Cuvîntul unei deţinute politic, beneficiare din plin a poeziilor după gratii

Motto:

„Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
Vărsând lacrimi de sânge
(Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
Vei fi mucenic.”

Cuv. 18, Simion Noul Teolog

Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se tranformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Pentru a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în luptă şi suferinţă, o contribuţie colosală a avut poezia creată în detenţie şi care, pe căi diverse, unele chiar miraculoase, a circulat prin toate închisorile. Poeţii închisorilor au fost apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de retrăit amintiri împreună. Datorită lor, „lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”.

Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator.

Versurile poeţilor întemniţaţi, tâşnite din flăcările suferinţelor şi desăvârşite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toţi cei ce îndurau aceeaşi restrişte. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul „Morse”. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite.

Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii:

„Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi să-şi facă vânt,
Ci calcă peste lespezi, încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vântură cenuşă şi lut
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte încă neînţeleasă
Lumina, semnul lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie… dar când somnul o doboară
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi.

Credeţi că le-a fost uşor să urzească pentru noi şi pentru vecie versuri scrise cu „mistrii muiate în rană”? Ei nu au avut creioane şi nici hârtie, această infamă restricţie făcea parte din planul de imbecilizare pus la punct cu deosebită rigoare de fiarele urii, care, insultător pentru muncitorime, se intitula „proletară”. Instrumentele cu care au conceput versuri cutremurătoare au fost gândul şi memoria. Condeiul cu care au fost scrise versurile a fost gândul, şi foaia pe care acestea s-au transcris a fost memoria. O idee, un sentiment, o emoţie, o amintire, o trăire profundă se înveşmântau în cuvinte, în gând. Se organizau în vers tot în gând şi apoi versul se imprima, prin repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers se alcătuia în acelaşi fel în gând şi se alătura celuilalt prin repetare în memorie. Astfel se alcătuia strofa, poezia care, din repetare în repetare, se închega integral în plan mental. De aceea, multe poezii concepute în temniţă au rămas în forma lor frustă, fără îndelungă şi sofisticată elaborare. Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă.

Astfel, prin memoria unora şi altora, s-au păstrat mărturii despre ce a însemnat teroarea comunistă, dezlănţuită fără încetare în hăul temniţelor, gheenă în care a ars fără încetare SUFERINŢA.

Aspazia OŢEL PETRESCU

*

Autorii cuprinşi în volum:

Radu Gyr
Nichifor Crainic
Ionel Zeană
Bucur Stănescu
Virgil Maxim
Aurel Pastramagiu
Ion Mărăcineanu
Aurel Ciurunga
Emanuil Paraschivaş
Simion Giurgeca
Fronea Bădulescu
Gabriel Ţepelea
Ştefan Vlădoianu
Aurel Dragodan
Nicolae Nicolau
Eugen Măgirescu
Petru C. Baciu
Demostene Andronescu
Ion Păunescu-Daia
Dumitru Radu-Udar
Tiberiu Hentea
Costin Dacus Florescu
Gheorghe Popescu-Vâlcea
Marin Cioabă
Simion Lefter
Petre Strihan
Pr. Ilie Imbrescu
Gheorghe Gorunescu-Penciu
Gheorghe Ardeleanu
Petre Baicu
Vasile Blănaru – Cezar Flamură
Mihai Buracu
Corneliu Deneşan
Luca Dumitrescu
Ion Florescu
Viorel Gheorghiţă
Aurelian Guţă
Grigore Lechinţan
Ana Maria Marin
Virgil Mateiaş
Gheorghe Năstase
Dumitru Oniga
Ion Paragină
Vasile Pânzariu
Ioan Victor Pica
Gheorghe Stănescu
Virgil Vasiliu
Deliu Iulian Bălan
Mihai Dragodan
Valeriu Gafencu
Paul Găleşanu
Ion Golea
Sergiu Aurel Mandinescu
Vasile Militaru
Dragoş Morărescu
Despa Olariu
Gheorghe Olteanu
Ion Omescu
Constantin Oprişan
Zahu Pană
Traian Popescu
Valerian Turtureanu
Puiu Năstase
Dumitru Bacu
Nicolae Călinescu
Corneliu Coposu
Zorica Laţcu
Teofil Lianu
Vasile Tacu
Ştefan Tumurug
Eugenia Indreica-Damian

Volumul se găseşte de vînzare la pangarul Mănăstirii Petru Vodă sau la alţi distribuitori de carte din România.

*

Scurtă recenzie:

Volumul a apărut în anul 2010, tipărit la Mănăstirea Petru Vodă, după ce între anii 1993 şi 1997 au mai fost editate, în tiraje mici, cinci cărţi de poezie intitulate „Poeţi după gratii”, proiect coordonat de Constantin Aurel Dragodan. Lipsa interesului marilor edituri pentru reeditarea şi promovarea unei cărţi atât de importante în exerciţiul de primenire morală a unui neam care trăieşte şi astăzi marcat de tarele unui regim crud şi imbecil se explică lesne: majoritatea poeţilor regimului concentraţionar de la noi au fost legionari. Ori, aşa ceva e greu de digerat de către intelectualitatea noastră capitalistă de stânga şi e foarte greu de asumat de către intelectualitatea „călduţă” de dreapta. Pe primii, să zicem că îi înţelegem, pe cei din a doua categorie îi compătimim.

Oricum, e bine că volumul există, chiar dacă se găseşte greu, mai mult pe la pangarele unor sfinte mănăstiri din ţară. Poeţi după gratii strânge, în cele peste 600 de pagini, creaţia lirică a 71 de poeţi, reprezentanţi ai unui fenomen unic în universul concentraţionar comunist. Aşa cum remarcă şi monahul anonim care prefaţează volumul, poezia de detenţie este un specific propriu doar temniţelor politice din România. Torturaţi, înfometaţi, ţinuţi iarna într-un frig cumplit şi fără asistenţă medicală, umiliţi, siliţi să facă lucruri inimaginabile – să-şi mănânce propriile fecale sau pe cele ale camarazilor (vezi cazul Piteşti), fără a avea dreptul de a deţine măcar un capăt de creion sau un petic de hârtie (pentru acest lucru se dădeau pedepse extrem de aspre), poeţii de după gratii găsesc puterea să scrie. Cu sânge. În gând. Apoi transmit fraţilor de suferinţă, în şoaptă şi deseori prin intermediul limbajului Morse, ciocănind în calorifere sau în pereţii igrasioşi ai celulelor, sute de strofe. Miile de versuri sunt apoi memorate şi păstrate îndărătul inimii cu nădejdea că va veni o vreme când ele vor da mărturie, precum pietrele din Evanghelie. Pentru că, înainte de toate, poezia deţinuţilor politici este o mărturisire, o rugăciune şi o formă originală de jertfă creştină asumată total de poeţii aflaţi în lanţuri.

E greu de imaginat că aceşti oameni au avut îndrăzneala, în condiţii de infern (părintele Gheorghe Calciu nu avea nicio îndoială că la Piteşti, de pildă, a fost o experienţă demonică, cele întâmplate acolo neputând fi decât acţiunea unor oameni posedaţi), să nu-şi îngroape talantul primit şi să-l înmulţească chiar şi cu preţul propriului sânge. Ori, o astfel de cutezanţă nu putea veni decât prin ajutor divin, prin înţelegerea faptului că, în purtarea Crucii, Hristos este în dreapta şi suferă laolaltă cu ei. Aşa ca în Ruga lui Viorel Gheorghiţă (pag. 410): Trudeau, parcă transfiguraţi de zări,/ Nevolnicul cu Domnul dimpreună,/ Să pună răstignirii lor cunună/ Şi trepte unei alte înălţări.

Un lucru absolut necesar de subliniat: din sutele de pagini de poezie pură nu răzbate nici un ecou vindicativ, nici un mesaj războinic care să vizeze o plată aspră pentru semenii care au pus în mişcare infernalul mecanism de exterminare a celor întemniţaţi. Dovadă că tulburătorul îndemn al lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!, izvorât dintr-o înaltă conştiinţă ortodoxă, a fost împărtăşit de majoritatea deţinuţilor.

În mod firesc, Radu Gyr şi Nichifor Crainic au rezervate cele mai multe pagini în acest manual al suferinţei asumate, fiind poeţii cei mai prolifici şi mai profunzi. Îl regăsim în paginile volumului şi pe Corneliu Coposu, cu un poem – Rugă (pag. 596). Nu lipsesc nici martirii Valeriu Gafencu (Sfântul închisorilor) sau Constantin Oprişan, acesta din urmă – fost elev al lui Heidegger – un poet de o adâncime rar întâlnită. Amintim aici şi pe Zorica Laţcu (Maica Teodosia, după primirea ei în monahism), traducătoare, după ieşirea din temniţă, a Sfântului Grigore de Nyssa, a Sfântului Isaac Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog.

Avem, aşadar, în acest volum, 71 de candele aprinse care, alături de alte mii de mucenici şi mărturisitori ai închisorilor, au salvat onoarea poporului român ţinut mai bine de patru decenii sub talpa comunismului.