Mănăstirea Petru Vodă

Elemente istorice şi melurgice ale Acatistului Bunei Vestiri

Această creaţie imnografică atît de iubită în Biserica Ortodoxă intitulată „Acatistul Bunei Vestiri” are o istorie de un mileniu şi jumătate. Ea face parte dintr-o specie componistică dispărută de multe veacuri în Biserică, numită în primul mileniu creştin „condac”, care la origine era o slujbă în sine, de o lungime considerabilă, iar nu o simplă frază imnografică, aşa cum este înţeles astăzi.

Istoria imnului condac

Condacul (τὸ κοντάκιον) este o formă particulară a unei părţi din utrenia slujbelor asmatice. Structura majoră a slujbelor din Biserică a rămas relativ aceeaşi din vremurile apostolice pînă azi. Slujba de dimineaţă (numită în româneşte utrenie) este una din cele şapte „laude” de peste zi şi a avut şi ea propria sa evoluţie istorică. Din primele veacuri pînă astăzi, utrenia slujbelor spre Duminică şi spre marile praznice a avut un conţinut mai aparte, dedicat respectivei sărbători.

Întrucît de multe ori, în cinstea Duminicii sau a praznicului care urma, Creştinătatea a socotit că este nevoie de slujbe mai fastuoase, mai lungi, cu un conţinut teologic dedicat, deja din veacul al IV-lea se poate observa în imnografilor Bisericii o atenţie specială dată slujbelor de seară (vecernia), de miezul nopţii (miezonoptica) şi de dimineaţă (utrenia) dedicate respectivei sărbători. Din primele veacuri în care Creştinismul s-a putut manifesta liber a fost adoptată o formă specială a acestor trei slujbe, unite cu Sfînta Liturghie, numită priveghere de toată noaptea (παννυχίς[1] sau παννύχιος εὐχή). În cadrul acestei privegheri, în veacul al V-lea a fost introdusă o rînduială aparte, o secţiune imnografică numită condac.

Condacul şi-a luat numele de la sulul de papirus sau de pergament pe care era scrisă respectiva cîntare. Motivaţia stă în aceea că majoritatea cărţilor folosite în cultul creştin era sub formă de codex, iar sulul / condacul care era folosit pe amvon de psalţii (cîntăreţii) Bisericii era excepţia[2]. Există chiar mărturia unui manuscris din secolul al XI-lea[3] în care sînt zugrăviţi psalţii care urcau pe amvon la cîntarea Acatistului ţinînd în mîini sulul pe care era scris condacul.

Primele menţiuni ale apariţiei rînduielii cîntării condacului provin din Patriarhia Antiohiei[4], din veacul al V-lea, iar în scurtă vreme această rînduială este adoptată şi la Constantinopol, de unde se răspîndeşte în toată lumea ellinofonă. Primii compozitori de condace provin din acelaşi veac şi îi cunoaştem sub numele de Kyriak, Anastasie şi Roman Melodul. Acesta din urmă a fost cel mai prolific compozitor de condace din istorie.

Tocmai datorită lungimii condacelor compuse în veacurile V-VII şi faptului că primele dintre ele apar în Patriarhia Antiohiei, locaţia geografică din care în a doua jumătate a sec. al IV-lea s-au răspîndit cele trei tipuri de imnografie compuse de către Sfîntul Efrem Syrul (+373)[5], mulţi dintre cercetătorii şi editorii[6] acestor condace au înclinat să le numească „omilii poetice”, socotindu-le ca fiind o variantă ellină a unei părţi din imnografia syriacă / aramaică.

Această specie aparte din cîntarea utreniei privegherilor nu s-a numit întotdeauna condac (nume pe care l-a primit abia în veacul al IX-lea). Dincolo de ceea ce se înţelege astăzi în Biserica Ortodoxă prin condac şi icos (aceste compoziţii imnografice aşa cum le cunoaştem astăzi şi-au primit tiparul şi locul în interiorul slujbelor într-un proces mai lung, între sec. IX-XIII), condacul a fost numit iniţial imn, o scriere sub formă de poem cu 11 – 33 de strofe.

Pentru a diferenţia condacul din primul mileniu de ceea ce se înţelege astăzi prin condac[7], de aici înainte îl voi numi pe primul imn condac. Strofele imnului condac erau compuse după o formă metrică fixă intitulată irmos (εἱρμός). Prima strofă a unui imn condac era numită prooimion (προοίμιον) sau kukulion (κουκούλιον) şi conţinea un rezumat teologic al celorlalte strofe. Prooimionul era urmat de un refren, care, cel mai probabil, se cînta de tot poporul, pe cîtă vreme strofele imnului condac erau încredinţate unui foarte bun psalt. Uneori ultimul vers din strofă avea funcţia de refren, numit efymnion (ἐφύμνιον).

O caracteristică a imnului condac era aceea că strofele erau compuse cu acrostih[8]. Cele mai vechi astfel de imne sînt compuse cu acrostihuri alfabetice (o tipologie care îşi are probabil rădăcinile în modelul ebraic al Psalmilor 24, 33, 36, 110, 111, 118 şi 144). Sf. Roman Melodul este uşor de recunoscut ca autor al unui imn condac prin aceea că acrostihul acestuia este întotdeauna „Imn al smeritului Roman” (τοῦ ταπεινοῦ Ῥωμανοῦ ὁ ὕμνος). Strofele imnului condac sînt intitulate icoase / icos (οἴκος)[9], cuvînt ce nu are legătură atît cu vreo casă ori sălaş al cuiva, ci este traducerea în limba greacă termenului syriac/aramaic ܒܝܬܐ (bayta) care desemnează atît casa, cît şi strofa.

Adoptarea imnului condac în cultul de catedrală constantinopolitan a dus la răspîndirea sa în toate zonele în care s-a slujit în limba greacă, inclusiv în sudul Italiei, de unde unele astfel de compoziţii au fost traduse în latină.

Imnele condac au fost adunate în colecţii manuscrise dedicate, iniţial cuprinzînd doar textul, apoi, după apariţia şi răspîndirea notaţiei neumatice (sec. VII-IX), şi în colecţii cu notaţie psaltică numite Condacare. Din păcate, nu ni s-a păstrat nici un Condacar neumatic constantinopolitan, însă au ajuns pînă la noi copiile slavone ale unor traduceri făcute în sec. X, cel mai probabil, reflectări ale cultului de catedrală din Sfînta Sofia de altă dată.

Imnul Acatist a fost tradus în limba latină în jurul anului ~800, într-un context carolingian[10], pentru o mai bună sincronizare liturgică cu slujbele constantinopolitane şi a fost folosit în cultul apusean pînă în veacul al XIII-lea. Sub influenţa ediţiilor şi studiilor ce i s-au dedicat în ultima sută de ani, Acatistul a primit mai multe traduceri occidentale în limbile moderne.

 

Ediţii ale Acatistului Bunei Vestiri[11]

De la apariţia tiparului, Imnul Acatist s-a bucurat de mai multe ediţii în limba greacă, de la cele mai simple şi nepretenţioase, pînă la ediţiile critice şi cele pe metrică.

O primă ediţie a fost cea a lui Aldo Manuzio, în Poetae christiani veteres, vol. II, Venezia 1501/1502. Ea a fost urmată de textul grec din diferitele ediţii ale Triodului în limba greacă, tipărite pentru uzul creştinilor ortodocşi, tot la Veneţia, în 1565, 1586, 1599, 1624, etc.

O primă ediţie cu o minimă grijă asupra împărţirii metrice şi în versuri a fost cea a lui Giuseppe Maria Querci, un bibliotecar din Florenţa, care a inclus Imnul Acatist, împreună cu o traducere latină, în volumul 92 (col.1335-1348) al celebrei colecţii Patrologia Graeca a lui J.P. Migne, atribuind imnul poetului byzantin Gheorghe din Pisidia.

După aceste ediţii au ajuns tuturor cunoscute, interesul cercetătorilor pentru Imnul Acatist a crescut, de la generaţie la generaţie, din ce în ce mai multe studii fiindu-i dedicate. Unul din aspectele care au intrigat cel mai mult a fost cel legat de metrica compoziţiei originale.

Wilhelm Christ şi Matteo Paranikas au publicat o primă ediţie[12] metrică în anul 1871, urmată de o altă ediţie şi propunere de împărţire metrică, sugerată de cardinalul J. Pitra, în anul 1876[13], şi de o altă ediţie, cu o altă propunere metrică, a învăţatului grec Sofronie Evstratiadis, în 1917[14].

Alte ediţii şi propuneri metrice au tipărit muzicieni ca Egon Wellesz[15] sau filologi ca Gérard Meersseman[16]. În cele din urmă, una din ediţiile care s-a dorit a fi definitivă, şi ca propunere de text critic, şi ca împărţire metrică, a fost cea a lui Constantin Atanasie Trypanis, din 1968[17]. Aceasta a rămas ca ediţia de referinţă a Imnului Acatist pînă în zilele noastre.

În epoca noastră, Ermano Toniolo a publicat mai multe studii dedicate Imnului Acatist şi o ediţie[18] dorită a fi „definitivă” ca împărţire metrică.

 

Scrieri istorice şi patristice dedicate Acatistului

Începînd cu veacul al VII-lea, mai multe scrieri sunt dedicate Acatistului Bunei Vestiri, relatînd minunile pe care Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu le-a lucrat cu creştinii. Poate cea mai impresionantă dintre ele este cea legată de minunata victorie obţinută de locuitorii cetăţii Constantinopol aflaţi sub asediul combinat al perşilor şi avarilor la anul 626, în vreme ce împăratul Heraclius şi armata imperială erau într-o lungă campanie de război cu imperiul persan. Textul acestei relatări şi alte două scurte istorii, legate de asediile din anul 677 şi din anul 717, au fost traduse pentru prima dată în limba română în Triodul tipărit la anul 1700 şi fac încă parte integrantă din slujba solemnă a Acatistului din a cincea săptămînă a Postului Mare.

Aceste scrieri au fost identificate în principal de germanul Albert Ehrhard[19], un titan al studiilor literaturii byzantine, şi apoi au primit un număr de ordine în colecţia Biblioteca Hagiographica Graeca, unde au fost incluse în dosarul de scrieri dedicate minunilor Maicii Domnului. Le redăm aici titlurile şi numărul de ordine din BHG:

  1. BHG 1059 De CPoli ab Avaris et Persis liberata carmen Georgii Pisidae[20]
  2. BHG 1059z Prologus in sequentem narationem[21]
  3. BHG 1060 Miraculum in eadem obsidione seu de ἀκαθίστῳ (a Metaphrasta in menologium insertum)[22]
  4. BHG 1061 Eiusdem miraculi narratio antiquior (a. Theodoro syncello CP.?)[23]
  5. BHG 1062 Epitome de ἀκαθίστῳ[24]
  6. BHG 1063 De ἀκαθίστῳ synaxarium[25]
  7. BHG 1063f Liberatio CP. ab Agarenis sub Leone Isauro[26]
  8. BHG 1099u De acathisto[27]
  9. BHG 1101 De acathisto a. Antonia Studita[28]
  10. BHG 1130s (CPG 8014) De acathisto vel de dormitione a. Germano patr. CP[29]
  11. BHG 1140 (CPG 8197) De ἀκαθίστῳ a. Andrea Cret. (vel Theodoro Duca Lascari)[30]
  12. BHG 1143t De Acathisto[31]
  13. BHG 1146h De Acathisto a. Macario Chumno[32]
  14. BHG 1148t (CPG 5056). De acathisto a. Chrysostomo [Spuria])[33]

Poate pe viitor va exista determinarea necesară pentru a publica toate aceste scrieri într-o singură ediţie în limba română, şi, de ce nu?, bilingvă, cît mai documentată istoric.

 

Traduceri româneşti ale Acatistului

Cea mai veche traducere românească tipărită a Acatistului Bunei Vestiri aparţine Sfîntului Dosoftei, mitropolitul Sucevei şi a toată Moldova, şi a văzut lumina tiparului în anul 1673, la Uniev. Lucrarea[34] este însoţită în acelaşi volum de canonul din Sîmbăta Mare şi alte rugăciuni, traduse toate din limba slavonă[35], precum aflăm din pagina de titlu. După slujba vecerniei între filele 2r-4v, Acatistul ocupă filele 4v-13v şi este urmat de canonul din Triod pînă la fila 21r.[36]

Textul troparului (prooimionul I) este următorul:

Porunca dată cu taină luînd în minte, în casa lui Iosif stătu de pripî, cel fără de trup grăind ceii necercată de nuntă, Cela carele plecî cu pogorîria ceriurile încape neschimbat tot întru tine. Pre Carele şi văzînd în zgăul tău că luî chip de şerb, mă sîesc a striga ţie: Bucură-te nevastă nenevestită!

Condacul (prooimionul II) este:

Agiutătoarei voevodului cialia ce-s de biruire, ca ciaia ce izbăviş din nevoi, de mulţămire, scriem ţie robii tăi, Născătoaria lui Dumnezău, însî precum îţ ai putiaria nebiruită, de la toate primejdile mă sloboz ca să strig ţie: Bucură-te nevastă nenevestită!

Primul icos este:

Înger de-nainte de dvorbî din cer trimis fu să spune Născătoarii lui Dumnezău bucuriia. Şi cu fără de trup glas întrupîndu-te văzînd, Doamne, să înspeima şi sta strigînd cătră însî ca aciasta: Bucură-te, din cariia bucuriia va străluci. Bucură-te, prin caria blăstămul să va stînge. Bucură-te, căzutului Adam sculare. Bucură-te, lacrămilor Evei izbăvire. Bucură-te, nălţime nelesne suită de cugete omeneşt. Bucură-te, adîncime nelesne văzută şi de ochii îngereşt. Bucură-te, că tu eşt Împăratului scaun. Bucură-te, că tu porţ pre Care ţîne toate. Bucură-te, steaoa ce iveşt pre Soarele. Bucură-te, pîntece întruperii dumnezăeşt. Bucură-te, prin caria să înnoiaşte lumia. Bucură-te, prin caria ne-nchinăm Tvoreţului. Bucură-te, nevastî nenevestitî.

Iar ultima strofă este:

O, cu totul cîntatî Maicî, ce-ai născut decît toţ Sfinţii Cuvîntul mai Sfînt, priimindu-ne acest pominoc de acmu, de toate primejdile ne izbîviaşte pre toţ, şi de munca ce iaste să fie să ne răscumperi, pre carii strigîm ţie: Alliluia.[37]

Se observă inerentele neajunsuri ale unei prime traduceri care trebuia să ţină seama şi de un limbaj liturgic cu multe slavonisme şi arhaisme, al Bisericii de limbă română din acea vreme.

Următoarea ediţie tipărită este cea din Triodul[38] de la Buzău, din anul 1700. Această monumentală lucrare îngrijită de episcopul Mitrofan al Buzăului este ultima ediţie în limba slavonă, tipărită în Ţările Române, a imnografiei Triodului. Toate indicaţiile tipiconale, sinaxarele, citirile din Sfînta Scriptură şi cîteva din cîntări sunt în limba română. Slujba Acatistului Bunei Vestiri, aflată în Sîmbăta săptămînii a 5-a, este aproape integral în limba română. Nu doar atît, dar este tipărită cu tot cu istoriile minunilor prea-slăvite lucrate de Maica Domnului la asediile din anii 626, 677 şi 727.

Troparul (prooimionul I) şi condacul (prooimionul II) sunt păstrate în limba slavonă, însă textul icoaselor este integral în limba română. Redăm aici primul icos:

Îngerul cel mai mare den ceriu au fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu “Bucură-te”, şi denpreună cu glasul cel netrupesc, văzîndu-Te pre Tine, Doamne, întrupat, s-au spăimîntat şi au stătut, strigînd cătră dînsa unele ca acestea:

Bucură-te, pentru carea răsare bucuriia. Bucură-te, pentru carea piiare blestemul.

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut. Bucură-te, izbăvirea lacrămilor Evei.

Bucură-te, nălţime, întru carea cu anevoe să sue gîndurile omeneşti. Bucură-te adîncime, carea nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti.

Bucură-te, că eşti scaun Împăratului. Bucură-te, că porţi pre Cela ce poartă toate.

Bucură-te, steaua, carea arăţi Soarele. Bucură-te, pîntecele dumnezăeştii întrupări.

Bucură-te, pentru carea să înnoiaşte făptura. Bucură-te, pentru carea ne închinăm Făcătoriului.

Bucură-te, Maică, pururea-Fecioară!

Ultimul icos este tradus astfel:

O, Maică prea-cîntată, carea ai născut Cuvîntul cela ce iaste mai sfînt decît toţi Sfinţii, priimind acest dar de acuma, izbăveaşte de toată ispita şi scoate den munca ceaia ce va să fie pre toţi cîţi cîntă ţie: Alliluia.

Se poate observa că avem de a face, de data aceasta, cu o traducere din greaca veche, care a stat la baza tuturor celorlalte traduceri ulterioare.

Următoarea ediţie a Triodului tipărit în Ţările Române este cea de la Rîmnic, din 1731[39], şi este şi prima ediţie integrală, tradusă direct din limba greacă veche de către episcopul Damaschin al Rîmnicului, amintit în prefaţă de către editor (episcopul Inochentie al Rîmnicului). Este arhetipul tuturor ediţiilor de Triod tipărite pînă astăzi în limba română. Redăm din el, de la filele 226v-231v, următoarele extrase:

Troparul (prooimionul I):

Porunca cea cu taină luîndu-o întru cunoştinţă cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab au stătut înnainte, zicînd ceii ce nu ştia de nuntă: Cel ce au plecat ceriurile cu pogorîrea încape fără de schimbare tot întru tine; pre Carele şi văzîndu-L în pîntecele tău luînd chip de rob, mă spăimîntez a striga cătră tine: Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Condacul (prooimionul II al imnului condac din vechime):

Apărătoarei Doamnei, pentru biruinţă mulţemiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoarei de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceaia ce ai stăpînire nebiruită, slobozeaşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Icosul I:

Îngerul cel mai întîiu stătătoriu din ceriu au fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu “Bucură-te”, şi împreună cu glasul cel netrupesc, văzîndu-Te pre Tine, Doamne, întrupat, s-au spăimîntat şi au stătut, strigînd cătră dînsa unele ca acestea:

Bucură-te, pentru carea răsare bucuriia. Bucură-te, pentru carea piiare blestemul.

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut. Bucură-te, izbăvirea lacrămilor Evei.

Bucură-te, nălţime, întru carea cu anevoe să sue gîndurile omeneşti. Bucură-te adîncime, carea nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti.

Bucură-te, că eşti scaun Împăratului. Bucură-te, că porţi pre Cela ce poartă toate.

Bucură-te, steaua, carea arăţi Soarele. Bucură-te, pîntecele dumnezeeştii întrupări.

Bucură-te, pentru carea să înnoiaşte făptura. Bucură-te, pentru carea ne închinăm Făcătoriului.

Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Ultima strofă:

O, Maică prea-lăudată, carea ai născut Cuvîntul cela ce iaste mai sfînt decît toţi Sfinţii, priimind acest dar de acum, izbăveaşte de toată nevoia şi scoate din munca ceaia ce va să fie pre toţi cei ce-ţi cîntă ţie: Alliluia.

Se poate concluziona că episcopul Damaschin al Rîmnicului a prelucrat uşor, dîndu-i mai mare precizie, vechea traducere din Triodul de la Buzău din anul 1700, şi că majoritatea ediţiilor Imnului Acatist din limba română ce au urmat anului 1731 au folosit acest text al vrednicului ierarh Damaschin.

 

Imnul condac în cultul şi tipicul de catedrală

Cultul de catedrală constantinopolitan din primul mileniu a suferit mari transformări de-a lungul veacurilor IX-XI. Definitivarea trecerii la un nou tipic s-a făcut la trecerea dintre secolele al XI-lea şi al XII-lea. Tipicul de catedrală a fost înlocuit de tipicul monahal, în principal cel palestinian savait, păstrînd mai multe elemente din cel iniţial. O primă tentativă de aducere în Constantinopol a tipicului monahal savait a avut loc la începutul veacului al VIII-lea, la iniţiativa Sfîntului Gherman (715-730). Acesta a fost primul compozitor constantinopolitan de canoane (colecţii de strofe scurte compuse pe forma fixă a unui irmos pentru toate cele 8/9 ode ale utreniei).

În ultimii ani ai Sfîntului Gherman ca patriarh al Constantinopolei a început erezia iconoclasmului, promovată de interesele politice ale vremii, erezie care a ţinut întreaga lume creştină răsăriteană în întuneric, din toate punctele de vedere, vreme de mai mult de 100 de ani. Deşi semnele unei întoarceri la ortodoxie au venit încă de la începutul secolului al IX-lea, abia în anul 842 Ortodoxia a fost reinstituită ca credinţă oficială a Imperiului Roman Creştin de Răsărit. În aceşti 115 ani de criză majoră teologică, culturală, socială şi politică a unui imperiu întreg, monahii au fost principalii luptători pentru a păstra flacăra dreptei credinţe aprinsă, iar în Constantinopol, din zecile de mănăstiri ale cetăţii, s-a făcut remarcată cu precădere Mănăstirea Studion, ai cărei egumeni s-au îngrijit nu numai de promovarea credinţei ortodoxe prin scrierile monahilor ortodocşi de pe cuprinsul sau din afara imperiului (la loc de frunte aflîndu-se călugării palestinieni, în special cei din marea şcoală a Mănăstirii Sfîntului Sava), ci şi de promovarea înnoirilor liturgice ale monahismului savait în viaţa de zi cu zi a mănăstirilor constantinopolitane.

Cum era şi firesc, după anul 842 (biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului), au fost promovate cu precădere, în toată Biserica, compoziţiile şi tipicul campionilor luptei pentru Ortodoxie – monahii. Imnografia sub formă de canon, după tipicul monahal, începe să fie preluată pretutindeni, iar imnele condac încep să se amestece în manuscrise cu această imnografie, pentru ca, înspre anul 900, să se ia pe alocuri decizia renunţării la vechile condace şi să se păstreze din ele doar două – patru strofe ce se cîntă după oda a 3-a şi după oda a 6-a a utreniei. Acest proces a continuat, vreme de încă trei veacuri, pînă ce a devenit un standard comun acceptat.

Deci standardul comun întregii Biserici pînă la jumătatea veacului al IX-lea a fost cîntarea imnului condac pentru privegherile de toată noaptea, pentru utreniile asmatice ale marilor sărbători de peste an. O utrenie a Învierii sau una a Naşterii Domnului se cîntau avînd ca element central imnul condac compus pentru acest praznic. Preluînd tradiţia palestiniană, în care înflorise, vreme de mai bine de 100 de ani, un nou gen compoziţional intitulat canon, Biserica ellinofonă şi celelalte dependente de ea au intrat într-un lung proces de trecere de la tipicul de catedrală la tipicul monahal, care a durat mai mult de 300 de ani şi care astăzi este standardul comun acceptat.

 

Acatistul Bunei Vestiri ca imn condac

Acatistul Bunei Vestiri este un imn condac care are acrostih alfabetic (γγελος πρωτοστάτης… Βλέπουσα ἡ Ἁγία… Γνῶσιν ἄγνωστον… Δύναμις τοῦ Ὑψίστου… χουσα θεοδόχον… ş.a.m.d.) ce se întinde pe toate cele 24 strofe ale sale (cu excepţia prooimion-ului). Numele de acatist şi l-a căpătat de la cîntarea sa în picioare, o traducere mai veche în limba română fiind „neşezuta cîntare”.

Acatistul are 2 prooimioane cu o formă metrică asemănătoare. Primul prooimion este socotit astăzi tropar al Acatistului: „Porunca cea cu taină, luînd-o întru cunoştinţă…”, şi cei mai mulţi cercetători consideră că acesta este cel original, deoarece cuprinde rezumatul teologic al Acatistului. Al doilea prooimion – „Apărătoarei Doamne…” ar putea fi adăugat, conform celor scrise în Sinaxar, de patriarhul Serghie al Constantinopolei la asediul asupra cetăţii din anul 626, sau de un alt imnograf la unul din celelalte asedii menţionate în acelaşi sinaxar (677, 717 sau 860). Adăugarea sa este cu siguranţă martora unui eveniment militar excepţional, biruinţa oastei creştine fiind atribuită Maicii Domnului.

În mod evident, Acatistul a fost compus ca imn condac pentru privegherea solemnă a sărbătorii Bunei Vestiri. Chiar dacă nu ni s-a păstrat din primul mileniu nici un manuscris după care să se poată trage nişte concluzii coerente şi definitive despre rînduiala acestei slujbe în veacurile al V-lea şi al VI-lea, pe baza mărturiilor pe care le avem putem fi siguri că el a fost şi a rămas cea mai frumoasă compoziţie imnografică din ultimii 1500 de ani închinată acestui mare praznic al Întrupării Mîntuitorului Iisus Hristos.

 

Autorul / autorii Acatistului şi vremea compunerii sale

Autorul iniţial al Imnului Acatist este pînă astăzi necunoscut. Sinaxarul din Triod (în cadrul căruia este astăzi cuprins pentru slujba sa solemnă şi integrală) ne spune că autorul Acatistului ar fi patriarhul Serghie, care păstorea cetatea Constantinopolei la marele asediu din anul 626. Evidenţa internă arată că, de fapt, textul Imnului Acatist este mai vechi cu cel puţin 100 de ani, iar manuscrisele indică şi alţi autori. În ordine cronologică ei sînt: Sf. Roman Melodul, patriarhul monofizit Serghie, imnograful Gheorghe din Pisidia, Sf. patriarh Gherman al Constantinopolei şi Sf. patriarh Fotie al Constantinopolei. Aşadar, evidenţa manuscrisă nu este de mare ajutor în aflarea autorului.

Evidenţa internă a textului este singura care poate aduce cîteva lămuriri. Între ele, aceea că la strofa numită astăzi icosul al 9-lea este vorba de ritorii atenieni, văzuţi ca nişte duşmani ai teologiei Bisericii, dar neputincioşi să explice pururea-fecioria Maicii Domnului. Din istoria Bisericii, cunoaştem că a existat o dispută acerbă între teologii şi filosofii creştini şi filosofii şi ritorii universităţii din Atena, ultima şcoală de filosofie „clasică” a sfîrşitului Antichităţii. Această instituţie eminamente păgînă a fost închisă prin decret de către împăratul Iustinian cel Mare în anul 529. Aşadar, includerea în această strofă a Acatistului a polemicii cu ritorii şi filosofii atenieni ar fi fost superfluă după acest an. Ştim însă că polemica creştinilor cu păgînii atenieni a atins un maxim în timpul ultimului mare conducător al acestei şcoli, neoplatonicul Proclu (412-485)[40], ale cărui tratate despre zei, despre eternitatea lumii şi a materiei şi împotriva creştinilor au dus la răspunsuri foarte ample şi documentate venite din toată lumea civilizată a sfîrşitului Antichităţii[41]. Aşadar, o polemică împotriva ritorilor atenieni nu poate fi aşezată, cronologic, decît înainte de anul 529, şi, eventual, între anii 435-485 (directoratul lui Proclu).

Sfîntul Roman Melodul a venit la Constantinopol, ca diacon şi psalt, în timpul domniei împăratului Anastasie (493-518) şi s-a săvîrşit în primii ani ai domniei împăratului Iustinian cel Mare, aşadar în perioada anterioară închiderii şcolii păgîne din Atena. Frumuseţea teologiei Imnului Acatist l-ar putea confirma pe Sfîntul Roman Melodul ca autor al acestei minunate compoziţii. Singurul neajuns pentru o asemenea atribuire ar fi faptul că acrostihul imnului este alfabetic, aşa cum au fost primele imne condac din veacul al V-lea. Acatistul nu poartă „semnătura” în acrostih asemenea celorlalte compoziţii ale Sfîntului Roman. Să fie Imnul Acatist una din primele sale creaţii?

Un posibil răspuns negativ la această întrebare l-ar putea da imnul condac compus pentru sărbătoarea Bunei Vestiri de însuşi Sf. Roman Melodul. Acest imn în numai 18 strofe, compus după alte reguli interne şi altă metrică decît Acatistul Bunei Vestiri, a fost editat în mai multe ediţii[42] în ultimul secol, iar conţinutul său este exclusiv orientat pe evenimentele Bunei Vestiri şi profunzimea lor teologică şi duhovnicească. În comparaţie cu această compoziţie, Imnul Acatist este un imn de laudă adus mai ales purtării de grijă proniatoare a Maicii Domnului.

Mai mult, primele trei strofe din Acatist par a fi scheletul de idei al primelor trei strofe din imnul condac al Sfîntului Roman, la fel cum şi din celelalte strofe ale celui de-al doilea se poate observa extragerea conţinutului teologic din Acatist şi explicarea sa în formă poetică. Fără a-i nega excepţionalele merite teologice şi imnografice unuia din cei mai mari compozitori şi imnografi din istoria Bisericii, concluzia pe care o tragem din comparaţia celor două creaţii este că Acatistul a fost sursă de inspiraţie pentru Sfîntul Roman Melodul. Redăm în continuare un tabel din care am extras elementele ideatice comune dintre cele două, spre a se putea observa sursa de inspiraţie:

 

Acatistul Bunei Vestiri

Imnul condac la Buna Vestire al Sf. Roman

Ἄγγελος πρωτοστάτης    οὐρανόθεν ἐπέμφθη

εἰπεῖν τῇ θεοτόκῳ τὸ “χαῖρε”·

καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ

σωματούμενόν σε θεωρῶν,    κύριε,

ἐξίστατο καὶ ἵστατο    κραυγάζων πρὸς αὐτὴν τοιαῦτα·

“Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει·

χαῖρε, δι’ ἧς ἡ ἀρὰ ἐκλείψει·

χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάκλησις·

χαῖρε, τῶν δακρύων τῆς Εὔας ἡ λύτρωσις·

[…]

χαῖρε, γαστὴρ ἐνθέου σαρκώσεως·

χαῖρε, δι’ ἧς νεουργεῖται ἡ κτίσις·

χαῖρε, δι’ ἧς προσκυνεῖται ὁ πλάστης· χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε.

 

Βλέπουσα ἡ ἁγία    ἑαυτὴν ἐν ἁγνείᾳ

φησὶ τῷ Γαβριὴλ θαρσαλέως·

“Τὸ παράδοξόν σου τῆς φωνῆς

δυσπαράδεκτόν μου τῇ ψυχῆ    φαίνεται·

ἀσπόρου γὰρ συλλήψεως    τὴν κύησιν προλέγεις κράζων·

“Ἀλληλούϊα”.

 

Γνῶσιν ἄγνωστον γνῶναι    ἡ παρθένος ζητοῦσα

ἐβόησε πρὸς τὸν λειτουργοῦντα·

“Ἐκ λαγόνων ἁγνῶν ὑϊὸν

πῶς ἐστὶ τεχθῆναι δυνατόν;    λέξον μοι.”

[…]

χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε.

Τῷ ἀρχαγγέλῳ Γαβριὴλ    δεῦτε καὶ συμπορευθῶμεν   

πρὸς τὴν παρθένον Μαρίαν, καὶ ταύτην ἀσπασώμεθα   

ὡς μητέρα    καὶ τροφὸν τῆς ζωῆς ἡμῶν·

οὔτε γὰρ μόνῳ πρέπον    τῷ στρατηγῷ   

τὴν βασιλίδα ἀσπάσασθαι, ἀλλὰ καὶ τοῖς ταπεινοῖς   

ἔξεστι ταύτην ἰδεῖν καὶ προφθέγξασθαι,

ἣν ὡς μητέρα Θεοῦ    αἱ γενεαὶ πᾶσαι μακαρίζουσαι βοῶσιν·

«Χαῖρε ἀκήρατε,    χαῖρε κόρη θεόκλητε,

χαῖρε σεμνή,    χαῖρε τερπνὴ καὶ καλή,   

χαῖρε εὔειδε, χαῖρε ἄσπορε,   

χαῖρε ἄφθορε,    χαῖρε μῆτερ ἄνανδρε,

χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε.»

 

Ὁ ἀρχιστράτηγός ποτε    τῶν οὐρανίων ταγμάτων,   

σύνθεμα φιλανθρωπίας δεξάμενος, ἐπείγετο    ἐμφανίσαι   

τῇ παρθένῳ, ὡς γέγραπται· καὶ ἐλθὼν εἰς Ναζαρὲτ   

πρὸς τὴν σκηνὴν    τοῦ Ἰωσὴφ, ἐξεπλήττετο

ὅτι πῶς ὁ ὑψηλὸς    τοῖς ταπεινοῖς ἀγαπᾷ συνεπάγεσθαι.

«Ὅλος, φησίν, ὁ οὐρανὸς    καὶ ὁ πύρινος θρόνος

οὐ χωρεῖ μου τὸν δεσπότην,

καὶ ἡ εὐτελὴς    αὕτη πῶς ὑποδέχεται;

Ἄνω φρικτός,    καὶ κάτω πῶς ὁρατός;   

Πάντως ὡς βούλεται· τί οὖν ἵσταμαι   

καὶ οὐχ ἵπταμαι    καὶ τῇ κόρῃ φθέγγομαι·

Χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε;»

 

Ὑπὸ τὴν σκέπην τῆς σεμνῆς    ταῦτα λαλήσας εἰσῆλθε   

τῶν οὐρανῶν ὁ οἰκήτωρ καὶ πρόσειπε τὴν ἄγαμον,   

λέγων· «Χαῖρε,    μετὰ σοῦ ὁ Κύριος.» Ἡ δὲ παῖς πρὸς τὴν μορφὴν   

τοῦ φαεινοῦ    <τάχα> οὐδ’ ὅλως ἐθάρρησεν,

ἀλλ’ εὐθὺς ἐπὶ τὴν γῆν    ἔκλινε τὴν κεφαλήν, καὶ ἡσύχασε.

Νοῦν δὲ συνῆψεν εἰς νοῦν    καὶ φρένα εἰς φρένα

συμβιβάζει <ἐκ>βοῶσα·

«Τί ἐστι τοῦτο    ὅπερ βλέπω; Τί σκέψομαι;

Εἶδος πυρός,    φωνὴν δὲ ἔχει ἀνδρὸς   

ὁ παριστάμενος, καὶ ταράττει με,  

 θαρρύνει με    ὅτι τοῦτο λέγει μοι·

Χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε.»

