu știu însă ce-am pățit de am renunțat la păzirea lor! Satana cel întunecat la chip privește cu căutătură pizmașă la bunurile mele și se apropie de mine fățarnic, cu purtarea unuia dintre cei foarte apropiați mie. Se apropie chipurile cu sinceritate, în timp ce se arată cel mai viclean și se folosește de cuvinte dulci ca să râdă de mine și să-mi stingă făclia. Pentru că candela este legea dumnezeiască, așa cum o numește prorocul David. Și după ce mi-a stricat orice dar dăruit de Dumnezeu, m-a apucat și m-a îndepărtat, râzând cu obrăznicie de prostia mea.

Și astfel, eu, stăpânul casei, stau gol și lipsit de veșmintele mele cu chip de lumină și ochii mei nu țintesc spre slava împărăției cerești și spre sfințenia acesteia, ci se întorc mai mult spre rușinea mea, pe care, chipurile, încerc să o acopăr. Aceasta este începătura suferințelor mele, patimile mele continuă să mă secere, una după alta. înainte pășește înfrângerea pântecelui meu de plăcerea fructului, urmată de îndârjirea celor de sub pântece. Pentru că, așa cum se spune, frunzele smochinului, prin însușirea lor firească, sunt pricinuitoare de pofte. în această patimă, când a căzut prorocul și împăratul David, s-a tânguit cu durere și a zis: „că șalele mele s-au umplut de ocări și nu este vindecare în trupul meu” [Psalmul 37:7], înțelegându-se de la început pe sine, dar punându-se mai mult în locul protopărintelui Adam. într-adevăr, dacă omul n-ar fi fost batjocorit de către satana, când l-a înșelat că va fi la fel ca Dumnezeu, oare și-ar fi pus atât de mult nădejdea în învelișul frunzelor smochinului?

Și viteazul Samson a primit batjocura trupului când ochii săi au fost orbiți de desfrânata Dalila și, batjocorit, a fost legat de către cei de alt neam. Pentru că astfel știe să-i răsplătească pe iubiții ei plăcerea pătimașă. în acest fel și eu, cel care am fost înveșmântat cu cinste îngerească, „asemănatu-m-am dobitoacelor celor necuvântătoare” [Psalmul 22:2], deoarece am căzut în robia voii mele, în robia pântecelui și am urmat patimile celor supuși pântecelui. Și dădeau mărturie despre nesăbuința mea pieile oilor pe care le purtam. Nu mi s-a mai îngăduit în continuare să mă desfăt de verdeața Raiului, conform judecății lui Dumnezeu față de mine, pentru că, fiind oaie cuvântătoare, n-am ascultat de glasul păstorului meu, care mă păștea „în loc cu verdeață” [Psalmul 48, 13-21] și unde nu-mi lipsea nimic. Mi-a îngăduit să mănânc din toți pomii Raiului, însă am depășit în nepricepere și dobitoacele cele necuvântătoare, de vreme ce n-am făcut nicio deosebire între cele care mă vatămă și cele care îmi folosesc. Așadar, de acest fel sunt nefericirile mele pe care mi le-a pricinuit mâncarea din pomul cel verde și acum sunt scos din patria mea firească și izgonit de la fericirea cea negrăită.

Ia seama însă de câte daruri mă umple lemnul uscat al Crucii: îmi dăruiește viața în locul morții, mă îmbracă cu veșmânt luminos, ca să-mi acopere goliciunea, izvorăște în locul blestemului vechi orice fel de binecuvântare în viața mea, în locul osândirii de a mă întoarce în pământ mă arată împreună viețuitor cu cetele cerești, și în final stinge văpaia focului patimilor pe care a aprins-o înăuntrul meu mâncarea din pomul cel verde. Cineva inspirat ar putea să spună că, așa cum otrava șarpelui viu este îndepărtată de trupul mort al altui șarpe, care-1 vindecă pe omul mușcat de șarpele viu, la fel și eu am revenit la viață prin crucea înălțată de Hristos Cel omorât. Pentru că n-am fost și eu ucis mai înainte de șarpele cel înțelegător în Eden? Preînchipuirea lui Hristos Cel răstignit a fost și acel șarpe neînsuflețit al israeliților, care era de aramă și nu avea otravă dătătoare de moarte. într-adevăr, Stăpânul meu Hristos, Care S-a făcut om cu adevărat și a primit firea omenească pe care o stricase șarpele viclean, nu era părtaș la otrava păcatului și cu desăvârșire liber. Și nouă tuturor, care am pătimit din pricina șarpelui începător al răutăților și ne-am pus toate nădejdile în Cel care a fost agățat pe cruce, ne-a dăruit viața și nemurirea.

Fără umbră de îndoială, înălțarea șarpelui de aramă în pustiu a fost preînchipuirea tainei Sfintei Cruci. Și cuvântul înțeleptului proroc Moise: „Viața ta va fi mereu în primejdie înaintea ochilor tăi” [Deuteronom 28:66] poruncește israeliților să-și întoarcă ochii lor către șarpele de aramă, nu pentru că acest obiect neînsuflețit avea vreo putere, ci doar pentru că era preînchipuirea lui Hristos, exact așa cum rugul a rămas neatins de puterea focului, nu din pricina propriei lui însușiri, ci pentru că o preînchipuia pe Născătoarea de Dumnezeu, care a ținut în pântecele ei și firea omenească și focul dumnezeirii. Din aceasta iconomahul poate să învețe că prefigurările lucrurilor mari sunt vrednice de respect, indiferent de materialul din care sunt făcute.

Deci, dacă această asemănare respingătoare a șarpelui, cu țintuirea lui pe lemn, preînchipuia jertfa pe cruce a lui Hristos și dădea viață celor condamnați la o viață amară, atunci ce folos, ce viață și nestricăciune nu va dărui înfățișarea divino-umană adevărată a Celui răstignit? Intr-adevăr, dacă acest obiect de aramă nu era prefigurarea lui Hristos și nu-i salva pe cei care priveau spre el, n-ar fi fost nici un motiv să fie construit. „Să nu-ți faci nici un fel de asemănare a nici unui lucru dintre cele care sunt în cer, nici pe pământ” [Deuteronom 5:8], spune limpede porunca.

Cu dreptate s-a uimit cineva că, atunci când a fost construit vițelul de aur și au fost puse măruntaiele pe altar, au fost osândiți la moarte prin sabie cei care au dăruit aurul, în timp ce aici se construiește un șarpe de aramă și Dumnezeu izbăvește de la o moarte amară pe cei care-și întorc privirea spre acest obiect neînsuflețit. Deci să cugetăm în cele ce urmează, ca să dezlegăm această nedumerire lesne de înțeles. Orice moarte care nu vine din neputință firească și nu risipește pașnic cele două părți ale omului, ci provine din silire și vine înainte de vreme, este dureroasă și jignitoare. Deoarece însă voia lui Dumnezeu a stabilit înainte de veacuri să descopere Taina Crucii, folositoare lumii, și Hristos, Noul Adam, să-l învieze din nou pe vechiul Adam, pe cel ucis de mâncarea pomului, trebuia să fie înlocuită concepția comună a oamenilor despre cei care primesc moarte rea, pentru că aceasta devenea o piedică serioasă ca ei să primească taina mai presus de minte a jertfei pe cruce a lui Hristos. Chiar și legea mozaică zice: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” [Galateni 3, 13; Deuteronom 21, 23]. Așadar, de aceea Dumnezeu, după judecățile Sale minunate, a dat putere dătătoare de viață unui lemn deasupra căruia a fost atârnată o asemănare respingătoare a unui șarpe de aramă. Mai ales a fost așezat la înălțime, încât iudeii să-și pună nădejdile lor de viață în acest obiect neînsuflețit și mort, pentru că, după iconomia dumnezeiască, avea stăpânire asupra vieții lor.

Îngăduiți-mi vă rog, voi cei de aici, să folosesc și în alt chip sensul jertfei pe Cruce. Pentru că puterea Cinstitei Cruci îmi îmbogățește mintea, ca toiag al puterii, Crucea mântuitoare uimește cugetul meu împietrit și izvorăște, de dragul vostru, apa înțelepciunii cea bună de băut. Deci întâlnesc în multe locuri ale Sfintei Scripturi faptul că iudeii sunt numiți „șerpi și pui de năpârcă” [Matei 23:33; Luca 3:7], tocmai ca să fie înrobită nebunia lor răzbunătoare împotriva binefăcătorilor lor. Deoarece Pronia Divină a rânduit ca Domnul nostru să răsară din neamul șerpesc al evreilor, fiind cu desăvârșire nepărtaș la otrava păcatului, și să devină prin moartea Sa pe cruce izvor al vieții veșnice celor care cred în Acesta, tocmai din acest motiv a rânduit înălțarea acelui șarpe de aramă pe lemn. Deci se ivesc din nou în pustiu mulțime de șerpi otrăvitori, care prin mușcăturile lor îi atacă pe trecători și îi ucid. Aceștia sunt „cei care te conduc și te rătăcesc și te abat de la calea pe care tu mergi” [Isaia 3:12], așa cum zice Isaia, adică cei care îi strâmtorează pe cei care merg pe calea lui Hristos și îi împiedică să se apropie de Stăpânul Hristos, ca să afle mântuirea veșnică, cei care zic: „Dar mulțimea aceasta care nu cunoaște legea este blestemată” [Ioan 7:49]. Astfel, „ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” [Psalmul 139:3] i-a umplut. Acestea sunt cele care-i privesc pe iudei. în continuare se referă la cei care pun piedici progresului duhovnicesc al celui care se luptă: „Păzește-mă, Doamne, de mâna păcătosului; scoate-mă de la oamenii nedrepți, care au gândit să împiedice pașii mei” [Psalmul 139,4]. Acestor șerpi cu chip de om, adresându-li-se Hristos, zicea: „Când îl veți vedea înălțat pe Fiul Omului, atunci veți ști că Eu sunt” [Ioan 8:28], pentru că atârnat mort pe cruce a dat viată celor răniți de boldul morţii.

Acestea care au fost spuse se referă la partea dogmatică a problemei, însă să ne referim și la partea ei morală. Când începătorul vieții noastre, Hristos, Cel bogat în milă, a primit de bună voie sărăcia și a împlinit toată taina iconomiei, multe zeci de mii de iudei nelegiuiți, după ce au vărsat otrava răutății și au părăsit vicleniile și fățărniciile lor, au ales calea cea dreaptă, s-au înălțat la o viețuire aleasă și virtuoasă și au arătat o râvnă foarte mare, asemenea multora dintre semenii lor. îl am pe Pavel drept apărător al spuselor mele. Pentru că odinioară și acesta era șarpe și pui de năpârcă, „suflând amenințare și ucidere împotriva ucenicilor lui Hristos și a celor care erau pe cale”, așa cum spune cartea Faptele Apostolilor [Fapte 9:1 ș.u.], îi chinuia și îi ucidea și avea deschiși ochii săi zi și noapte, pândind fără ezitare pe închinătorii lui Hristos. Deodată, însă, ochii săi au fost orbiți, pentru că nu priveau drept, ci strâmb, și în felul acesta a aruncat otrava blasfemiei, a dezbrăcat veșmântul fariseilor și L-a îmbrăcat prin Botez pe Hristos. Și când cădeau solzii ochilor lui, se asemănau cu solzii șarpelui. îl primește astfel înăuntrul lui în întregime pe Hristos și se înalță la viețuirea cea după Hristos. Se înalță pe cruce, își ucide mădularele, se dăruiește cu râvnă celor pe care îi socotește trupul Lui, adică semenii săi, și în timp ce sunt morți prin păcat le insuflă viața cea nemuritoare.

Adică, în timp ce șarpele dătător de moarte a mușcat mădularele apostolului, a pătimit el însuși ceea ce cu nebunie amenința să-i provoace, deoarece trupul ucenicului din care a gustat a fost răstignit împreună cu Hristos.

Astfel, crucea ucide și dă viață în același timp, nu numai pe uscat, așa cum a arătat exemplul, ci chiar și pe mare. Amintește-ți cele care s-au întâmplat în Marea Roșie. Acolo, s-a arătat deasupra apelor chipul crucii și a mântuit pe poporul lui Dumnezeu, înecându-i pe vrăjmașii acestuia.

Toate acestea au fost preînchipuite în vechime de profeți, au fost scrise pe tablele minții lor prin degetul Sfântului Duh. Și prefigurările au fost lăsate în chip simbolic ca o scriere pe piatră, au fost consemnate și în cărțile sfinte, ca lecția cea mai folositoare pentru neamurile care vin, încât atunci când apar lucrurile, scrierile să nu mai fie puse la îndoială, ci cititorii, comparându-le, să recunoască simbolurile și prin aceasta să fie preamărit Cel mai presus de orice slavă, Care atât de mult S-a coborât și a primit necinstea pentru noi, cei care ne-am arătat necinstiți prin voia noastră.

înainte să se întâmple însă aceasta, toți profeții vărsau lacrimi de compătimire pentru protopărinții noștri. Și cum să nu verse, de vreme ce știau că Ham, care a râs de goliciunea tatălui său, se găsea sub blestem? David a cântat plângându-i pe cei morți în pământ cu cântare de îngropăciune: „Ca niște oi în iad sunt puși, moartea îi va paște pe ei” [Psalmul 48:15] și „ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele lor lângă iad” [Psalmul 140:7]. Atunci și Isaia, urmând tânguirilor cu glas mare ale lui David, își bătea pieptul său, obișnuit ca fiu cu pătimirile părinților și zicea: „Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” [Isaia 53:6], tânguind întreaga fire adamică. Și unul se tânguia pentru unele și toți cântau împreună cu David, alegându-l pe acesta conducător cinstit pentru demnitatea sa împărătească, dar și datorită paternității divine pe care o vestise: „Cel ce paști pe Israel ia aminte…cel ce șezi pe Heruvimi, arată-te” [Psalmul 79:2-3]. Este evidentă și aici asemănarea cu Iosif. Acolo Egiptul întunecat, aici iadul cel înfricoșător, acolo faraon, tiranul lui Israel, aici satana, vrăjmașul cel neadormit al întregii suflări omenești. Acolo israeliții chinuiți, adunând paie pentru construcția cărămizilor de pământ, aici harul pământului roșu al trupului, sudoarea amară a truditorilor, osteneala întreagă a iubitorilor de lume. Aici supraveghetorul greu și nemilos al vieții noastre, viermele cel neadormit și înfricoșător, care ne silește spre faptele întunericului, uneori răpind „și răcnind și căutând pe cine să înghită” [1 Petru 5:8] și alteori furând grâul virtuților. în orice chip se ostenește să ne convingă că singurul lucru care ne trebuie este să adunăm paie, adică păcatul, deoarece îl folosește ca surcele pentru focul cel nestins. Din aceste pricini, Domnul, Care supraveghea înrăutățirea firii noastre, S-a grăbit din iubirea Sa de oameni să împlinească voia Sa cea înainte de veci, pe care o prezisese Isaia, care, fericind întregul șir al profeților, a strigat cu glasul cel mai dulce din partea Mântuitorului ceea ce auzise în chip negrăit: „Acum voi învia, acum mă voi preaslăvi, acum mă voi înălța.” [Isaia 33:10] Aceste cuvinte prevestesc înălțarea pe cruce și slava cu care a fost preamărit Fiul Unul-Născut de către Tatăl, pe cruce. El se ridică de pe tronul Său, coboară pe pământ, Se îmbracă având drept veșmânt firea oii celei pierdute, din preacuratele sângiuri ale Fecioarei Maria, încât lupul cel cuvântător să-L atace și pe El, ca de obicei, râzându-și de asemănare și astfel să zdrobească dinții păcătosului, în năvala cu care se pornise asupra Celui fără de păcat.

Căutarea oii celei pierdute era grabnică pentru Acesta, pentru că cu toate că S-a făcut oaie de dragul turmei, ca Dumnezeu, însă este și Păstorul care a primit misiunea s-o readucă la verdeața Raiului, unde era locul ei firesc, de la început. Vine să răzbune prin lemn înfrângerea care a venit prin pom și să lovească ura cu ură, să piardă prin instrumentul blestemului blestemul care a lăstărit din lemn. În afară de aceasta însă, tânăra noastră Iaela [Judecători 4:21] – numesc astfel Biserica – se închină acestui lemn pe care l-a călcat în picioare războiul amar al firii noastre. În felul acesta lemnul a devenit instrumentul mântuirii și a zdrobit capul celui rău, după ce a fost sădit tocmai deasupra acestuia, și lui Adam i-a dat suflare nouă. Astfel primul om a fost vindecat de durere, care venea din vătămarea mâncării din pom, crucea încărcându-se cu blestemul aceluia și pierzându-l, pentru că nu este doar instrumentul blestemului, ci și al binecuvântării. Pentru că s-a spus: „Binecuvântat este lemnul prin care vine mântuirea.” [Înțelepciunea lui Solomon 14:7] Crucea s-a făcut pricina atâtor bunuri și chezășia mântuitoare pentru fericirea de la început.

Cât de iubit este altarul Tău, Doamne al puterilor, în care Te jertfești ca un Miel, împovărat de păcatele lumii! Acela ca om, acesta ca Dumnezeu. Pentru că, deși Te-ai răstignit în neputință, din pricina trupului Tău pieritor și pătimaș, dar după fire ești Domnul puterilor îngerești. Și desăvârșirea puterii Tale dumnezeiești s-a arătat când Te-ai unit cu neputința omenească și ai stricat pornirile tiranului de obște al neamului omenesc. „Că nici dospitură nici miere nu veți arde ca jertfă înaintea Domnului”, spune undeva în chip neclar Sfânta Scriptură [Levitic 2:11] și aici se ascunde cuvântul dătător de lumină. Pentru că chiar dacă apare că s-a spus pentru levitul mult-îngroșat de jertfă, eu o ridic la înălțimea crucii, dându-i înțelesul clar în cele ce urmează. Adică ce vrea să spună cuvântul acesta? Acest verset sfânt ne poruncește să ne răstignim împreună cu Hristos și să murim împreună cu Acesta, pentru lume. Credeți, zice, în acestea care vă îndrumă pe calea cea dreaptă și ascultați și cinstiți altarul Lui, nejertfind din cele care îndulcesc simțurile și ațâță spre iubirea de plăceri, pentru că trăsătura crucii este durerea, nu plăcerea, gustul fierii, nu al mierii. Altarul lui Hristos nu primește aluatul egiptean plin de necredință și invidie, în timp ce crucea este simbolul smereniei și trofeul evlaviei după Dumnezeu. După înviere, premiul viețuirii amare și al purtării drepte este hrana mierii și desfătarea cu plăcerea nestricăcioasă.

Prin urmare, crucea este dovadă de bărbăție și laudă, nu de rușine, pentru că a se jertfi cineva pe sine de dragul robilor săi și a disprețul moartea pentru mântuirea unora, este de cea mai mare laudă. Acest sens îl are și cuvântul pomenit de Sfânta Scriptură, „jertfă bărbătească” care se aduce de dragul nostru. [Ieșire 12:5] Pentru că a venit să întărească neputința aceasta care, începând de la o femeie iubitoare de plăceri, s-a transmis la bărbatul ei și a feminizat trăsătura lui bărbătească. Și micul aluat, adică o mică parte, a dospit și a asemănat cu el tot aluatul bărbătesc și a transmis moliciunea ei. Adică din această frământătură a invidiei, care va scoate acest fel de aluat, nu va fi adus nimic la altarul lui Hristos, care este Crucea cea dătătoare de viață, cea ucigătoare de patimi. Ce există comun între ucidere și desfătare? Ce este comun între fiere și plăcere? Ce este comun între vin, care veselește inima trupească, și ofranda batjocoritoare a oțetului, care atât supără simțurile? Acelea aparțin vechiului Adam și sunt spre împovărarea noastră, în timp ce acestea sunt ale Noului Adam și spre folosul nostru. Acelea sunt ale lui Adam, care a căzut, acestea ale lui Hristos, Care ne-a mântuit.

în asemenea împrejurări învăț și să filosofez și să rabd batjocura, pentru că răul nu este să te ocărască, ci să te ocărască cu dreptate. Nici nu este lucru înfricoșător să mori, ci să mori din pricina vreunui păcat. Și să-ți primejduiești viața de dragul adevărului, dimpotrivă, este lucru vrednic de cea mai mare fericire. Așadar, având acest lemn ca și cârmă, să i te închini, căci îndrumat de acesta, o, omule, nu te vei înfricoșa de valurile mării mult tulburate ale acestei vieți. Căci nu-ți îngăduie să fii încărcat peste măsură, ci te învață să călătorești ușor și pregătit de război, hrănindu-ți trupul cât este cu putință mai ușor. Și astfel, chiar dacă duhurile viclene suflă precum vânturile potrivnice și ridică furtuna cea mare a ispitelor împotriva corăbiei trupului, tu vei rămâne nezdruncinat, întărit pe cruce, de vreme ce te-ai statornicit prin frica neschimbătoare față de Dumnezeu Cel răstignit. în felul acesta vei depăși amenințarea văzduhului, vei scăpa de scufundarea pricinuită de atacurile sălbatice, de pirații acestor zile, de demoni, și vei porni spre țărmul neînviforat al împărăției, de unde vei primi câștiguri fără număr din depunerea mărfurilor tale.

Dar, o, cruce, pat împărătesc al lui Solomon, al celui blând și pașnic, pacea Celui care nu are hotar [Isaia 9:7][1] – pentru că și vechiul Ierusalim în care împărățea iubitorul de lume Solomon era limitat în întindere și închis de ziduri precum patul împărătesc. O, pat împărătesc în care S-a odihnit împăratul Slavei și Și-a plecat de bună voie capul, ca să doarmă de bună voie somnul dătător de viață. Și adormind, a pornit războiul cel neadormit și a ușurat împărățiile iadului, pentru că, chiar dacă după legea îngropăciunii murise, inima Lui însă priveghea [v. Cântarea Cântărilor 5:3], de vreme ce lua aminte și se îngrijea în toată vremea. Pentru că Acesta, împreună cu Tatăl și cu Duhul, ia seama și poartă de grijă la toate. Prin inimă înțeleg puterea dătătoare de viață a Dumnezeirii Lui, prin care „trăim și ne mișcăm și suntem” [Fapte 17:28] toți cei care alcătuim trupul Bisericii. Pe Tine, pat împărătesc, „te înconjoară șaizeci de puternici” [Cântarea Cântărilor 3:7] dintre cei tari ai lui Israel. Numărul de 60 îl iau de la cei cu câte șase aripi, pentru că prin mijlocirea Heruvimilor strălucește lumina desăvârșirii, care se arată indirect prin decadă – deoarece acest număr este desăvârșit. Și pentru că au misiunea să arate slava pe care o ai ca sceptru împărătesc, arată aceeași înfățișare împreună cu tine, primind o slavă nouă urmându-Ți Ție. Adică își strâng aripile de sus și aripile de jos, pe cele mijlocii le întind și în chipul crucii vestesc fără tăcere biruințele. De aici Dumnezeiescul Isaia, văzând slava Ta, a aflat și altă taină: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine având în mâna sa un cărbune pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis: Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale va curăța” [Isaia 6:6-7].

Și amândouă, în același timp, și taina legată de patul somnului și cea legată de altar întru tine s-au împlinit. Una prin somnul de voie pe care L-a dormit și din care S-a trezit nemuritor și celălalt prin înjunghierea pe care a suferit-o de dragul nostru și pentru slujirea mai presus de fire, pe care El însuși a împlinit-o, jertfindu-Se pentru viața lumii. Noi credem că Tu, Sfântă Cruce, ești pe deplin jertfelnicul cărbunilor de foc al Mielului lui Dumnezeu [Ioan 1:29], pentru că lemnul care a ars este și cărbune.

Deci, așa cum focul dumnezeirii nepătimașe a Mielului care S-a jertfit deasupra Ta te-a aprins fără să te ardă, la fel și noi care astăzi te atingem cu buzele primim prin acest foc curățirea păcatelor, strângând cleștele cu buze pline de iubire și răspândind lumina și sfințirea în omul dinlăuntru care locuiește în acest trup de tină.

Dar o, Sfântă Cruce – din nou te îmbrățișez, refuzând să-mi desprind buzele de îmbrățișarea ta – o, Sfântă Cruce, jertfelnic preacinstit, primește acest dar al cântărilor mele și binecuvântează-1 deplin, pentru că cel mai de jos se binecuvântează de cel mai de sus. Și jertfelnicul este mai presus decât darul [Mat. 23:18], precum și Acesta care oferă sfințirea este mai presus decât cel sfințit. Deci acum, ca jertfelnic, dă-mi în locul darului izbăvirea, ca lectică împărătească odihnește-mi cuvântul pe care l-am isprăvit deja și vrea să ațipească. Și, în continuare, primește apărarea sufletului meu împotriva demonilor nevăzuți și iubitori de război spre slava Atotputernicului Hristos, Care prin cele șase dimensiuni ale tale a arătat în chip tainic și uimitor Atotputernicia Lui, adică faptul că stăpânește peste cele de sus și cerești, peste cele de jos și pământești, ca și peste cele de sub pământ – de aceea cred că a fost rânduit să se așeze craniul lui Adam la baza Crucii – peste cei din dreapta și peste cei din stânga, adică peste cei drepți și peste cei păcătoși. Acesta va fi Judecătorul tuturor, al celor care au pășit înainte și al celor care urmează răstignirii Lui. Aceasta este trăsătura dumnezeirii veșnice, pentru că El însuși a existat și înainte de timp, a intrat și în timp, și înainte de Acesta n-a existat alt Dumnezeu și după El nici nu va exista Altul. Acestuia este slava și cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Predici ale Sfinților Părinți la Duminicile de peste an, ed. Egumeniţa, 2009, p. 439-452)

[1] Solomon înseamnă în limba ebraică: „cel pașnic” și îl prefigurează pe Iisus Hristos cel Blând și Pașnic.

Categories:   Omilii, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE