Identitatea – simbol al liberului arbitru

Sistemul de supraveghere este atît de perfect şi de atotprezent (prin satelit, camere video, senzori de mişcare, amprente vocale, recunoaştere facială, şi aşa mai departe) încît e o iluzie că cineva i se poate abstrage, afară de realii răufăcători, care îl eludează cu uşurinţă din moment ce ei l-au creat. Statistica anuală a crimei internaţionale plasează ca numărul unu al frecvenţei şi diversităţii infracţiunilor chiar furtul şi coruperea de date electronice de identitate. Din moment ce această infracţiune a ajuns de ordinul miliardelor în fiecare lună (se specializează şi copiii), şi este în creştere exponenţială, motivul pentru care se emit aceste acte este nu este securizarea legitimaţiei, nici supravegherea populaţiei, ci dezumanizarea treptată, prin controlul biopsihic. Diferenţa fundamentală între folosirea celorlalte înlesniri tehnologice şi pasul identităţii electronice este diferenţa dintre a avea şi a fi, între a avea liber arbitru şi a renunţa la el.

Deoarece identitatea creştină este o obligaţie teologică, un principiu imuabil care însumează şi reflectă întreaga dogmă, Mănăstirea Petru Vodă îndeamnă credincioşii Bisericii Ortodoxe să nu primească nici un fel de act de identitate electronic, ci să le folosească numai pe cele care nu conţin microcip.

Identitatea este raportarea cetăţeanului la sine, deci este prerogativa şi garanţia sa fundamentală asupra exercitării celei mai definitorii trăsături umane: liberul arbitru. Anulînd acest drept fundamental şi impunîndu-şi propria identitate asupra cetăţenilor, statul contemporan (oricare stat), care de multe ori este executant al duhului răutăţii, operează dublu: în plan văzut asupra libertăţilor civile, dar în plan nevăzut asupra libertăţilor spirituale.

Una este să spună statul despre tine că eşti un obiect, alta este să spui tu despre tine, de bună voie. Una este să te jignească cineva, alta este să-ţi asumi jignirea ca identitate, să te identifici cu ceea ce te anulează (acest lucru e sinonim cu reeducarea). Lepădarea de Hristos este inerentă acceptării identităţii antihristice (la fel cum păcatul se socoteşte acelaşi, chiar dacă are mai multe trepte), fiindcă chiar dacă nu scrie aceasta pe cartea de identitate, scrie pe toate gardurile, saiturile, cărţile, platformele, lozincile, discursurile ideologiei transumaniste. Ei, cu gura şi cu condeiul lor, spun pe şleau că „vor o lume fără creştinism, în care persoana să fie una cu maşina”. Dacă autorii cardului spun aceasta peste tot, numai un ignorant, un naiv, un rău-intenţionat ar mai putea spune că nu vede „ce legătură au cardurile cu Creştinismul”. Promotorii globali o strigă zilnic pe toate scenele, forumurile, conferinţele, parlamentele, astfel încît nici un om, deci cu atît mai puţin nici un creştin nu poate spune că nu ştie că de după perdeaua de fum a propagandei făţarnice a separării statului de religie, statul global al viitorului sileşte la propria lui religie: religia antihristică. Iar asta o face prin IDENTITATE.

Lepădarea prin actele electronice nu e cerută sau oferită explicit, dar ea funcţionează implicit, exact ca în cazul Sfîntului Apostol Petru, care n-a rostit explicit că se leapădă, lepădarea a fost implicită prin afirmaţia „nu-L cunosc pe Omul acesta”, cu alte cuvinte nerecunoscându-I divinitatea şi apartenenţa personală la El. Este exact ce va face cel ce acceptă actul de identitate antihristică.

Imediat după lepădare, ea începe să-şi vădească efectele:

1 – harul divin se retrage, ca urmare a alegerii liberului arbitru, omul păcătuieşte tot mai des, mai variat, mai profund, pînă nu-şi mai poate reveni fără har, şi la momentul (grabnic) al implantării globale, va accepta implantul.

2 – aşa cum dau mărturie cei implantaţi, chinurile sunt generale: chinuri fizice, prin afectarea întregului sistem biologic – nervos, cardiorespirator, motor etc; durerile fiind variate şi permanente; chinuri psihice – mentale, morale, afective şi ale conştiinţei. Pe scurt, un iad, în care omul este posedat de către Maşină, iar Maşina de către Inteligenţa Centrală (popular cunoscută şi sub numele de Singularity, sau Fiara), posesie care va face imposibilă mîntuirea. Apocalipsa se împlineşte sub ochii tuturor, nu mai este o chestiune de interpretare alegorică, este chiar dezideratul cel mai fierbinte al Noii Ordini: posedarea omenirii.

Lipsirea de liberul arbitru e precedată de renunţarea benevolă la identitatea umană, organică, raţională, integră. Odată acceptată, indiferent de modul în care se face (conştient, inconştient, treptat, dar mai clar spus, sofistic, etc), omul îşi pierde şi statutul de fiinţă raţională, şi mîntuirea, adică unirea cu Dumnezeu. Mîntuirea, iar nu simpla orînduire socială (care n-a impresionat niciodată Creştinismul, obişnuit cu supravieţuirea prin cele mai crunte prigoane), este motivul esenţial pentru care TOŢI Sfinţii lui Dumnezeu din ultimele veacuri au prorocit să nu fie acceptată identitatea cu microcip. Consonanţa Sfinţilor este poziţia Bisericii.

Nu privarea de libertăţi cetăţeneşti temporare interesează pe creştin, cît privarea de libertatea duhovnicească şi VEŞNICĂ. Milioane nenumărate de creştini au preferat să moară decît să accepte libertăţi iluzorii oferite de identităţi anticreştine. Ca să scape de moarte şi de chinuri, ba, mai mult, ca să şi fie recompensaţi, li se cerea doar să arunce un bob de tămîie în faţa unei statui (sec. I-III), sau să semneze o declaraţie (sec. XX), însă în loc de aceste gesturi prezentate întotdeauna ca „inocente” şi „spre binele poporului”, ca şi primirea unui card, ei au ales să moară în chinuri crunte, zdrobindu-li-se trupurile, torturaţi zile şi ani întregi. De ce au făcut asta? Pentru că acele gesturi aparent banale însemnau lepădarea de Hristos, Dumnezeul Făcător al cerului şi al pămîntului, al stelelor şi al făpturilor cereşti, Ziditorul şi Judecătorul fiinţelor omeneşti, Stăpînul veşniciei şi Poruncitorul prorociilor. Şi gîndindu-se la El, nu li s-a mai părut „nevinovată” lepădarea simbolică, nici grea mucenicia îndelungată. Din păcate, tot mai puţini arhierei, preoţi, monahi şi creştini mai citesc Scripturile şi Vieţile Sfinţilor, ca să vadă cît de mare este norul de mărturii şi analogii cu vremurile pe care le trăim azi.

La fel cum miza uciderii lui Hristos nu era presupusa siguranţă socială spre prestigiul Cezarului, ci mîntuirea pe care Hristos o lucra prin Însăşi Persoana Sa, tot astfel miza actelor de identitate nu este libertatea civilă, care oricum nu există realmente decât superficial şi sporadic, ci libertatea spirituală. Acesta este motivul pentru care cei care nu pricep că nu poţi lupta pentru spiritualitate dinafara ei nu au de asemenea nici intelectul de a pricepe că pentru eficienţa unui activism sunt necesare nişte coordonate: strategie, coordonare, viziune, experienţă, ştiinţă, resurse umane, tehnice şi logistice, altruism, ingeniozitate, eroism, şamd, elemente care cel puţin lor le lipsesc cu desăvîrşire. Activismul are rostul şi momentul lui, altminteri este o risipă care nu face altceva decît să ducă în derizoriu idealul şi în deznădejde posibilii doritori de a-l urma. Un pic de studiu de istorie, chiar şi recentă, n-ar strica acelora care se simt atinşi de aripa eroismului.

Ce este de făcut? Ce a spus Dumnezeu Însuşi: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să-şi ia CRUCEA sa”, adică identitatea sa creştină, nu altă identitate. Căci crucea înseamnă identitate creştină, înseamnă doctrină creştină, înseamnă viaţă, moarte şi înviere creştină. Crucea este obiect-simbol al întregului mod de a fi creştin, iar cipul este obiect-simbol al întregului mod de a fi necreştin.

Toate cîte a spus Mîntuitorul trebuie făcute. Acelea sunt FAPTELE cerute de Dumnezeu Atotţiitorul pentru vremurile din urmă. Dacă se fac acestea, Duhul Sfînt va da putere şi har pentru biruinţe şi în planul văzut al omenirii. Iar de nu se fac acestea, toate eforturile omeneşti se risipesc în zadar, fără izbîndă. În perspectiva atacurilor duhurilor rele la o intensitate fără precedent în istorie, numai cei ce vor fi dobîndit harul vor şti să discearnă ce, cum şi cînd trebuie făcut pentru supravieţuire şi mîntuire, iar cei ce se vor fi sleit cu activismul fără a se sili şi pentru a avea har nu vor putea distinge ce e real de ce e ireal. Unii ca aceştia, la fel ca şi cei ce vor primi cipul, care se vor fi încrezut în puterea lor în loc de puterea lui Dumnezeu, vor cădea la fel ca şi aceia, căci omul este praf şi cenuşă şi nimic nu poate fără ajutorul lui Dumnezeu.

În Credinţă, în oricare credinţă, argumentul este însăşi forţa sufletească de a crede, iar nu forţa raţională de a argumenta. Astfel, aşa cum credem că Hristos a înviat, prin mărturia Sfinţilor care L-au văzut înviat, şi aşa cum credem toate cîte ţin de Biserică şi de mîntuire, prin mărturia prorocilor şi apostolilor, aşa trebuie să credem şi în această situaţie în glasul unanim al tuturor Sfinţilor, iar nu în părerea cuiva lipsit de Duh şi Adevăr.

Cine îndeamnă la acceptarea compromisurilor de conştiinţă şi a compromisurilor de credinţă, decît cei fără Duhul Sfînt? „Înger din cer de v-ar vesti altă Evanghelie, anathema să fie!” zice Sf. Apostol Pavel. Şi cine îndeamnă la păstrarea, cu orice preţ, a purităţii de conştiinţă şi de credinţă, decît oameni vădit purtători de Duh Sfînt? Aşadar, „să stăm bine, să stăm cu frică DE DUMNEZEU”, Unicul Atotputernic, şi Unicul Căruia se cuvine slava şi cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Mănăstirea Petru Vodă

*

Vezi şi: http://manastirea.petru-voda.ro/2019/06/12/manastirea-petru-voda-citeva-din-demersurile-oficiale-si-din-argumentele-anti-cip-2009-2019/