Mănăstirea Petru Vodă

Rave-oluţii

Revoluţiile s-au făcut întotdeauna cu tineri, fiindcă atunci începe eroismul. Unii rămîn tineri toată viaţa. Aceia sunt eroii de profesie. Însă tot autentic e şi puseul de moment. Energia specifică – abnegaţia, dăruirea de sine pentru un ideal începe atunci cînd acest ideal e deplin conştientizat şi format – acesta şi fiind rolul educaţiei. Cînd educaţia lipseşte, impetuozitatea trăirii rămîne fără obiect, iar energia se risipeşte în griji sau plăceri. Întrebaţi ce şi-ar dori de la tineretul de azi, eroii veacului trecut răspund: „Să viseze! Tinerii de azi nu ştiu să viseze, pentru că nu-şi construiesc un orizont, ci şi-l dărîmă”. Greu cuvînt, de la unii care şi la 90 de ani arată şi prin fapte un elan stenic de student.

Ştiind foarte bine forţa uriaşă a tinerimii, conducerea statului comunist s-a străduit (şi înainte de `89, prin cenaclul Flacăra de exemplu, dar mai ales după), să irosească mai mult sau mai puţin mascat această foarte preţioasă şi imbatabilă energie. A început cu irosirea momentului decembrie 89. I-a omorît pur şi simplu, fără jenă, live. Apoi a irosit, prin pacifism steril a la flower-power, îndelungata manifestaţie din Piaţa Universităţii care cerea un singur lucru: Jos comunismul! O, dacă ar fi citit ce trebuia, tinerii de atunci ar fi ştiut ce spunea Ţuţea: cu comuniştii nu merge cu floricele, cu ei se tratează „pe limba lor.” Tinerii au fost dispersaţi, iar neocomunismul tronează şi azi, în timp ce cei ajunşi pensionari vituperează contra tinerimii interbelice, care voia acelaşi lucru (nimicirea comunismului), pe care îi acuză de „naivitate politică”, spunînd că „din cauza nepriceperii lor ţara s-a comunizat”. Ei, prostii! Fapta vorbeşte mai mult decît asemenea teorii: tineretul de la 48 a schimbat lumea! Istoria nu poate trece peste mărturia şi libertatea lor, care hrăneşte cu Viaţă orice suflet, de orice etnie, religie şi vîrstă.

După aceea s-a mers în ritm alert – tinerii trebuiau descurajaţi şi trimişi în exod, sclavi pe plantaţia apuseană. Zis şi făcut. Un sfert din populaţia românească e azi pe tot mapamondul, siliţi şi de factorul economic, desigur, dar mai mult de factorul psihologic – lipsa credinţei că jertfa lor AICI, unde s-au născut, va putea schimba marasmul actual şi readuce ţara pe făgaşul ei menit. Propaganda „cetăţeanului universal”, fără neam, fără valori, fără istorie, e un şablon marxist, o fata morgana, infirmată de trăirile reale ale oricărui om diasporean sau nu: cînd plîngi, ca şi cînd eşti fericit, o faci în limba natală, cînd strigi, cînd creezi, cînd te rogi, o faci în limba natală. Iar limba e o ţară eterică ce are nevoie de contrapartea ei tangibilă: Carpaţii, Dunărea şi Marea. Iarăşi: faptă, nu teorie.

Pentru tinerii rămaşi în ţară s-a inventat ProTvul, pentru spălarea creierului nedeprins cu lectura, şi concertele în arene, la liber (Woodstock-urile româneşti). Să meargă acolo să se cheltuie – îşi zice, bonom, conducerea. „It`s allright, we tell you what to dream!” zice o celebră piesă profetică („Welcome to the machine” – Pink Floyd). „Îţi zicem noi ce să visezi”, noi, statul ateu adică: să mănînci plastic cu E-uri cancerigene, să bei metilice, să fumezi, să te droghezi, să te simţi prost că eşti doar o verigă între maimuţă şi robot, o existenţă fără valoare, fără viitor, fără putere, tîrît de instincte şi disperări, de plăceri în care te va îneca propria ta viaţă şi istoria omenirii; să nu contezi decît pentru ce-ţi zicem noi, să nu ai suflet decît dacă facem noi din asta un bănuţ, să nu plîngi decît pentru ce-ţi poruncim noi, să nu iubeşti decît ce are valoare pentru noi, să mori cînd îţi poruncim noi, ca să-ţi zicem bravo la televizor şi să te uităm imediat. Da, ajungă-ţi ţie o noapte de distracţie pe care ţi-o oferim noi, generoşii de la Consiliul Judeţean, pe banii tăi desigur, ajungă-ţi să urli şi să te zbengui acolo pînă în zori; mîine, după mahmureală, simţindu-te ca o cîrpă te vei minţi că te simţi mai cool şi te vei reîntoarce să ne slujeşti pe plantaţie, la corporaţie, sau ca şomer pierzător de vreme pe net, te vei întoarce la viaţa ta în care nu mai vrei nimic decît să-ţi amorţeşti visarea.” Asta e marea ofertă, asta e marea realizare a Omului Nou comunist. Asta e nobila creaţie artistică a orizontului manelei, a festivalului rave, a trendului hashtag.

Că tot e vorba de artă, să vedem în ce constă.

Maneaua modernă, care atrage în cîteva zile milioane de view-uri de la tineretul nostru, e o confluenţă între o melodioară tînguitoare venită pe filieră turcească (musulmană în esenţă), balcanizată (structura şi orchestraţia), şi interpretarea specializată a etnicilor rromi, adică pakistani (care aduc stilistica ornamentaţiei şi ritmurile). Strict muzical vorbind, deşi e un gen apărut în Balcani, el nu aparţine deloc popoarelor balcanice, este o preluare a melosurilor orientale turceşti şi arăbeşti de către etnici indo-iranieni; iar amploarea fenomenului nu se datorează calităţii genului, ci declinului calităţii gustului ascultătorilor care, îndepărtaţi de cultura creştină (net superioară din punctul de vedere al realizării, al substanţei, al esteticii etc), se complac în desfătări facile, instinctuale, înlocuind ceea ce e laic, dar identitar şi substanţial: folclorul, uzurpat de alogeni eclectişti (trupa hip-hop Subcarpaţi, de exemplu), cu concursul autorităţilor (Comisia de Patrimoniu). Maneaua a pătruns şi în Biserică – vezi Anton Pann, Cunţan, Marian Moise, Arhim. Nikodimos Kabarnos, Divna Ljubojević, Nektaria Nerantzis, Otilia Simeria, Petre Moise, şi o pleiadă de cantautori pseudopsaltici contemporani, athoniţi, kitschul sonor extinzîndu-se nu doar la clericii transilvăneni, dar şi la arhierei, care citesc Evanghelia sau Acatistul în mod manelistic. Un flagel ce greu se va cicatriza după o atît de necesară anathemă sinodală.

Fenomenului Rave, cum vedem azi Afterhills (situl sacru ştefanian de la Dobrovăţ, Iaşi), Neversea (litoral) şi Untold (Cluj), i se face o reclamă uluitoare. Concertele, de fapt petreceri extinse pe nopţi sau săptămîni întregi, adună sute de mii de tineri, cum nu adună nici o manifestaţie care să le ofere un viitor mai bun lor şi copiilor lor. Ca gen muzical, dar şi ca fenomen social, este o reactualizare a străvechilor ritualuri de iniţiere şi de împerechere ale triburilor barbare, elementele fiind identic aceleaşi: ritmul determină o frecvenţă cerebrală de transă (non-discursivă, non-cogitativă) şi o frecvenţă cardiacă mărită, cu aport mare de adrenalină şi hormoni, „melodia” (nu se poate vorbi concret de o melodie, e vorba doar de o structură extrem de simplă pe 4-5 sunete, ultra-repetitivă, cu ethos nostalgic, trist, defetist, depresiv. Progresiile armonice, atunci cînd e vorba de un DJ cît de cît iniţiat în „arta” de a facilita posedarea exact ca şamanii (concret, DJ-ul nu creează el însuşi, ca un lacheu ce serveşte pe masă feluri de mîncare pe care nu le-a făcut el), sunt armonii instabile, nerezolvate tonal, disonante la nivel subliminal, care determină, mai ales în timp îndelungat (10-12 ore!) o stare de profundă nelinişte şi extaz negativ (precum se percepe la simfoniile lui Mahler, la opera lui Wagner, la atonalism, la black metal sau la jazz). La acestea se adaugă mediul acustic ubicuu – actul sonor e perceput integral în tot corpul, prin sistemul de amplificare 360 de grade, şi prin decibeli (sistemul nervos nu se poate apăra de percepţiile disonante, ca în cazul altor tipuri de concerte sau amplificare), precum şi simbolistica vizuală, bazată pe elemente păgîne (foc, fulger, coarne, pentagrame, cruci întoarse, sînge, cuie, contrast color, culori inductive de ethos negativ – roşu, negru, violet, oranj). Se intră cu brăţară electronică în cuşca electromagnetică, se fac tatuaje, se “experimentează”, pe scene numite grăitor: “the temple”, “the ark”, “alchemy”, “earth spirits”. Totul reproduce un act tribal, cu mijloace ultramoderne. Astfel consumaţi, tinerii se simt satisfăcuţi că s-au jertfit pe altarul … artei.

Nu prea se încadrează în artă, ci în rit. Arta presupune cugetare şi trăire constructivă.

Ar trebui observat şi că ambele genuri muzicale – maneaua şi rave-ul – degradează femeia, ilustrînd-o ca obiect de instinct, folosind-o în chip subuman, incredibil de umilitor pentru era modernă care pretinde că apără drepturile femeilor.

Cei ce trăiţi tineri, dăruiţi-vă tinereţea către ceea ce v-o preţuieşte, nu către cine v-o dispreţuieşte. Hristos S-a jertfit Tînăr pentru a ne întineri veşnic. Citiţi o singură pagină din Eminescu, din Nae Ionescu, din Mircea Vulcănescu, sau, dacă vreţi, măcar din basmele româneşti, care sunt comori iniţiatice, toate creaţiile autentice poporului român sunt dătătoare de sevă, curaj, plenitudine, îndrăgostire, victorie, pentru că sunt creaţii insuflate de Duhul lui Dumnezeu, în timp ce diavolul nu creează, el doar schimonoseşte, uzurpă.

Cine sunt aceştia, care vă fură vlaga şi visele? Merită?

Voi sunteţi cei ce aveţi puterea şi care le-o daţi. Câştigaţi-vă Puterea cea adevărată, puterea care i-a făcut pe nişte simpli pescari săraci şi neînvăţaţi apostoli ai întregii lumi şi ai istoriei veşnice, puterea care a făcut din simple femei decăzute exemple de virtute şi de măreţie spirituală, puterea care a născut infinituri înălţătoare, universal slăvite, puterea care face dintr-o fiinţă aparent efemeră un dumnezeu prin har: puterea credinţei lui Iisus Hristos. Nu acel hristos fals, hippiot, ilustrat de martorii lui iehova în imagini zeniste, de fotomodel îngăduitor cu orice, ci Acel Hristos Adevărat, al Evangheliei, Cel real, Care a scos afară cu biciul pe cei care-şi băteau joc de sufletele şi de vieţile semenilor lor, Cel Care i-a mustrat usturător, fără menajamente, pe mincinoşi, pe laşi, pe trădători, pe avari, pe căldicei. Acel Hristos aprig, straşnic, fierbinte, tunător, văzut în strălucire solară pe Tabor şi în străfulgerările ochilor Părintelui Justin Pârvu. Acel Hristos Care v-a poruncit: ÎNDRĂZNIŢI; Eu am biruit lumea!

 

Categories:   Antropologie

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE