Părintele Marcu, pe numele său de botez Constantin Dumitru / Dumitrescu, născut la Hătcărău (jud. Prahova) la 12 Septembrie 1910, iar după 20 de ani de temniţă, începută în 1939 şi terminată în 1964 (cu mici perioade în care a fost eliberat de vreuna din dictaturile sub care a trăit), s-a călugărit la Mănăstirea Sihăstria, devenind unul din apropiaţii şi sfetnicii Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie, pe care l-a urmat în veşnicie la scurtă vreme după plecarea dintre noi a marelui duhovnic, în ziua de 26 Februarie 1999. Îmi aduc aminte foarte bine această zi, pentru că am fost la sfinţia sa în acea dimineaţă, presimţind că vrea să plece dintre noi. Înainte de a se împărtăşi, m-a rugat să nu plec, că mai are ceva să-mi spună. Însă după ce s-a împărtăşit, am intrat în chilia sa şi am văzut că adormise. Aşa că m-am dus la slujbă (Liturghia era pe final) şi apoi la masă, vrînd să urc mai apoi la chilia de la stupină. Spun că îmi aduc aminte foarte bine ziua, pentru că la masă se citea viaţa sfîntului din acea zi, Sfîntul Porfirie, episcopul Gazei, care este prăznuit în ziua de 26 Februarie. În timp ce se citea din viaţa pustnicului egyptean ajuns ierarh într-una din ultimele cetăţi păgîne ale antichităţii meditareneene, a venit ucenicul de chilie al bătrînului să îl anunţe pe stareţul Victorin că Părintele Marcu Dumitru, nevoitorul lui Hristos, se mutase din viaţa aceasta. Am rămas pînă astăzi cu regretul că nu m-am învrednicit să aud ultimul său cuvînt către mine. Am fugit repede spre chilia sa, unde l-am pregătit de înmormîntare şi de unde l-am coborît în biserica veche a Mănăstirii Sihăstria, iar mai apoi am salvat caietul cu însemnarea cuvintelor încredinţate mie, scrisorile şi celelalte scrieri şi cărţi ale părintelui, pe care le-am adus la Părintele Ioanichie Bălan. Cu cîteva săptămîni înainte îi întrebasem atît pe Părintele Ioanichie, cît şi pe Părintele Marcu, dacă socotesc că ar fi bine să vin la Mănăstirea Petru Vodă după ce nu va mai fi printre noi Bătrînul Marcu şi amîndoi au spus că da, e bine cum m-am gîndit, şi mi-au dat binecuvîntarea lor. Aşa se face că aici, în Mănăstirea Petru Vodă, am adunat la un loc toate mărturiile pe care le aveam despre nevoitorul lui Hristos şi le-am publicat într-un mic volum care a apărut la editura Sophia în anul 2007: Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria. Titlul a fost ales de însuşi Părintele Marcu Dumitru.

La pomenirea sa de 15 ani, am ales un text inedit pînă de curînd, publicat de Adrian Nicolae Petcu în ziarul Lumina al Patriarhiei Române în urmă cu două săptămîni, un text de o profunzime excepţională, scos din arhivele CNSAS. Cu adevărat şi-a meritat din plin porecla dată de deţinuţi: “Costică, omul lui Dumnezeu”. Ca o observaţie, admirabila gîndire şi exprimare îi aparţin unui simplu muncitor, care nu avea studii superioare, căruia credinţa şi faptele ei i s-au făcut cea mai înaltă şcoală. Sfinte Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

m. Filotheu Bălan, Mănăstirea Petru Vodă, 27 Februarie 2014

*

Mărturisirea de credinţă a părintelui Marcu Dumitru în reeducarea de la Aiud

Era 10 octombrie 1963, când părintele Marcu era adus în clubul de reeducare din temniţa rece a Aiudului. Programul colonelului Gheorghe Crăciun de reeducare a legionarilor şi a celor care nu abjurau de la credinţa creştină era în toi. Comandantul închisorii avea ordin de la ministrul de Interne să grăbească procesul de „activitate cultural-educativă“, mai ales în rândul celor care refuzau, consideraţi „fanatici“. După o perioadă de zarcă şi izolator, cu şedere în condiţii extreme şi cu hrană deficitară, părintele Marcu era pus să-şi facă autodemascarea. Poziţia părintelui a fost sub aşteptările reeducatorilor, la 23 noiembrie spunând:

„Am fost luat din celulă şi adus aici în club, fără să fiu întrebat dacă vreau şi fără să mi se spună unde sunt dus şi de ce. Nici aici nu mi s-a dat nici o lămurire şi n-am fost întrebat dacă vreau să rămân sau nu. Nici după ce-am auzit ce s-a discutat aici nu sunt destul de lămurit; sunt cuvinte al căror înţeles nu-l pricep bine: critică şi autocritică, analiză şi autoanaliză, demascare, restructurare etc. Conducerea mi-a spus că în cluburi se face operă de educare culturală prin cărţi, reviste, conferinţe, filme etc. Din toate acestea n-am văzut nimic până acum, ci doar discuţii politice, cu caracter critic limitat, adică despre unii să se spună numai părţile negative, iar despre alţii numai cele pozitive. Eu nu mai fac nici un fel de politică deoarece:

1. Am terminat cu trecutul meu politic definitiv, de multă vreme, nesilit de nimeni şi din motive intime sufleteşti. Am observat că sufletului meu îi lipseşte ceva din domeniul binelui, frumosului şi adevărului şi am căutat să găsesc acel ceva. Pe parcursul frământărilor şi căutărilor mele, am întâlnit în cale un curent politic puternic. Am fost luat de el ca şi dumneavoastră. Am crezut că asta căuta sufletul meu. Când am simţit spinii şi durerea, am înţeles că acest curent nu era ceea ce căuta sufletul meu. Şi m-am smuls. Dar sufletul a continuat să caute acel ceva pe care nu-l găsise. După oboseli şi frământări am dat peste acel ceva, care exercită o influenţă puternică asupra mea, potolindu-mi setea şi foamea sufletului. Este cuvântul lui Dumnezeu ca învăţătură, sădit în fiinţa noastră în chip de conştiinţă morală, sau cu alte cuvinte, legea lui Dumnezeu în om. […] De aceea am terminat cu orice politică şi mi-am dedicat viaţa lui Dumnezeu, care mi-a umplut sufletul, intrând în monahism.

2. Viaţa monahală nu îngăduie altceva decât viaţa spirituală şi mă opreşte să fac politică.

3. Legea, prin sentinţa de condamnare, mă opreşte şi ea să fac politică, atât în detenţie, cât şi o bucată de timp după ea. Sentinţa nefiind încă anulată, trebuie să mă supun legii.

4. Odată ce am încheiat definitiv cu politica, nu mai pot reveni. În ceea ce priveşte greşelile sau păcatele unor oameni în viaţa politică sau cea particulară, iată răspunsul meu: toţi suntem oameni şi, deci, putem greşi. Eu nu pot judeca păcatele nimănui. Fiind creştin şi călugăr, legea creştină mă opreşte să judec greşelile celorlalţi. Eu, care ştiu această lege, nu pot să contravin ei, vorbind de rău pe alţii. Rog să nu mi se ceară să calc legea creştină şi rânduielile călugăreşti. Adevărata libertate ne-o dă Dumnezeu, adică eliberarea din păcat“.

Această mărturisire am găsit-o în arhiva fostei Securităţi. Este un fragment dintr-o declaraţie a părintelui Marcu dată în reeducare şi consemnată de un alt deţinut. Nu ştim ce s-a întâmplat cu părintele după exprimarea acestei atitudini. Însă textul arată foarte clar comportamentul religios, dezbrăcat de orice nuanţă politică, al unui călugăr care se lepădase de cele lumeşti şi intrase cu toată fiinţa sa în viaţa monahicească, părintele Marcu Dumitru de la Sihăstria, zis şi „Fachirul“.