Îngerul cel întîistătător din Cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! Și împreună cu glasul cel netrupesc, văzându-Te pe Tine, Doamne, Întrupat, s-a spăimântat și i-a stat înainte, grăind către dânsa unele ca acestea:

Bucură-te, cea prin care răsare bucuria

Bucură-te, cea prin care piere blestemul

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut

Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei

[…]

Bucură-te, pântecele dumnezeieștii întrupări

Bucură-te, cea prin care se înnoiește făptura

Bucură-te, cea prin care Prunc Se face Făcătorul

Bucură-te, Mireasă, nenuntită!

 

Știindu-se pe sine sfânta întru curăție, a zis lui Gavriil cu îndrăznire: Prea-slăvitul tău glas cu anevoie se arată a fi primit sufletului meu; că naștere cu zămislire fără sămânță, cum îmi spui, cântând: Aliluia!

 

Cunoaşterea cea necunoscută căutând Fecioara să cunoască, a grăit către cel ce slujea: Din pântece curat, cum este cu putință să Se nască Fiu, spune-mi? 

[…]

Bucură-te, Mireasă nenuntită!

Cu Gavriil arhanghelul veniţi şi împreună să purcedem către Fecioara Maria şi acesteia să i ne închinăm ca Maicii şi hrănitoarei vieţii noastre. Căci nu numai voievodului se cade să se închine Împărătesei, ci şi celor smeriţi le e îngăduit s-o vadă şi către ea să grăiască. Pe care, ca pe Maica lui Dumnezeu neamurile toate o fericesc strigând:

Bucură-te cea nepieritoare! Bucură-te, pruncă de Dumnezeu aleasă!

Bucură-te curată! Bucură-te, cea dulce şi bună!

Bucură-te cea cu bun chip! Bucură-te, cea [ce ai născut] fără de sămînţă!

Bucură-te cea nestricată! Bucură-te, Maică fără de bărbat!

Bucură-te, Mireasă nenuntită!

 

Mai marele voievod al cetelor cereşti, primind cîndva încuviinţarea iubirii de oameni, se grăbea a se înfăţişa Fecioarei, precum este scris; şi venind în Nazaret către sălaşul lui Iosif, se mira cum Cel Prea-înalt cu iubire S-a unit cu cei smeriţi.

Tot cerul, zice, şi tronul cel de foc

Nu Îl încap pe Stăpînul meu

Şi smerita aceasta cum Îl primeşte îndată?

Cum e sus înfricoşat şi jos văzut?

De bună seamă, este precum voieşte; deci pentru ce stau,

şi nu zbor şi către copilă grăiesc:

Bucură-te, Mireasă nenuntită?

 

Sub acoperămîntul Curatei acestea grăind a intrat locuitorul din ceruri şi a spus către cea fără de nuntă, zicînd: Bucură-te, cu tine este Domnul! Iar copila către chipul celui strălucit

n-a îndrăznit nicicum, ci îndată la pămînt şi-a plecat capul şi s-a liniştit.

Și unind mintea cu mintea

și adunând gînd la gînd, strigă:

Ce este aceasta pe care o privesc? Ce văd?

Chip de foc, iar glasul e de bărbat

cel ce stă de faţă şi mă tulbură

îmi dă curaj, că aceasta îmi zice:

Bucură-te, mireasă nenuntită!

 

Întorcîndu-ne la prooimionul „Apărătoarei Doamne”, atît de cunoscut în Biserica Ortodoxă, acesta, prin conţinutul său, este în mod evident adăugat Imnului Acatist ca urmare a uneia din biruinţele creştinilor din Constantinopol asupra asediatorilor cetăţii. Ştim că asediile au fost în anii 626, 677, 717 şi 860. Evenimentul istoric cel mai sigur privitor la introducerea prooimionului „Apărătoarei Doamne” în cadrul Acatistului ca slujbă solemnă, adică parte importantă, fixă, a slujbelor asmatice, este ridicarea asediului arab asupra Constantinopolei în ziua de 24 Martie 719, adică înainte de seara în care era cîntat Acatistul. Patriarhul cetăţii din acea vreme era Sf. Gherman, imnograful deja menţionat.

Aşadar, din datele ce ne stau la dispoziţie, Imnul Acatist este cel mai probabil un imn condac compus în a doua jumătate a veacului al V-lea, iar unul din cele două prooimioane, arhi-cunoscutul „Apărătoarei Doamne”, îi aparţine, cel mai probabil, Sfîntului Gherman al Constantinopolei. De altfel, cea mai veche traducere latină a Imnului Acatist, realizată pe la anii 825[43], menţionează pe Sfîntul Gherman, patriarhul, ca fiind autorul Imnului Acatist. Tot Sfîntului Gherman îi revine şi o mică scriere istorică ce relatează minunea izbăvirii de la anul 717, şi o rugăciune prea-frumoasă închinată Maicii Domnului, regăsită şi în ms. BARB-mg113.

Patriarhului monofizit Serghie al Constantinopolei, menţionat în sinaxar, îi rămîne, aşadar, doar iniţiativa cîntării Acastistului pe zidurile cetăţii, în procesiune cu icoanele Maicii Domnului, la anul 626. Probabil din aceeaşi vreme a rămas şi solemnitatea cîntării acestui imn condac în picioare, de unde şi-a primit numele de Acatist.

Sursele teologice prime ale Imnului Acatist par a fi, prin comparaţie, omiliile syriace ale Sfîntului Efrem Syrul, dar şi cele elline ale Sf. Proclu al Constantinopolei şi ale lui Vasilie al Seleukiei închinate Bunei Vestiri.

Împărţirea iniţială a Acatisului, după tiparul vechilor imne condac, a fost în 24 de strofe, numite, precum am menţionat mai sus, icoase. Începînd din veacul al XIII-lea, în manuscrise apare împărţirea contemporană, în 12 condace şi 12 icoase. În mod evident, o dată cu renunţarea la imnele condac din primul mileniu şi păstrarea, de multe ori, din acestea, a numai două strofe, de obicei prooimion-ul şi primul icos, aceste strofe au fost denumite condac şi icos, iar această pereche s-a răsfrînt şi în înţelegerea împărţirii Acatistului, singurul imn condac care a supravieţuit neschimbat din primul mileniu pînă astăzi.

Strofele 1, 3, 5, … 23 au (conform ultimei împărţiri coerente, după metrică)[44] 18 versuri, dintre care versurile 6-18 sînt heretisiri, după modelul celei a Sfîntului Arhanghel Gavriil către Maica Domnului din Evanghelia după Luca, iar ultima dintre ele este Χαῖρε, Νύμφη ἀνύμφευτε (Bucură-te, Mireasă ne-miresită / nenuntită / pururea-fecioară).

Strofele 2, 4, 6, … 24 au (conform aceleiaşi împărţiri coerente) 6 versuri, ultimul dintre ele fiind „Alliluia”.

Cele mai vechi manuscrise ce ni s-au păstrat oferă indicaţia că Acatistul Bunei Vestiri era cîntat la privegherea praznicului. În unele manuscrise (cel mai vechi dintre ele fiind din veacul al X-lea), apare indicaţia că Imnul Acatist era cîntat la privegherea Bunei Vestiri sau în Sîmbăta a 5-a a Marelui Post. Întrucît rareori manuscrisele oferă trimitere către fragmentele de slujbă care se cîntau ori citeau din alte cărţi liturgice, putem bănui că au existat biserici unde slujitorii au dorit să cînte şi Imnul Acatist, şi imnul condac al Bunei Vestiri compus de Sfîntul Roman, pentru frumuseţea teologică şi imnografică a acestuia din urmă. E foarte posibil ca imnul Sf. Roman să fi fost preferat pentru a fi cîntat la privegherea Bunei Vestiri, iar Acatistului i s-a găsit un loc în apropierea acestei zile, spre amintirea marilor minuni ale Maicii Domnului, apărătoare nebiruită a oştilor creştine. Cum Sîmbăta din a 5-a săptămînă a Marelui Post nu avea o rînduială specială (cum are, de exemplu, învierea lui Lazăr în Sîmbăta celei de-a 6-a săptămîni), Acatistul a fost rînduit a fi cîntat în această zi, care poate cădea, calendaristic, între 7 Martie – 11 Aprilie (pe calendarul iulian, în uzul Bisericii anterior anului 1924). Se poate observa că în această săptămînă a fost inclusă o compoziţie monahală palestiniană pentru ziua de Joi – Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul –, şi o compoziţie asmatică a ritului de catedrală constantinopolitan – Imnul Acatist – pentru ziua de Sîmbătă. Putem bănui, aşadar, cunoscînd istoria tipicului liturgic, că această schimbare din Triod s-a făcut în veacul al IX-lea[45] sau începutul celui de-al X-lea, epoca în care s-au operat cele mai mari schimbări de tipic şi conţinut în cărţile de slujbă ale Bisericii. În al doilea mileniu se statorniceşte practica de a se cînta integral în Sîmbăta a 5-a a Marelui Post, în patru stări.

Întrucît există în Biserică mai multe variante ale prooimionului „Apărătoarei Doamne”, cea mai scurtă dintre ele fiind arhi-cunoscută tuturor creştinilor ortodocşi din Biserică de toate limbile, s-a pus problema lungimii cîntării Acatistului în primul mileniu. O primă părere ar putea fi aceea că dacă era destinat privegherilor de toată noaptea, în mod limpede acest imn condac, cîntat alternativ de către cor şi psalţii care cîntau pe amvon, dar şi de către popor, era de o lungime de cel puţin 5-6 ore, suficient de mare pentru a acoperi o importantă parte din noapte şi a întinde slujba pînă la vremea la care, la sfîrşitul utreniei, cîntarea doxologiei mari – Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina – coincidea cu răsăritul soarelui şi începutul unei noi zile.

Şi totuşi, cît de lungă a fost şi cărui gen compoziţional a aparţinut cîntarea Acatistului în primul mileniu, ne-am putea întreba? Răspunsul nu se poate decît intui din puţinele mărturii scrise, pentru că, din păcate, cele mai multe dintre sursele de primă mînă, adică manuscrisele neumatice din primul mileniu, s-au pierdut ori au fost distruse în diferite împrejurări istorice tragice pentru destinul cultural al Constantinopolei şi Imperiului Roman de Răsărit (1204, 1453, etc). Chiar şi cînd era vorba, începînd cu epoca „Renaşterii” (a doua jumătate a secolului al XV-lea), despre achiziţionarea de către casele regale ori nobiliare vest-europene ori de către diferiţii reprezentanţi ai Vaticanului a vreunui manuscris din spaţiul grecesc, cel mai scăzut interes l-au reprezentat manuscrisele liturgice, iar dintre acestea, cele mai neimportante pentru cumpărătorii din acea vreme au fost, în mod evident, cele neumatice. Principalul interes al acestora era pentru manuscrisele cu scrieri filosofice şi ştiinţifice[46], în al doilea rînd pentru cele istorice, scripturistice şi patristice, şi în ultimul rînd pentru cele liturgice.

Una din puţinele mărturii păstrate pînă azi este manuscrisul Coislin[47] 220, f.261v-262r, copiat după un alt codex de secol X sau chiar IX. Chiar dacă scribul care a vrut să copieze prima strofă din Acatist nu a dus pînă la capăt intenţia sa, rîndul pe care l-a început este o mărturie excepţională că în jurul anului 900 Imnul Acatist se cînta asmatic[48], adică foarte pe larg şi ornamentat. Demonstraţia îi aparţine lui Egon Wellesz[49], care a arătat că pe acest rînd se foloseşte o neumă [katavasma] care după anii 900-1000 a căpătat o altă formă sau a fost înlocuită cu alte tipuri de neume şi care face parte dintr-un set mult mai vechi.

 

Structura slujbei Acatistului din Sîmbăta a 5-a a Marelui Post

Din păcate, nu ştim care era rînduiala tipiconală a cîntării imnului condac Acatist în primul mileniu. Ce a ajuns pînă la noi este rînduiala de după biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului (adică de după anul 842), în care sînt incluse şi elemente din tipicul monahal şi ea este strict legată de noua „destinaţie” a Imnului Acatist, adică Sîmbăta celei de-a 5-a săptămîni din Marele Post; precum am menţionat mai sus, cea mai veche mărturie existentă este un manuscris din secolul al X-lea. Pentru cei ce nu cunosc din practica Bisericii pînă la momentul citirii acestui studiu, redăm mai jos acest tipic:

Utrenia se începe, conform indicaţiei din Triod, la al 4-lea ceas al nopţii (aproximativ ora 22 de astăzi) şi la „Dumnezeu este Domnul” se cîntă troparul-prooimion „Porunca cea cu taină”, precum indică Triodul, adică rar. Dar aceasta înseamnă că trebuie să fie în acelaşi ritm cu „Dumnezeu este Domnul”. Pentru aceea, manuscrisele din sec. XVIII şi XIX indică în mod expres o variantă papadică, largă, atît pentru „Dumnezeu este Domnul”, cît şi pentru „Porunca cea cu taină”. Acest tropar-prooimion papadic durează cam 7 minute, iar „Dumnezeu este Domnul” cam 5 minute. În total, ceva mai bine de 40 de minute doar pentru acest început de utrenie.

După cei şase psalmi ai utreniei, se cîntă alternativ, foarte pe larg, „Apărătoarei Doamne”. Triodul menţionează aici: „stranele cîntă pe larg condacul, cu cîntare dulce”. Pe la 1700 apare prima variantă „scurtă” a acestui al doilea prooimion, cea compusă de Petru Berechet, care, în varianta ei cea mai alertă durează 5-6 minute. Cealaltă compoziţie, mai veche şi mai pe larg, durează cam 20 de minute. Dacă se cîntă doar varianta veche de 4×2=8 ori, aceasta înseamnă între 2 ore şi jumătate şi 3 ore numai pentru prooimionul „Apărătoarei Doamne”. Durata atît de lungă doar pentru acest prooimion nu ar trebui să ne surprindă. Lungimea cântărilor vechi ilustrează nu un presupus hedonism sonor al Creştinătăţii, ci trăirea duhovnicească a veșniciei, lucru absolut firesc, comun, pentru zeci de generații pentru care rugăciunea și trăirile harice erau cunoscute din viaţa de zi cu zi a majoritatăţii credincioșilor.[50]

Urmează apoi starea întîi a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de azi), care se încheie tot cu „Apărătoarei Doamne”.

Urmează apoi prima citire a istoriei izbăvirii minunate din anul 626, urmată de cathisma a 17-a (Psalmul 118) a Sîmbetei.

Urmează starea a doua a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”.

Urmează a doua citire a istoriei minunilor legate de Acatistul Bunei Vestiri, urmată de Psalmul 50 şi primele 2 ode din canonul Bunei Vestiri (pe glasul al 4-lea) şi ectenia cuvenită după oda a 3-a a utreniei. Se observă aici o unire organică atît a tipicului de catedrală, cît şi a celui monahal.

Îndată după ectenie urmează starea a treia a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”, iar după aceasta sedealna care în tipicul monahal ar urma după ectenie, a treia citire din istoria minunilor Acatistului, şi odele 4, 5 şi 6 din canonul Bunei Vestiri. După cele trei ode menţionate, se cîntă o tetraodă a Triodului (rămasă, cel mai probabil, din Triodul anterior mixării celor două slujbe), pe glasul al 6-lea. Toate se încheie cu ectenia cuvenită după oda a 6-a.

Urmează, imediat după ectenie, ultima stare, a patra a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”.

La finalul Acatistului, repetăm ultima strofă „O, Maică Prea-lăudată” de trei ori[51] şi repetăm prima strofă.

După Acatist, ne întoarcem la tipicul monahal, citind sinaxarul din Minei şi apoi cel al Sîmbetei din Triod, urmat de odele 7 şi 8 din canonul Bunei Vestiri şi de tetraoda din vechiul Triod. După aceasta urmează cădirea bisericii şi cîntarea odei a 9-a a Bunei Vestiri, împreună cu ultima tetraodă, luminîndele (pe glasul al 2-lea), laudele (pe glasul al 4-lea) şi restul utreniei (doxologia mare, ectenie şi final). Este foarte de crezut că citirea Ceasului 1 după această slujbă, urmat de Liturghie, confirmă intenţia iniţială ca slujba Acatistului să se termine în zorii zilei şi să facă parte dintr-o priveghere de toată noaptea.

 

Slujbele asmatice / papadice de după anul 1261

Am arătat mai sus că vechea rînduială, anterioară anului 900, de cîntare a Acatistului la slujbele asmatice, era, după tipicul cîntării imnelor condac, un dialog muzical între psalţii de pe amvon şi corul / corurile din biserică. În mod evident, aşternerea în scris a muzicii Acatistului a venit în cursul veacului al VII-lea[52] sau următoarele, după apariţia notaţiei neumatice.[53] Încă de la început Acatistul a fost o cîntare foarte pe larg, asmatică / papadică, deoarece toate manuscrisele muzicale includ imnele condac în colecţiile de tip Asmaticon, înlocuite la sfîrşitul veacului al XIII-lea de cele intitulate Papadichie, iar acestea sînt în principal colecţii de cîntări foarte largi, asmatice / papadice. Principala caracteristică ce se poate observa comparînd compoziţiile din Asmaticoane cu cele din Papadichii este că linia melodică a celor din colecţiile post-1261 rămîne în mare aceeaşi, dar li se adaugă cratimile, adică acele înlănţuiri de silabe aparent fără sens: te-re-re, ne-ne-na, to-ro-ro, ti-ti-ti, etc, intitulate kratimi, şi pasaje intenţionate a repeta mesajul imnografic în altă formă muzicală, introduse de cuvinte precum λέγε [spune, zi] şi πάλιν [iarăşi].

Despre Asmaticoane, avem doar un singur lucru concret pe care îl putem afirma despre muzica notată în scris în ultimii 400 de ani, şi acesta prin intermediul exegezei şi exegeţilor care s-au ostenit să transcrie în notaţia hrysanthică o parte însemnată din marele corpus imnografic neumatic anterior anilor 1814-1817[54]. Aşadar, în lipsa unor studii comparative[55] foarte exacte, dedicate fiecărei specii compoziţionale în parte, majoritatea afirmaţiilor ce se pot face despre compoziţiile muzicale din Biserica Ortodoxă, prin prisma exegezelor de după 1817, se referă la creaţii de după anul ~1640 sau la altele mai vechi păstrate în manuscrise alcătuite după acea perioadă, considerată una de mare înflorire a muzicii Bisericii, după o oarecare stagnare de aproximativ 200 de ani[56].

Dacă compoziţiile dedicate Acatistului Bunei Vestiri după 1261[57] şi-au găsit locul iniţial în Mathimatarele Stihirarului sau în Papadichii, în secolul al XV-lea, Ioan Kladas, lampadar al Patriarhiei de Constantinopol, alcătuieşte un volum dedicat special Acatistului, intitulîndu-l Oikimatar. După modelul vechilor Condacare şi Asmaticoane, un Oikimatar conţine varianta integral pusă pe note a tuturor strofelor Acatistului Bunei Vestiri. Exemplul lui Ioan Kladas a fost urmat de un urmaş al său, Ioan Plousiadinos (1430-1500), dar pentru uniatismul declarat al acestuia[58], lucrarea sa nu s-a bucurat nici pe departe de răspîndirea celei a lui Kladas, care se poate regăsi în zeci de exemplare alcătuite între anii 1400-1815. Cu vremea, pe lîngă compoziţiile din Oikimatarul lui Ioan Kladas copiştii vor mai adăuga în manuscrisele lor şi altele asemenea, dedicate Acatistului, după gustul muzical al psalţilor sau al epocii şi locului în care respectivele colecţii au fost create. Urmînd exemplul său, compozitori din veacurile XVI-XVII, ca Venedict Episcopoulos sau din veacul al XVIII-lea, ca Anastasie Rapsaniotul, au compus propriile lor Oikimatare.

Pentru a înţelege diferenţa dintre vechile compoziţii asmatice dinainte de Cruciada a IV-a şi cele de după anul 1261, redăm aici împărţirea şi conţinutul[59] primei strofe, compuse de Sfîntul Ioan Glykys, patriarhul Constantinopolei (1316-1320), pe vremea cînd era protopsalt al Marii Biserici:

 

gl.6

Introducere:

Ἄγγελος

 

gl.6

gl.2

Partea 1:

Ἄγγελος πρωτοστάτης  …  οὐρανόθεν ἐπέμφθη

τοτοτο… τοο… το [κράτημα]

 

Partea a 2-a:

Ἄγγελος πρωτοστάτης    οὐρανόθεν ἐπέμφθη

εἰπεῖν τῇ Θεοτό… ο… ο… τοτοοτο [κράτημα]… κῳ

 

Partea a 3-a:

τὸ “χαῖρε”·

ανεεε… ενεε… ενααα… ανε [κράτημα]

 

gl.8

gl.7varys

gl.1

Partea a 4-a:

καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ, σωματούμενόν σε θεωρῶν,    Κύριε

ανενανε… εε… εε… νενα

ετετετε… εε.ε… ε.ετε [κράτημα]

 

gl.1

gl.6 nenano

Partea a 5-a:

σωματούμενόν σε θεωρῶν,    Κύριε

τετεε… ε… τετε… ερε… ερεε…τε… τε [κράτημα]

 

gl.6

Partea a 6-a:

σωματούμενόν σε, σωματούμενόν σε θεωρῶν,    Κύριε

ερεε… ρε… τερι… ρετε [κράτημα]

 

gl.6 nenano

Partea a 7-a:

σωματούμενόν σε θεωρῶν, Κύριε, ἐξίστατο καὶ ἵστατο κραυγάζων πρὸς αὐτὴν τοιαῦτα·

ανεεε… νενανεεε [κράτημα]

 

 

gl.8 nana

Partea a 8-a:

ἐξίστατο καὶ ἵστατο    κραυγάζων πρὸς αὐτὴν τοιαῦτα·

Χαῖρε -τερεε… ερε… ρε… ρεριρετε [κράτημα]

 

gl.5

Partea a 9-a:

Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει·

τεε… ρερεε… τερερεε… ετεετε [κράτημα]

 

gl.5

 

gl.6

Partea a 10-a:

Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει· χαῖρε, δι’ ἧς ἡ ἀρὰ ἐκλείψει· χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ

ανεε… νανεεε… ε… ε… νανε [κράτημα]

 

gl.5

Partea a 11-a:

ἀνάστασις· χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάστασις·

νααα… α… αανεναανε [κράτημα]

 

gl.5

Partea a 12-a:

χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάστασις· χαῖρε, τῶν δακρύων

ανανενανε… ε… ε… νανεε… ενανε [κράτημα]

 

gl.5

gl.8

Partea a 13-a:

χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάστασις· χαῖρε, τῶν δακρύων τῆς Εὔας

χαῖρε – τοο… ε… νει αα… νεεε… εανα… α… νεενα [κράτημα]

 

 

gl.8, gl.4

Partea a 14-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον    ἀνθρωπίνοις λογισμοῖς

ανε… εε… ε… νανε [κράτημα]

 

gl.8

Partea a 15-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον ἀνθρωπίνοις λογισμοῖς· χαῖρε, βάθος δυσθεώρητον

τερεε… εερε… ρεριρερερερε [κράτημα]

 

gl.8 nana

gl.2

Partea a 16-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον […] χαῖρε, βάθος δυσθεώρητον

χαῖρε… ε… νεεε… ε… ναα… αο… ανεαανει… [κράτημα]

 

gl.2

Partea a 17-a:

χαῖρε, ὅτι ὑπάρχεις βασιλέως καθέδρα· χαῖρε, ὅτι βαστάζεις τὸν βαστάζοντα πάντα

τετετερεε… ε… ριρετερρετε [κράτημα]

χαῖρε, ὅτι βαστάζεις τὸν βαστάζοντα πάντα

 

gl.8

Refren:

χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε.

 

Repetiţia unor pasaje şi prezenţa kratimelor sunt mai mult decît evidente, ca nou stil asmatic / papadic. Precum se poate observa, lipsesc ultimele 4 heretisme, lăsate, probabil, psalţilor, pentru a improviza melodia lor.

În ce priveşte cîntarea acestor extraordinare compoziţii în Ţările Române, pînă acum, după studiile Ozanei Alexandrescu[60], existau cunoscute 2 copii ale Oikimatarului lui Ioan Kladas în bibliotecile româneşti, în manuscrisele BCU Iaşi I-20 şi BCU Bucureşti 397, ambele din secolul al XVII-lea. Recent am identificat un al treilea, BAR-mg1475, copiat, cel mai probabil, în sec. al XVIII-lea.

 

Exegezele Oikimatarului

De la notaţia medio-byzantină folosită după anul 1300 au fost cîteva etape ale exegezei pînă s-a ajuns la notaţia neumatică folosită azi în Biserica Ortodoxă. Cel care a pornit ideea utilizării notaţiei neumatice cu alte valori temporale şi de expresie, desfăcînd vechile formule muzicale într-un mod vizual mai aproape de cel auzit, este Petru Lampadarie din Peloponnes (~1730-1775/1778), poate cel mai important şi mai vizionar muzician şi compozitor ai Bisericii Ortodoxe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe la anul ~1770 acesta a început să transcrie în propriul sistem de notaţie (devenit în cîteva decenii sistem comun acceptat la nivelul întregii Biserici, în paralel cu notaţia veche) multe compoziţii considerate „clasice” ale Bisericii, între care şi Oikimatarul lui Ioan Kladas, integral.[61] Acesta este urmat de patru strofe compuse de Manuil Hrysaf[62] şi de alte două, compuse de Ioan Cucuzel[63], compozitori bizantini în adevăratul sens al cuvîntului, ambii fiind psalţi ai celebrei Sfînta Sofia, Ioan Cucuzel la sfîrşitul veacului al XIII-lea, iar Manuil Hrysaf chiar înainte de căderea marii cetăţi (din anul 1453).

Petru din Peloponnes (PLP) a avut cîţiva ucenici care i-au dus mai departe ideile, între care cel mai proeminent a fost Petru Vyzantie. Acesta s-a săvîrşit la Iaşi, nu înainte de a fi, ultimii trei ani de viaţă, profesor de muzică al multor psalţi, muzicieni şi intelectuali români, între 1805-1808, predînd sistemul neumatic al lui PLP. Înainte de a părăsi Fanarul (1804), Petru Vyzantie a lăsat în Constantinopol o şcoală de muzicieni care a dus mai departe eforturile de transcriere în noul sistem neumatic. Între care cei mai cunoscuţi următori ai acestuia se numără Gheorghe Cretanul, Apostolos Konsta, Grigorie Protopsaltul, Nichifor Cantuniari, ş.a.

Dintre aceştia Grigorie Protopsaltul a alcătuit, anterior anului 1815, o altă exegeză[64] a Oikimatarului lui Ioan Kladas. Lucrarea include şi cele patru strofe compuse de Manuil Hrysaf[65], şi cele două de Ioan Cucuzel[66] ce se găsesc în originalul lui Petru din Peloponnes.

Întregul corpus de exegeze în notaţia lui PLP dedicate Acatistului a fost transcris în actuala notaţie de către Hurmuz Hartofylax după anul 1817, în manuscrisele EBE ΜΠΤ 713 şi 714. La sfîrşitul[67] Oikimatarului lui Ioan Kladas se găsesc aceleaşi strofe compuse de Manuil Hrysaf şi Ioan Cucuzel. La acestea, Hurmuz a mai adăugat două strofe compuse de Balasie Preotul[68] la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Din păcate, din cauza lungimii exegezei realizate de Hurmuz şi poate şi din cauza contextului politic destul de tulbure al anilor în care a fost finalizată această imensă lucrare[69], ea nu a fost difuzată aproape nicăieri în spaţiul Bisericii, cunoscîndu-se o singură copie manuscrisă[70] integrală.

 

Practica Acatistului în Patriarhia de Constantinopol la începutul sec. al XIX-lea

Dacă cineva ar fi interesat în reluarea practicii cîntării asmatice a Acatistului în maniera în care acesta a fost cîntat la privegherile de toată noaptea ale Sfintei Sofia din Constantinopol şi ale altor catedrale şi mănăstiri cu psalţi foarte buni, ar putea să o facă şi astăzi, deoarece avem la dispoziţie în actuala notaţie întreg Oikimatarul lui Ioan Kladas, dar şi alte compoziţii ale unor celebri compozitori bizantini şi post-bizantini.

O estimare aproximativă a timpului necesar pentru cîntarea unei pagini din manuscrisele 713 şi 714 din fondul Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ ar fi de circa 3 minute. Aşadar, întregul Oikimatar al lui Ioan Kladas (cuprins între filele 1r-284v din ms. 713 şi 1r-85v din ms.714) ar putea fi cîntat cam în 36 de ore. În mod evident, şi dacă ar fi cîntat foarte rapid (adică, în medie 2 minute de pagină), tot ar cuprinde 24 de ore, ceea ce nu poate corespunde unei realităţi practice. Dacă se mai adaugă şi cîntarea troparului Porunca cea cu taină şi a prooimionului Apărătoarei Doamne de două ori la fiecare din cele 4 stări în care este împărţit în Triod, atunci ar mai trebui să adăugăm încă 3 ore la totalul celor 36. Care ar putea fi explicaţia?

Explicaţii posibile ar fi două, ambele la fel de valabile. Întîi ar fi aceea că au existat forme diferite de exegeză. Notaţia medio-bizantină putea primi diferite „mari ipostasuri”, în funcţie de care o formulă putea fi scrisă diferit şi, evident, interpretată diferit. De aceea nici exegeţii nu au redat în actuala notaţie lucruri identice. Spre exemplu, un exeget athonit, Nichifor de la Dohiariu, care a transcris pe la 1830 mai multe compoziţii vechi în actuala notaţie, a făcut exegeza primului icos Ἄγγελος πρωτοστάτης, pe gl.1, al lui Balasie Preotul într-o variantă[71] ce s-ar putea cînta în doar 40 de minute, spre diferenţă de exegeza lui Hurmuz, care ar lua cam 80 de minute[72]. Deja diferenţa este substanţială: compoziţii de lungime asemănătoare cu cea a lui Balasie ar duce la cîntarea Acatistului (desigur, fără să luăm în calcul prooimionul Apărătoarei Doamne) la circa 8 ore, adică un timp rezonabil pentru o priveghere de toată noaptea după model athonit, care s-ar duce la maxim 12-13 ore sau cel mult 14-16 ore cu tot cu liturghie. Nimic neobişnuit pentru Muntele Athos sau alte mănăstiri ori episcopii (cum, probabil existau şi la noi în secolele XVII-XVIII, după mărturiile manuscrise).

O altă explicaţie ar fi aceea a faptului că exegeza lungă de 36 de ore se poate împărţi, după modelul grecesc încă actual (necunoscut Bisericilor din România şi Rusia), în 4 privegheri în care se cîntă cîte una din cele 4 stări din Triod, iar în săptămîna a 5-a a Postului o a 5-a priveghere, la care se cîntau compoziţii mai scurte ori se lăsau deoparte cratimile din interiorul icoaselor. Astfel, exegeza lungă ar duce la 4 privegheri de cîte 9 ore dedicate Acatistului, urmate de liturghia de dimineaţă. Iarăşi, ceva obişnuit pentru catedralele episcopale greceşti şi care devine realizabil dacă fiecare stare este cîntată alternativ (aşa cum precizează şi manuscrisele) de un număr de psalţi şi coruri cu experienţă.

Ce ştim sigur este că această practică grecească, încă actuală (deşi nimeni nu mai cîntă astăzi fie şi o singură compoziţie din Oikimatar la vreuna din slujbele de Vineri seară dedicate Acatistului în primele patru săptămîni din Postul Mare), este una „recentă”. Un tipic de catedrală de la anii 1411-1429, aparţinînd Sfîntului Symeon al Thessalonicului[73], menţionează[74] că la pavecerniţa mică „de Vineri seara, după Canonul Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, la a cărui a șaptea odă, se pune condacul Apărătoarei Doamne și numai un singur icos, Îngerul cel întâi stătător și la sfârșit se spune de către preot Cuvine-se cu adevărat, ectenia și apolisul, când stau toți în seara de vineri”.[75] În mod limpede, în Salonicul veacului al XV-lea, în Postul Mare, la pavecerniţa de Vineri seara nu se cînta una din cele patru stări ale Acatistului Bunei Vestiri. Dar, într-adevăr, se cînta canonul Acatistului, care ar fi putut mai apoi determina şi adăugarea unei stări întregi, în loc de condac şi icos.

Lungimea cîntărilor nu este un deziderat în sine. Orice trăsătură a artei ortodoxe revelate reflectă cerul pe pămînt; arta creştină este un efect al realității transcendente descoperită Sfinţilor Bisericii. De aceea, muzica bisericească nu trebuie să oglindească gustul vremii, nici preocupările și aptitudinile culturale ale muzicienilor sau ale credincioșilor, ci este chemată să îi facă pe creştini părtaşi Împărăţiei Cerurilor prin lumea transfigurată a prezenței lui Dumnezeu, El fiind Autorul și Auditorul cauzal și necauzat, iar imnografii, melurgii și psalții fiind vase alese prin care bucuriile cerești să fie strălucite și în auzul inimii credincioșilor. Criteriul fundamental al compoziției, interpretării, audierii, copierii și studierii cîntărilor vechi era acela de a fi purtătoare de har. Vechile creaţii melurgice vizau Cerul și transfigurarea omului.[76]

Rolul artei Bisericii este aceea de vehicul sfinţit şi sfinţitor, ierurgic[77], al lucrărilor / energiilor dumnezeieşti revărsate Trupului mistic al lui Hristos, şi de unire fecundă a acestor energii cu sufletele credincioşilor, unire care face posibilă părtăşia şi trăirea / experienţa în această lume a vieţii veşnice a Împărăţiei slavei. Arta creştină, în cazul de faţă muzica Bisericii, trebuie să fie prin excelenţă mediul de emulaţie sau îngrăşămîntul pămîntului (v. Luca 13:8) în care sămînţa duhovnicească a Logosului cel veşnic Iisus Hristos să încolţească şi să rodească, după graiul Evangheliei (Matthei 13:8), una treizeci, alta şaizeci şi alta o sută. Într-o astfel de unire a transcendentului cu imanentul, intensitatea trăirii suspendă sufletul nu numai dincolo de spaţiul văzut, ci şi de timp. Pentru aceea, lungimea cîntărilor celor vechi este doar un atribut secundar al lor. Principala lor caracteristică este aceea de artă muzicală ierurgică. Observînd atenţia deosebită pe care a primit-o în feluritele cărţi liturgice ale Bisericii vreme de un mileniu şi jumătate, dar şi lungimea creaţiilor psaltice dedicate Acatistului Bunei Vestiri putem concluziona că aceasta din urmă reprezintă regula melodică a imnelor condac din chiar primul mileniu creştin şi că încă de la compunerea Acatistului în a doua jumătate a secolului al V-lea după Hristos acesta a purtat veşmîntul de har atît al imaginilor poetice, cît şi al măiestriei muzicale dumnezeieşti-omeneşti a cîntăreţilor Bisericii.

 

Monahul Filotheu Bălan

Mănăstirea Petru Vodă

La Buna Vestire a anului 2019

 

 

 

[1] Din aceasta derivă românescul „panihidă”.

[2] Da, au existat suluri care conţineau textul diferitelor rugăciuni ale preoţilor sau episcopilor, folosite pentru slujbele din altar, dar faţă de marele număr al cărţilor liturgice în format de codex, acestea au fost minoritare. La amvon urcau clericii care citeau diferitele fragmente scripturistice ale slujbelor, însă făceau aceasta pentru doar cîteva minute. Cîntarea unui imn condac de o oarecare lungime durînd chiar şi cîteva ore, era nevoie de un suport scris mult mai uşor şi mai accesibil.

[3] Dionysiu 587m, f.43. Apud Neil Moran – Byzantine castrati, în Plainsong and Medieval Music, 11, 2 (Cambridge, 2002), p.103

[4] Pentru primul mileniu creştin, Antiohia şi Ierusalimul au reprezentat principalele centre liturgice şi imnografice ale Bisericii.

[5] Cele mai cunoscute sunt madroşele (compuse pe forma fixă a unei strofe tipar – numită qola în spaţiul syriac şi irmos în spaţiul ellin –, cu un mic refren după fiecare strofă),  memrele (omilii în versuri cu un număr fix de silabe) şi sugitha (compoziţie responsorială cu acrostih, în care, între altele, relatările scripturistice sunt prezentate sub formă de dialog). Vezi P. Maas – Das Kontakion, în Byz. Zeitschr. 19 (1910), p. 290 şi J.Schirmann – Hebrew Liturgical Poetry and Christian Hymnology, în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 44, No. 2 (Oct., 1953), p. 158.

[6] Vezi P. Maas – Das Kontakion, în Byz. Zeitschr. 19 (1910), p. 285; C. Floros – Das Kontakion, în Deutsche Vierteljahrschr. für Literaturwiss. und Geistesgesch. 34 (1960) p. 88; E. Wellesz – A History of Byzantine Music and Hymnography (Oxford 1962), p. 152; K. Mitsakis, Βυζαντινή Ὑμνογραφία I (Thessaloniki 1971) p. 171-356; Grosdidier de Matons – Romanos le Melode et les origines de la poesie religieuse à Byzance (Paris 1977), p. 3.

[7] Una din primele folosiri a termenului de condac cu înţelesul de azi se găseşte în manuscrisul Vienna ONB suppl. grec. 186 din sec. al XIII-lea.

[8] Acrostih = text alcătuit din literele inițiale ale fiecărei strofe.

[9] Cel mai comun înţeles al grecescului οἴκος este acela de casă.

[10] Traducerea, prezentarea manuscriselor şi a contextului liturgic s-au făcut in extenso în două volume din seria Spicilegium Friburgense: S.F. 2. Der Hymnos Akathistos im Abendland. I. Akathistos-Akoluthie und Grusshymnen, ed. Gilles Gérard Meersseman, 1958, XII + 228 pagini, şi S.F. 3. Der Hymnos Akathistos im Abendland. II. Grusspsalter, Gruss-Orationen, Gaude-Andachten und Litaneien, ed. G.G. Meersseman, 1960, XVI + 392 pag.

[11] Am redat aici, pe scurt, lista lui Ermanno Toniolo din Akathistos inno alla Madre di Dio. Edizione metrica. Mistagogia. Commento al testo, Roma, 2017, p. 3-34.

[12] W. Christ et M. Paranikas – Anthologia graeca carminum christianorum, Lipsiae, 1871 (reed.: Hildesheim 1963), p. 140-147.

[13] J.B. Pitra – Analecta sacra spicilegio solesmensi parata, I/2, Parisiis 1876, p. 250-262.

[14] În revista Γρηγόριος Παλαμᾶς, 1 (1917) 820-832.

[15] Egon Wellesz – The Akathistos Hymn, Ejnar Munksgaard, Copenhaga, 1957

[16] G.G. Meersseman – Der Hymnos Akathistos im Abendland, 2 voll., Universitäts – verlag, Freibourg 1958 şi 1960.

[17] C.A. Trypanis – Fourteen Early Byzantine Cantica, în Wiener Byzantinische Studien. Band V, Wien 1968, p. 17-39. Textul Imnului Acatist se află între p. 29-39.

[18] Vezi mai sus, nota 11.

[19] În a sa monumentală lucrare Überlieferung und Bestand der hagiographischen und homiletischen Literatur der griechischen Kirche von den Anfängen bis zum Ende des 16. Jahrhunderts, tipărită în trei volume, între 1937 şi 1952.

[20] Tipărit în P.G. 92:1263-1294. Editat de A. Pertusi în Giorgio di Pisidia poemi / I, Panegirici epici. Studia patristica et byzantina, H. 7., Buch-Kunstverlag Ettal, 1959, p. 176-200.

[21] Prolog în versuri, păstrat în ms. Oxford Bodleian Selden Supra 9, f. 15v-23v şi publicat de Samu Szádeczky-Kardoss în Commentationes historico-hagiographicae hungarice scriptae summariis latinis adornatae, Szeged, 1978, p. 49-51.

[22] Acesta este textul tradus în limba română şi publicat în ediţiile româneşti ale Triodului. Originalul grec este tipărit în P.G. 92:1353-1372 şi reluat (cu mici diferenţe, după alt ms.) în P.G. 106:1336-1353.

[23] Ediţii: Nova Patrum Biblioteca VI, p.423-437, Analecta Avarica (Cracovia, 1900), p. 2-24 şi o altă variantă textuală la p. 24-37.

[24] Acesta este o prescurtare a celor anterioare, un mic text de sinaxar, publicat în Analecta Avarica, p.38-39.

[25] Şi acesta este o prescurtare a celor anterioare, fiind textul sinaxarului din Triodul grecesc pentru Sîmbăta celei de-a cincea săptămîni a Postului Mare. A fost reluat în P.G. 92:1348-1353.

[26] Acest text descrie minunea izbăvirii de sub asediul arab dintre anii 715-717, se găseşte doar în mai mult manuscrise şi este cuprins în marele sinaxar al Bisericii Constantinopolei (Synax. Cpl. 903,22-28).

[27] Text inedit, care se găseşte doar în ms. Oxford Bodleian Holkham 26 (olim 92), fol. 115v-122v.

[28] Acest text al patriarhului Antonie Studitul al Constantinopolei (974-980) a fost editat în Analecta Avarica, p. 41-45 şi de A. Papadopoulos-Kerameus în Ο Ακάθιστος Ύμνος, οι Ρως και ο πατριάρχης Φώτιος, Athena, 1903, p. 75-84.

[29] Această scriere a Sfîntului Gherman al Constantinopolei a fost editată de V.Grumel sub titlul Homélie de saint Germain sur la délivrance de Constantinople în Revue des études byzantines, tome 16, 1958, p. 183-205.

[30] Acest cuvînt, atribuit Sfîntului Andrei Criteanul, a fost publicat în revista Νεα Σιών 6 (1907), p. 826-833 a Patriarhiei Ierusalimului şi recent, de Antonia Giannouli (căreia îi şi mulţumesc pe această cale pentru studiul trimis) în Eine Rede auf das Akathistos-Fest (BHG3 1140, CPG 8197) und Theodoros II. Dukas Laskaris, în revista Jahrbuch der Österreichischen Byzantinistik 51 (2001), 259–283.

[31] Acest cuvînt, rămas inedit pînă acum, se găseşte în 7 manuscrise cunoscute şi face parte dintr-o serie de omilii la Triod.

[32] Macarios Humnos, ctitor al Mănăstirii Nea Moni din Thessalonic (astăzi cunoscută ca biserica Sf. Ilie), a scris pe la anii ~1360 mai multe omilii, între care una este dedicată Imnului Acatist. Singura copie cunoscută se păstrează în ms. Athena EBE ΜΠΤ 455, f.138r-139v (apud A. Papadopoulos-Kerameus – Ιεροσολυμιτικη Βιβλιοθηκη, tomul 5, St. Peterburg, 1915, p. 25).

[33] Acest text pus sub numele Sfîntului Ioan Gură de Aur se găseşte într-un singur manuscris, Athena EBE 356, f. 162v-170.

[34] BRV 66, în I.Bianu & N.Hodoş – Bibliografia Română Veche, tomul I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 215.

[35] I-au fost dedicate mai multe studii, de către B.P. Haşdeu, Melhisedec al Romanului şi alţii, menţionaţi în B.R.V. I.

[36] Celelalte slujbe din această ediţie sunt: Paraclisul Maicii Domnului, canonul din Sîmbăta Mare şi Paraclis către toţi Sfinţii.

[37] Această ultimă strofă este urmată de indicaţiile tipiconale: Trijd [de trei ori], taje paki [apoi iarăşi] Îngerul cel de dvorbî, i [şi] cond[acul] Vozbrannoi voevod [Apărătoare Doamnă], po:em [cîntăm] Pomilui mia Boje [Miluieşte-mă, Dumnezeule].

[38] BRV 121, cu o scurtă descriere în Bibliografia Română Veche, tomul I, p. 402-409. Slujba Acatistului a primit un capitol separat, între paginile 413 şi 438.

[39] BRV 204, cu o scurtă descriere în Bibliografia Română Veche, tomul II, p. 42 – 45.

[40] M.Grant – Biographical Dictionary of Greek and Latin Authors, New York, 1980, p.361-362.

[41] Un bun exemplu ar fi acela al scoliilor la Platon şi Plotin şi al scrierilor despre suflet şi lume ale filosofului creştin Aeneas din Gaza, alcătuite sub directa povăţuire a Sfîntului Isaia din Gaza (+488).

[42] Vezi Romanos le Melode – Hymnes. Tome II, editor Jose Grosdidier de Matons, vol. 110 din colecţia Sources Chretienne, CERF, 1965, p. 13-40.

[43] Păstrată în manuscrisul Zurich Zentralbibliothek, C 78, din secolul al IX-lea, şi editată de G.G. Meersseman (vezi mai sus, nota 16) şi de Dom Michel Huglo în studiul său L’ancienne version latine de l’Hymne Acathiste, Le Muséon Vol. 64 (1951), pp. 27-61.

[44] E.M. Toniolo – Akathistos Inno alla Madre di Dio. Edizione metrica, în Marianum 77 (2015) p. 133-210, reluat în volumul Ermanno M. Toniolo – Akathistos, inno alla madre di Dio: edizione metrica, mistagogia, commento al testo, ed. Centro di Cultura Mariana “Madre della Chiesa”, 2017.

[45] Afirmaţie susţinută şi de M.D. Spadaro, Sulla liturgia dell’Inno «Akathistos»: «quaestiones chronologicae», în S. Felici (a cura di), La mariologia nella catechesi dei Padri (età postnicena), LAS, Roma 1991, p. 247-264.

[46] Motivaţia atitudinii lor stă în preocupările majore ale epocii, imensa majoritate a intelectualilor din universităţile vremii fiind interesaţi în asimilarea gîndirii şi ştiinţei antice, chiar şi prin ochii intermediari ai copiilor byzantine ale acestor surse, ca unii ce erau într-o permanentă cursă pentru întîietatea filosofică şi politică şi cea a descoperirilor ştiinţifice, care au dus, începînd cu secolul al XVII-lea, la fenomenul european intitulat astăzi „iluminism”.

[47] Paris, Biblioteca Naţională a Franţei

[48] Această specie de cîntare a fost denumită, după 1300, „cîntare papadică” şi stilul asmatic redenumit papadic.

[49] Egon Wellesz – The “Akathistos”. A Study in Byzantine Hymnography, în Dumbarton Oaks Papers, Vol. 9/10 (1956), p. 158-159

[50] Abia în veacul al XVIII-lea lumea ortodoxă este atinsă de „nevoia” de scurtare a slujbelor, pe fondul valului de preocupări imediate, materiale, venit din Apus şi al scăderii calităţii vieţii contemplative a Creştinătăţii.

[51] Tradiţia liturgică din ultimele sute de ani prezintă o oarecare varietate de forme cu privire la cîntarea acestei ultime strofe. Cea întîlnită în Triodul românesc actual presupune repetarea ei de trei ori. Prima ediţie românească ce indică această întreită repetare este cea a Triodului de la Rîmnicul Vâlcea, din 1731, la fila 231v, tradusă după o ediţie grecească din epocă. Aceasta este o abatere de la tradiţia anterioară şi pare a fi o particularitate a ediţiilor greceşti din ultimii 300 de ani, probabil direct legată de scoaterea din uz a vechilor compoziţii asmatice/papadice dedicate acestei ultime strofe a Acatistului Bunei Vestiri. Atît ediţiile slavone manuscrise (spre exemplu BARB ms. slav. 628, f.272v sau BARB ms. slav. 549, f.38v) ori tipărite, cît şi ediţia din 1700 de la Buzău a Triodului slavo-român (p.431) nu au nici o astfel de indicaţie la ultima strofă a Acatistului. De asemenea, traducerile româneşti ale Triodului, realizate probabil în Transilvania în jurul anului 1700, din slavonă, nu conţin nici o astfel de indicaţie (a se vedea ms. 51 f.173r şi ms. 54 f.311v de la Muzeul de Istorie din Ploieşti). Toate acestea sunt în concordanţă cu vechea tradiţie grecească, aşa cum o întîlnim şi în Triodul tipărit la Veneţia în 1568 (p.316) sau în ediţia de faţă a codexului miniat BARB ms. gr. 113, f.21r-v. O altă variantă decît întreita repetare a ultimei strofe o găsim în ediţia grecească de Veneţia din 1856, p. 287, care indică repetarea de trei ori doar a primelor cuvinte din strofă: „Ὧ πανύμνητε Μῆτερ, ἡ τεκοῦσα τὸν πάντων Ἁγίων ἁγιώτατον Λόγον” / „O, Maică prea-lăudată, care ai născut pe Cuvîntul cel mai sfînt decît toţi Sfinţii”.

[52] Notaţia neumatică îi aparţine prin tradiţie Sfîntului Grigorie Dialogul (+605). Primele mărturii despre ea îi aparţin Sfîntului Sofronie al Ierusalimului (cel mai vechi autor din Stihirarul Vechi), care a învăţat această metodă de scriere în timpul şederii sale la Roma la începutul veacului al VII-lea, şi regelui franco-german Carol cel Mare (vezi …) la sfîrşitul veacului al VIII-lea.

[53] Există o oarecare posibilitate ca notaţia muzicală alfabetică din antichitate să fi fost folosită şi în Biserică, precum o confirmă papirusul XV 1786  de la Oxyrynchus (v. Egert Pöhlmann şi Martin L. West – Documents of Ancient Greek Music: The Extant Melodies and Fragments, Oxford, Clarendon Press, 2001) de la sfîrşitul veacului al III-lea, dar pînă acum nu avem nici o altă mărturie manuscrisă ori menţiune externă despre aşa ceva.

[54] Cele mai vechi manuscrise datate în notaţia hrysanthică aşa cum o cunoaştem astăzi datează din anul 1817, deşi reforma de notaţie a fost anunţată de Patriarhia de Constantinopol în anul 1814.

[55] Una din puţinele excepţii în această direcţie este recenta lucrare a profesoarei Flora Kritikou – The Embellishment of a Sticherarion by Chrysaphes the Younger as a Phenomenon of Renewal of Byzantine Chant, publicată în Tradition and Innovation in Late- and Postbyzantine Liturgical Chant. II. Proceedings of the Congress held at Hernen Castle, the Netherlands, 30 October – 3 November 2008, ed. Gerda Wolfram şi Christian Troelsgård, Eastern Christian Studies 17, Peeters, Leuven, 2013, p. 215-260.

[56] În toată această perioadă de aparentă stagnare, muzica Bisericii s-a îmbogăţit cu noi formule şi ornamente, aparţinînd diferitelor şcoli de muzică, care în parte au fost notate. Partiturile vechi au fost copiate mai departe, dar de multe ori cu rescrieri sau cu inserţii considerate în sec. al XVII-lea „înnoiri” sau „înfrumuseţări”. Un astfel de exemplu este „metoda” pedagogică pentru formulele stihirarice compusă de Ioan Glykys (sfîrşitul sec. al XIII-lea), care dobîndeşte o „înfrumuseţare”, adică o aducere la zi a catalogului formulelor folosite, prin mîna compozitorului athonit Cosma Macedoneanul Iviritul (a doua jumătate a sec. al XVII-lea).

[57] Redăm aici (apud Flora Kritikou – Ο Ακάθιστος Ύμνος στη Βυζαντινή και Μεταβυζαντινή Μελοποιία, în colecţia Ίδρυμα Βυζαντινής Μουσικολογίας. Μελέτες 10, Athena, 2004, p. 118-240) numele compozitorilor bizantini care au compus cîntări asmatice dedicate Acatistului, fie doar unora dintre strofe, fie integral: în sec. al XIII-lea: Mihail Aneotis şi Ioan Glykys; în sec. al XIV-lea: Xenofon Koronis, Nikifor Ithikos, Ioan Cucuzel şi Ioan Tsaknopoulos; în sec. al XV-lea: Manuil Hrysafis, Ioan Kladas şi Ioan Plousiadinos; în sec. al XVI-lea: Venedict Episcopoulos; în sec. al XVII-lea: Panaiot Hrysafis cel Nou şi Balasie Preotul; în sec. al XVIII-lea: Antonie Iconomul, Petru Berechet, Anastasie Rapsaniotul, Petru Lampadarie din Peloponnes, Partenie Meteoritul şi Dimitrie Lotos.

[58] Dacă în tinereţe acesta a scris cîntări de laudă închinate conciliului unionist de la Ferarra-Florenţa (1438-1439), mai tîrziu a făcut parte din minuscula comunitate uniată grecească şi la sfîrşitul vieţii a fost făcut episcop uniat de Methoni.

[59] Apud Flora Kritikou, op. cit., p. 121-123, după copia din sec. al XV-lea păstrată în ms. Sinai 1262, f.62r-67v.

[60] Ozana Alexandrescu – Catalogul manuscriselor muzicale de tradiție bizantină din secolul al XVII-lea, ed. Arvin Press, Bucureşti, 2005 p.15-16

[61] Ms. Gritsani 01 conţine autograful transcrierii lui Petru din Peloponnes a vechilor cîntări asmatice / papadice în propriul sistem de scriere. Oikimatarul lui Ioan Kladas se găseşte între filele 231r-262v ale acestui manuscris.

[62] Ms. Gritsani 01, f.262v-274v.

[63] Ms. Gritsani 01, f.274v-277v.

[64] Dosarul 2, caietul 55 din colecţia K.Psahos a Universităţii Kapodistria din Athena. Manuscrisul este incomplet, lipsind foile cu primele 3 strofe. Exegeza lui Grigorie urmează îndeaproape pe cea a lui Petru din Peloponnes, deşi nu este identică.

[65] Primul icos,  Ἄγγελος πρωτοστάτης (pe gl.4 aghia), la p.141-153, a doua strofă, Βλέπουσα ἡ ἁγία (pe acelaşi glas 4), la p.153-159, apoi icosul Ἤκουσαν οἱ ποιμένες (tot pe glas 4), la p. 159-167, şi ultima strofă, Ὦ πανύμνητε μήτηρ (pe gl.6 nenano), la p.167-173.

[66] Icosul Γνῶσιν ἄγνωστον (pe gl.4 aghia) la p. 173-180 şi icosul Θεοδρόμον ἀστέρα (o compoziţie care se poate cînta şi pe gl.6 nenano şi pe gl.4 aghia), la p.180-183.

[67] Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ 714, la f.85v-112v, 112v-126v, 126v-146v şi 146v-161v cele patru compoziţii ale lui Manuil Hrysaf şi la f.161v-179v şi 179v-187v cele două ale lui Ioan Cucuzel.

[68] Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ 714, la f.187v-206v icosul Ἄγγελος πρωτοστάτης (pe gl.1) şi la f.206v-215r strofa Πᾶσα φύσις ἀγγέλων (pe gl.4 aghia).

[69] Grigorie Stathis, în monumentala sa lucrare Τα πρωτόγραφα της εξηγήσεως εις την νεάν μέθοδον σημειογραφίας (Athena, 2016, vol. 2, p. 190-192) estimează că anii realizării exegezei lui Hurmuz sînt 1817-1819, însă, deoarece manuscrisele nu sînt datate, aş propune ca ani perioada de după 1821, an dincolo de care comunicarea şcolilor de muzică de pe continent (fie din Grecia, fie din România) cu eforturile exegetice din Constantinopol este foarte redusă, uneori inexistentă. Oikimatarul în exegeza lui Hurmuz Hartofylax se găseşte, în versiunea sa autografă, în mss. EBE Athena ΜΠΤ 713 şi 714.

[70] Mss Argostoli Korgialenios 85 şi 86, copiate în anul 1848.

[71] Ms. Xiropotamu 310, p.432-453

[72] În acelaşi ms. Xiropotamu 310, între p.417-432 este prooimionul Apărătoarei Doamne, care ar putea fi cîntat în doar 30 de minute, spre diferenţă de exegeza lui Hurmuz, care are nevoie de 50 de minute pentru a fi interpretată.

[73] Salonicul este ultima cetate a Imperiului Roman de Răsărit care a adoptat complet reformele liturgice inspirate de tipicul monahal, şi a făcut aceasta abia după căderea definitivă a Byzanţului în 1453.

[74] Manuscrisul Athena ΕΒΕ 2047, la fila 22r.

[75] «…τὸ μικρὸν δὲ… [ἀπόδειπνον]… τῇ Παρασκευῇ ἑσπέρας μετὰ τοῦ θεοτοκίου κανόνος τῆς Ἀκαθίστου, οὗ ἐν τῇ ἑβδόμῃ, τὸ κοντάκιον Τῇ ὑπερμάχῳ καὶ ὁ εἷς οἶκος μόνον Ἄγγελος πρωτοστάτης καὶ παρὰ τοῦ ἱερέως λέγεται εἰς τὸ τέλος Ἄξιον ἐστίν, ἐκτενὴς καὶ ἀπόλυσις, πάντων ἱσταμένων τῇ ἑσπέρᾳ τῆς Παρασκευῆς».

[76] Ideea de faţă, pe care o regăsim în scrierile Sfîntului Dionysie Areopagitul, detaliată apoi de Sfîntul Maxim Mărturisitorul în Mystagogia sa, este explicitată de m. Neonila Doroftei în Propediconul său în curs de apariţie.

[77] Termen des folosit de Sfinţii Dionysie Areopagitul, Irineu de Lugdunum şi Ippolit Romanul.

Categories:   Aghiografie, Cultura românească, Dogmatică, Iconografie, Imnografie, Istoria Bisericii, Liturgică, Muzică creştină, Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu, Rugăciuni, Scrieri patristice, Sfintele slujbe, Sfinţii Arhangheli

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE