Peisajul intelectual general în acest moment este dureros pentru cei ce ajung să îl cunoască, şi impresia pe care lumea intelectuală o lasă cuiva din afară este mai degrabă aceea de sanatoriu de boli sufleteşti şi mintale fără doctori. Este trist să vezi cît de diferite pot fi opiniile unor întregi, una faţă de alta, ori tabere partizane, sau, iarăşi, de prea multe ori, chiar indivizi ca atare pe perioade scurte de timp cu privire la anumite subiecte. Creaţionismul şi evoluţionismul, geocentrismul şi heliocentrismul, data Naşterii Mîntuitorului Hristos, data prăznuirii Paştilor la Creştini sau la Iudei, autenticitatea giulgiului de la Torino sau a Sfintei Lumini de la Ierusalim, autenticitatea textului Byzantin al Noului Testament şi multe altele sînt subiecte care împart lumea intelectuală creştină.

Cunoaşterea istoriei, totuşi, face lumină şi ne aduce un plus de înţelegere a fenomenului, dar şi un plus de mîhnire. Cu cît săpăm mai mult vedem că pînă la venirea în lume a Mîntuitorului şi răspîndirea Creştinismului, atmosfera intelectuală a antichităţii păgîne era absolut identică: mulţimi de cărturari / intelectuali împărţiţi în zeci şi sute de tabere, urmînd unei şcoli, unui curent de gîndire, sau încercînd să făurească unul nou. Odată cu propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor, pentru prima dată în istoria gîndirii situaţia s-a schimbat; precum la Răstignirea Mîntuitorului Hristos sectele iudaice ale Fariseilor, Saducheilor, Esenienilor şi Samarinenilor şi-au dat mîna cu stăpînirea Romană pentru uciderea Fiului lui Dumnezeu, aşa şi la propovăduirea apostolică şi patristică necreştinii s-au unit împotriva Adevărului. De la Naşterea Mîntuitorului pînă azi, lumea întreagă se împarte iremediabil în două, ori de cîte ori Hristos intră în mijlocul oamenilor: Unii vor fi cu El, iar alţii împotriva Lui. Mîntuitorul Hristos a fost singurul în istoria omenirii care nu a lăsat şi nu va putea să lase vreodată pe cineva indiferent. Pe Sfîntul Apostol Pavel Stoicii şi Epicureii, două tabere intelectuale adverse, l-au dus în Areopag nu ca să înveţe ceva de la el, ci ca să îl dea spre munci, acolo unde se făceau judecăţile de crime[1]. În cele din urmă l-au luat în rîs cînd l-au auzit propovăduind Învierea din morţi, neavînd vreun cuvînt să-i stea împotrivă Apostolului neamurilor. Iar ceilalţi Apostoli şi mai apoi Părinţii Bisericii au trebuit să plătească cu viaţa îndrăzneala mărturisirii Adevărului.

Hristos Dumnezeu, Cuvîntul şi Înţelepciunea cea veşnică, l-a făcut pe om iubitor de înţelepciune, însetat de cunoaşterea cea nemincinoasă. Prin cădere, însă, omul a uitat Cine este Înţelepciunea, şi închinîndu-se sie-şi şi făurind din patimile sale idoli cărora să li se închine, s-a închinat în cele din urmă înţelepciunii minţii omeneşti căzute. De aceea, în setea sa de mai multă şi mai adevărată cunoaştere, omul antichităţii înţelesese că aceasta nu poate veni de la oameni, ci de la ceea ce credea el că este dumnezeiesc. Aşa s-a făcut că şcolile de filozofie nu au fost niciodată şcoli de acumulare goală a unor cunoştinţe, ci şcoli de iniţiere în riturile, credinţele şi misteriile păgîne, care inspirau pe cei iniţiaţi. Nu este deloc de mirare că cei mai mari filosofi ai istoriei omenirii au fost totodată şi cei mai mari iniţiaţi. Cazurile unor Pythagora, Zoroastru, Budha, Platon, Aristotel şi alţii sînt extrem de cunoscute. Alexandru Makedon îşi ceartă dascălul[2], pe Aristotel, printr-o scrisoare ce a ajuns pînă la noi: „Nu e drept ce ai făcut, editînd cuvintele esoterice.” Aristotel îi răspunde[3]: „Fii, deci, împrumutîndu-le şi ne-împrumutîndu-le. Căci [cititorii lor] sînt părtaşi numai cu cei ce au auzit”.

Apariţia Creştinismului a fost singurul şoc care a zguduit mersul lumii vechi; pentru prima dată în istorie Creştinii erau aceia în faţa cărora toată înţelepciunea antică pălea; lor nu li se putea sta împotrivă în cuvînt, dîndu-li-se, după cuvîntul Mîntuitorului[4], „gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă toţi potrivnicii.” Lumea intelectuală păgînă, zbătîndu-se în neputinţa dezbinării ideilor şi conceptelor, s-a găsit ameninţată de focul şi sabia cuvîntului plin de Duh al Creştinilor. Dezechilibrul era evident: Pe de o parte Creştinii, care erau gata să moară şi o şi făceau pentru Adevărul şi Înţelepciunea veşnică, plini de puterea Cuvîntului lui Dumnezeu, iar pe de alta nişte maeştrii ai cuvintelor plăcute urechii şi ideilor omeneşti, de multe ori suficient de trupeşti pentru a nu mişca decît pe cei cuprinşi de patimi, deschişi compromisurilor de tot felul şi lipsiţi de puterea mărturisirii învăţăturii dobîndite prin iniţiere[5].

În confruntarea dintre Creştini şi păgîni Duhul Sfînt a fost Acela care i-a făcut pe primii să fie biruitori asupra filosofiei antice şi să aducă Bisericii încă din vremea Apostolilor sufletele însetate de Adevăr din tabăra filosofilor păgîni. Urmarea o vedem şi în Faptele Sfinţilor Apostoli: După venirea la Hristos mulţi dintre Creştini primeau daruri cereşti, ca mărturie a fierbinţelii credinţei lor şi a puterii Duhului Sfînt. Sfîntul Pavel ne spune[6]: „Că unuia prin Duhul se dă cuvântul înţelepciunii, iar altuia cuvântul cunoştinţei, întru acelaşi Duh. Şi altuia Credinţa, întru acelaşi Duh; iar altuia darurile tămăduirilor, întru acelaşi Duh. Iar altuia lucrările puterilor, iar altuia prorocie, iar altuia alegerile duhurilor, iar altuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia, precum voieşte.” Un astfel de suflet binecuvîntat, dăruit de sus cu putere în cuvînt, mult rîvnitor şi iubitor de Adevăr, a fost Sfîntul Ierarh Dionysie Areopagitul. Asupra sa vom stărui în rîndurile de mai jos.

Din scrierile sale ştim că la anul 33 AD, el era un tînăr învăţăcel din Egypt şi acolo a văzut eclipsa de soare de deasupra Ţării Sfinte, care a durat 3 ceasuri, la Răstignirea Mîntuitorului; aşadar, nu credem că greşim dacă aşezăm naşterea sa în jurul anului 15 AD. După convertirea sa relatată în cap. 17 din Faptele Apostolilor, Sfîntul Pavel l-a luat cu sine şi l-a întărit în noua credinţă, hirotonindu-l şi trimiţîndu-l mai apoi, conform tradiţiei[7] să fie spre ajutor Sfîntului Ierothei al Athenei. A petrecut împreună cu acesta mulţi ani, şi în cele din urmă s-a dus la Roma, să-i fie de folos Sfîntului Clement Romanul (după unii cercetători papă al Romei între 88-97) în lucrarea sa apostolică. Acesta l-a trimis împreună cu încă doi bărbaţi duhovniceşti, Rustic şi Eleftherie, să propovăduiască Evanghelia în Galia (Franţa de azi). Aici a şi fost omorît, undeva spre anul 100 d.Hr., sau poate după aceea, la Paris, care îl are de atunci drept principalul Sfînt protector. Mucenicia sa a fost aşternută în scris de către unii din ucenicii săi şi se păstrează pînă azi, chiar dacă în limba română ea nu s-a tradus încă după original. Mai apoi, pe baza acestui text şi a scrierilor areopagitice au fost alcătuite multe alte cuvinte de laudă la viaţa şi petrecerea Sfîntului Dionysie.

Pînă acum 500 de ani s-a crezut de către toată lumea că scrierile ce îi poartă numele sînt autentice. Aceasta s-a petrecut mai ales pentru că, aceste scrieri fiind foarte înalte şi greu de înţeles şi de asimilat, ele nu au circulat singure, ci în majoritatea manuscriselor erau însoţite de scoliile sau comentariile unora dintre cei mai aleşi Părinţi ai Bisericii. Aceştia au demonstrat, încă din prefaţă, pe de o parte, autenticitatea scrierilor areopagitice, iar, pe de altă parte, ortodoxia lor. Veacul al 16-lea, aducînd cu sine duhul protestant, a pus în discuţie autenticitatea scrierilor, apărînd astfel primele confuzii şi neînţelegeri după 1000 de ani. S-a spus atunci că nu ar fi autentice, avînd mult prea multe locuri comune cu scrierile lui Proclu, un păgîn neoplatonic care a trăit în a doua jumătate a veacului al 5-lea. Lipsind argumentele foarte solide din Părinţii Bisericii, ne-ortodocşii au început să rătăcească precum cei ce se îndoiseră de autenticitatea scrierilor areopagitice la începutul veacului al 6-lea, iar astăzi soarta autorului corpusului areopagitic, pentru intelectualii occidentali, este aceea a unui autor anonim care la sfîrşitul secolului V d.Hr. a plagiat pe Plotin şi Proclu. Şi pentru că şi în lumea ortodoxă citirea şi folosirea scrierilor Părinţilor a fost lăsată deoparte, şi la noi opiniile despre corpusul areopagitic şi autorul lor sînt aceleaşi cu cele din Apus. Mai ales uşurinţa de comunicare şi accesul la anumite studii şi ediţii occidentale, în cea mai mare parte ne-ortodoxe, ne obligă să analizăm cu atenţie argumentele împotriva autenticităţii scrierilor ce poartă numele Sfîntului Dionysie.

Mărturisim că studiul de faţă este încă departe de a lămuri toate locurile ce au ridicat cercetătorilor moderni semne de întrebare în lucrările areopagitice şi că multă vreme ne-am întrebat ce se poate spune împotriva avalanşei de afirmaţii care vor să dovedească falsul. În cele din urmă, pentru că nu ne era dat nouă să reinventăm roata, nici să redescoperim America, ci alţii au făcut-o cu mult înainte de noi, ne-am adus aminte de comentariile Sfîntului Maxim Mărturisitorul la scrierile areopagite şi am aflat răspuns la mai toate întrebările posibile. Iar dacă un vîrf al vieţii monahale, un înger în trup, dreptar al Ortodoxiei, învăţător al bunei-credinţe şi luminător al Bisericii, aşa cum a fost Sfîntul Maxim, a fost luminat să ia apărarea şi să explice pe înţelesul celor mulţi scrierile areopagitice, şi împreună cu el şi alţi comentatori mai puţin cunoscuţi, dar luminaţi de acelaşi Duh Sfînt, precum Ioan din Skythopolis, împreună cu marea majoritate a Părinţilor Bisericii au luptat pentru apărarea autenticităţii scrierilor areopagitice, atunci e limpede că sînt de ales una din două variante: Sau întreaga Biserică Ortodoxă de după anul 533 este în înşelare gravă, sau autorul scrierilor este chiar Sfîntul Dionysie, ucenicul Sfîntului Pavel. Pentru aceea, fără pretenţia că materialul nostru va face pe deplin lumină, nu ne rămîne decît să analizăm argumentele Părinţilor Bisericii împotriva acuzaţiilor ce i se aduc autorului scrierilor areopagitice. Singura precizare pe care o aducem este aceea că scoliile la corpusul areopagitic puse sub numele Sfîntului Maxim nu îi aparţin în totalitate. Majoritatea lor sînt de fapt ale unui scolastic din cetatea Skythopolis din Palestina, Ioann, ucenic al Sfîntului Sava cel Sfinţit, care a scris primul comentariu ortodox la scrierile Sfîntului Dionysie pe la anul 530 d.Hr.

Pe scurt, acestea sunt principalele acuzaţii ce se aduc corpusului areopagitic, la care dăm cîteva posibile răspunsuri:

1. Anacronismele din scrierile sale. Unul din cele mai cunoscute este faptul că Sfîntul Dionysie citează explicit din Sfîntul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, din scrisoarea acestuia către Romani[8]. Lucrul care şochează este întrebarea: Cîţi ani să fi avut Sfîntul Dionysie, dacă Sfîntul Ignatie a pătimit în anul 107, aşa cum se crede în general? Răspunsul îl dă Sfîntul Maxim Mărturisitorul, spunînd că Sfîntul Ignatie a pătimit înainte de vremea împăratului Domitian (81-96 AD)[9], nu aşa cum ştim astăzi, pe baza unei mărturii de la istoricul Evsevie de Kesaria. Aşadar ajungem la concluzia că la începutul domniei lui Domitian, Sfîntul Dionysie avea cam 65 de ani. Nimic neobişnuit pentru cineva obişnuit cu scrisul şi cititul să facă lecturi şi să citeze la vîrste mai tîrzii pe unul din cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi dintre Părinţii Bisericii, aflaţi deja în ceata Sfinţilor şi Fericiţilor Mucenici.

De asemenea, îl citează şi pe „filosoful Clement”[10]. Dacă este să credem textelor aghiografice care menţionează chemarea la Roma a Sfîntului Clement de către Sfîntul Petru (adică obligatoriu înainte de anul 64), nu avem nici un anacronism. Sfîntul Clement Romanul nu a ascuns pregătirea sa filosofică, şi aceasta reiese chiar şi din puţinele scrieri pe care critica occidentală modernă i le recunoaşte ca autentice. O altă problemă este că acest citat din Sfîntul Clement nu se regăseşte în nici una din scrierile considerate de critici drept autentice ale ucenicului Sfîntului Petru. Avem, aşadar, un motiv în plus să susţinem că cele două lucrări ale Sfîntului Clement, Omiliile şi Recunoaşterile, în care îşi povesteşte formarea filosofică şi căutarea sa prin şcolile de filozofie pînă la întîlnirea cu Sfîntul Apostol Petru, şi care nu au ajuns pînă la noi întregi, pot fi şi ele autentice.

Alte aparente argumente ale scrierii tîrzii: Unii cercetători menţionează diferenţa dintre simplitatea cu care scriu Părinţii Apostolici şi textul elaborat şi extrem de dens al Sfîntului Dionysie. Cum ar fi trebuit să scrie unul din cei mai educaţi filosofi ai acelei vremi? Sau doar pentru ne-creştini e permis acest lucru?

2. Lipsa oricărei mărturii despre Sfîntul Dionysie pînă la anul 532. La acest an numele său este menţionat de fostul patriarh al Antiohiei, ereticul Sever, în sprijinul afirmaţiilor sale, iar teologii din Constantinopol îi replică faptul că este cu neputinţă ca scrierile să fie autentice, că dacă ar fi, ele ar fi fost cunoscute cel puţin de către Sfinţii Athanasie şi Kyrill ai Alexandriei. Sever le răspunde că aceştia l-au cunoscut pe Sfîntul Dionysie şi l-au folosit, dar nu l-au menţionat nominal.[11] Cert este că imediat după acest incident sau poate chiar înainte de el, un scolastic din Skythopolis, Ioann, amintit mai sus, a scris primul comentariu în care apără autenticitatea şi ortodoxia scrierilor Sfîntului Dionysie.[12] După el au urmat şi alţii care s-au luptat pentru apărarea autenticităţii scrierilor.

„Tăcerea” de pînă la anul 532 se explică întîi prin aceea că, la fel ca şi majoritatea scrierilor Părinţilor apostolici care au scăpat cu greu la lumină din epocile în care creştinilor trebuia să li se confişte cărţile şi să fie distruse, nici scrierile areopagitice nu au fost scutite de un destin tragic. Apoi, faptul că ele nu au fost cunoscute nu este un lucru de mirare. Renumitul istoric Evsevie din Kesaria îşi scrie istoria sa la începutul veacului al 4-lea şi trece în revistă o mulţime de scrieri de pînă la el; mulţi consideră că ceea ce nu este menţionat de Evsevie nici nu a existat. De asemenea, zic ei, ar fi trebuit cunoscută şi de Orighen, un alt comentator al scrierilor de dinainte de el. Nimic mai fals. Învăţătura sau Dihahia celor doisprezece Apostoli şi Epistola către Diognet au fost texte din primele veacuri creştine care nu au fost cunoscute nici de Orighen, nici de Evsevie, şi iată că au ajuns pînă la noi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Sfîntul Maxim Mărturisitorul răspunde la această acuzaţie zicînd că „Evsevie a trecut cu vederea multe lucruri care nu au ajuns în mîinile lui, şi nici măcar nu a spus că a strîns toate scrierile din toate vremurile. Dimpotrivă, mărturiseşte că erau cu mult mai multe cărţi, pe care el nici nu le-a văzut. Pot să numesc multe pe care nu le-a avut, şi chiar din cele ale ţării sale, precum lucrările lui Ymeneu şi Narkis care s-au sfinţit în Ierusalim. Eu chiar am oarecare din cele ale lui Ymeneu. Şi nu a scris nici de ostenelile lui Panten, nici de ale lui Clement Romanul, în afară de epistolele sale, şi nici de cele mai multe dintre ale altora. Nu ştiu dacă Orighen aminteşte măcar despre ele, sau măcar de patru. Dar un anume diacon Petru mi-a spus că toate lucrările Dumnezeiescului Dionysie se păstrează în Roma în biblioteca celor sfinte.”

Avem, totuşi, un autor care l-a citit pe Sfîntul Dionysie. Acesta este Sfîntul Ioann Gură de Aur. În a 7-a cateheză către cei ce se luminează menţionează cele nouă cete îngereşti în ordinea în care le aminteşte şi Sfîntul Dionysie. În a 3-a omilie despre Anna numeşte Sfînta Euharistie „simbol”, aşa cum o face doar Sfîntul Dionysie înainte de el. Iar în omilia sa numită „Despre prorocii mincinoşi”, întreabă: „Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător?”; însă pentru epitetul pe care i-l dă Sfîntului Dionysie cercetătorii apuseni au lăsat deoparte conţinutul autentic al omiliei şi au declarat-o „spuria”, adică falsă, neautentică.

3. Prezenţa simbolului de credinţă în anaforaua Liturghiei. Dăm aici întreg pasajul, pentru a nu exista dubii asupra textului: „Iar slujitorii şi văzătorii atotsfinţiţi ai celor prea-sfinte, privind în chip sfînt prea-sfînta Taină, slăvesc printr-o laudă de obşte pe Începătorul binefăcător şi de bine dătător, de la care ni s-au arătat nouă Tainele mîntuitoare care lucrează cu sfinţenie îndumnezeirea celor ce se desăvîrşesc. Lauda aceasta unii o numesc cuvîntare de laudă, alţii simbolul credinţei, iar alţii, precum socotesc, mai dumnezeieşte, mulţumire ierarhică, ca pe una ce cuprinde sfintele daruri ce ne-au venit de la Dumnezeu.”[13] La o aparentă privire aici Sfîntul Dionysie ar vorbi despre simbolul de credinţă aşa cum îl cunoaştem azi şi pe care îl rostim la Liturghie, însă lucrurile stau diferit. Întreaga sa carte despre ierarhia bisericească este plină de rolul simbolurilor în mîntuirea obştii creştine. Ajunge chiar să numească întreaga Liturghie „simbol”. Mai mult, se ştie că mărturisirea dreptei credinţe era parte din anaforaua Liturghiei primare[14]. Aşadar, nu este nici o contradicţie, aşa cum şi-ar dori unii din cei care văd în textul Sfîntului Dionysie vreo aluzie către mărturisirea de credinţă de la Sinodul 2 Ecumenic, introdusă obligatoriu în Liturghie la sfîrşitul secolului al 5-lea. Mărturisirea de care vorbeşte Sfîntul Dionysie nu era scrisă şi nici comună tuturor Bisericilor. Mai sînt şi alte mărturii din vremea Părinţilor apostolici ale unor astfel de simboluri de credinţă, ceea ce ne face să credem că nu e nimic anacronic în cele scrise de Sfîntul Dionysie.

4. Anacronismul Tainei Mirungerii. În Ierarhia Bisericească cap. 4 Sfîntul Dionysie vorbeşte despre sfinţirea uleiului amestecat cu aromate, cu care să se facă mirungerea celor care vin să se boteze. Majoritatea liturgiştilor susţin că aceasta este o rînduială tîrzie, căci în vremea Apostolilor şi după aceea Darul Sfîntului Duh se dădea prin punerea mîinilor, aşa cum se menţionează în Noul Testament. Dar deja în veacul al 3-lea Didascalia, dar şi scrierile aghiografice cu multe elemente apocrife numite Faptele lui Thoma şi Faptele lui Ioan, care sînt scrise în secolul 2, menţionează folosirea untdelemnului[15]. Şi ne putem pune, aşadar, întrebarea firească: Dacă această tradiţie exista la începutul secolul 2, ce ar fi împiedicat-o să existe şi la sfîrşitul secolului întîi? Dacă era îngăduită prăznuirea datei Paştilor în zile diferite, în funcţie de tradiţia primită de fiecare comunitate de la Apostoli, oare de ce nu era permis acelaşi lucru şi pentru Taina Mirungerii?

 

4. Vocabularul neoplatonic al lui Plotin şi Proclu în operele Sfîntului Dionysie. Apariţia creştinismului a fost un şoc pentru lumea antică. Primiţi la început cu ură, ură care nu s-a terminat vreodată, Creştinii au trebuit să arate că se pot folosi şi de instrumentele filosofiei antice pentru a-şi susţine punctele de vedere, că nu urăsc instrumentele, ci fug de vătămarea adusă de felul în care sînt folosite aceste instrumente. Cu cîteva regretabile excepţii, majoritatea dintre ei s-au preocupat destul de mult pentru rămînerea în Tradiţia Bisericii şi au adus mari servicii istoriei în general, de multe ori şi prin scrierile lor. Influenţa pe care scrierile Părinţilor apostolici au avut-o pe parcursul veacurilor 1 şi 2 a fost imensă. Mulţi dintre filosofii păgîni au început să preia cuvintele inventate de Sfinţii Apostoli, împreună cu argumente şi teorii din scrierile Creştine şi să-şi lărgească aria culturală. Filosofi prin vocaţie, Sfîntul Dionysie Areopagitul, Sfîntul Clement Romanul, şi Sfîntul Mucenic Iustin Filosoful, şi alţii din vremea lor au venit la credinţă căutînd asiduu răspunsuri la întrebările existenţiale care îi chinuiau. Pentru ei şi pentru alţii ca ei au şi scris mai multe tratate de apologetică în care erau cuprinse multe elemente filosofice, pe care, de această dată, le întorceau împotriva lumii păgîne din care aceşti Părinţi ai Bisericii proveneau. În scurtă vreme întreg peisajul cultural Greco-Roman a ajuns să poarte o puternică amprentă creştină.

În cele din urmă, la începutul secolului al 3-lea, într-un climat cu extrem de multe influenţe creştine, filosoful Plotin a găsit în Alexandria pe dascălul de filozofie de care avea nevoie, un anume Numenie. Acesta, unul din ultimii platonicieni, susţinea doctrina celor „trei zei” (zeul prim – Binele, intelectul secund sau Demiurgul şi lumea, sau sufletul universal), şi întreba, precum sfinţii apologeţi ai secolului al 2-lea: „Cine este Platon, dacă nu Moisi care vorbeşte Greaca attică?” După cîţiva ani de ucenicie lîngă acest platonician, Plotin ajunge în cele din urmă la Roma, unde stă cîţiva ani şi începe să publice teorii cu totul noi, sprijinite pe filosofia lui Platon, dar cu concepte inedite, anume acela de îndumnezeire, de extaz, trăiri mistice, etc, şi cu un vocabular nou.[16] În scurt timp face şcoală la Roma şi ajunge foarte renumit atît în capitala imperiului, cît şi în restul lumii filosofice. Practic, pentru filosofia antică el a fost ultimul mare filosof păgîn, a fost cel care a dat filosofiei antice un suflu care va mai ţine încă 200 de ani după el, prin curentul care a fost denumit mai apoi neo-platonism.

Cercetătorii moderni ne-au obişnuit să credem că la început a fost filosofia neoplatonică, cu toate conceptele ei mistice şi cu toţi termenii ei, iar mai apoi un autor anonim care se semnează „Sfîntul Dionysie Areopagitul” a ieşit pe piaţă cu unele din cele mai dumnezeieşti lucruri scrise vreodată. Avem, însă, nişte nepotriviri. Întîi de toate faptul că Plotin, părintele filozofiei neoplatonice, prin conceptele sale l-a depăşit pe dascălul său Numenie de nenumărate ori (deşi ştim că „nu poate ucenicul să fie mai mare decît dascălul său”) şi chiar s-a depărtat într-o zonă metafizică absolut străină tuturor celor dinaintea sa. Elementul şocant pentru toată lumea antică este mutarea atenţiei generale, prin filosofia lui mistică, de la luptele de idei în care lumea filosofică şi intelectualii vremii petreceau, la ideea de extaz ca ţel al vieţii filosofice. Pe lîngă acestea se adaugă o bogăţie de termeni noi şi foarte profunzi.

După Plotin, care a creat şcoală şi a dus mai departe câteva sute de ani dezbaterile de idei din lumea antică, pe la anul 450 apare un nou scriitor, foarte talentat, anume Proclu, ultimul mare scriitor păgîn antic, care duce la desăvîrşire ideile lui Plotin.

Este foarte tentant a-i citi în paralel pe Proclu şi pe Sfîntul Dionysie şi a descoperi asemănările şi deosebirile, dar mai ales paternitatea ideilor, că adică ideile lui Proclu sînt aparent dezvoltate la Sfîntul Dionysie; însă Părinţii Bisericii au avut o altă atitudine, mult mai radicală, dînd o dată pentru totdeauna răspunsul cel mai bun pentru această ispită a intelectului: Plotin şi Proclu şi-au luat ideile de la Sfîntul Dionysie, nu invers.

Critica modernă le dă voie ritorilor şi filosofilor păgîni din toate vremurile să inventeze cuvinte, dar unui filosof creştin educat la cele mai bune şcoli de filozofie ale veacului 1 nu îi acordă acest drept. De mirare este faptul că Sfinţilor Apostoli, compozitori de noi cuvinte în limba ellină[17], nu li se ia şi lor acest privilegiu… Sînt foarte mulţi termeni noi în opera Sfîntului Dionysie. Poate nu la fel de mulţi pe cît la Sfîntul Grigorie Theologul sau Sfîntul Ioann Gură de Aur. Dar socotim că după dreptate este să dăm chiar şi unui autor creştin aproape necunoscut pînă la anul 532 dreptul la revelaţia dumnezeiască şi la folosirea metodelor retorice şi a bagajului lingvistic al filosofiei antice.

Nu sînt multe de vorbit. Ca să înţelegem bine cum stau lucrurile, iată ce spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul, comentator al Sfîntului Dionysie:

„Ştiu pe oarecarii din filosofii cei din afară, şi mai ales pe Proclu, care s-au folosit de multe din cele cuprinse cu mintea de Fericitul Dionysie, dar cuvintele lor sînt goale. Şi este bănuiala că din ele au luat precum cei mai vechi din filosofii din Athena, învistierind scrierile sale, încît prescurtînd din cartea de faţă, au ascuns-o, ca să-i vadă pe ei [lumea] părinţi ai dumnezeieştilor sale cuvinte, şi acum după iconomia lui Dumnezeu s-a arătat scrierea de faţă către mustrarea slavei lor deşarte şi a răutăţii lor. Şi că le este lor obişnuinţa să învistierească pe cele ale noastre, ne învaţă Dumnezeiescul Vasilie, în omilia „La început era Cuvîntul” aşa zicînd: „Aşa ştiu pe mulţi din filosofii din afara Cuvîntului adevărului cugetînd [lucruri] mari cu înţelepciune lumească şi minunînd [pe alţii] şi îndrăznind pe ale lor tratate a le închega; căci hoţ este diavolul şi pe cele ale noastre descoperindu-le, către cei ai lui le proroceşte.” Şi acesta aşa, iar Numenie Pythagoreicul cu vedere limpede zicînd „Cine este Platon, dacă nu Moisi care vorbeşte Greaca Attică?”, nimic nu poate a fi tăgăduit, nu al nostru, ci ceea ce este al potrivnicilor, precum mărturiseşte şi Evsevie cel din Kesaria Palestinei care [ne] indică: Nu numai acum, ci şi înainte de venirea lui Hristos au obişnuit cei din înţelepciunea cea din afară a fura.” [18]

În concluzie socotim că puţinele argumentele din textul de faţă sînt suficiente pentru a aduce încă o dată în conştiinţa cititorului nevoia de a se păzi de teoriile celor despărţiţi de cugetul Sfinţilor Părinţi, de Duhul Bisericii Ortodoxe, de a nu le primi, ci de a cerca duhurile care se ascund în argumentele aparent logice şi limpezi şi cuvintele meşteşugite cu care amăgesc pe cititorii neavizaţi.

 

 

 

Monahul Filotheu Bălan, Mănăstirea Petru Vodă,

28 Noiembrie 2008

[1] Sfîntul Ioann Gură de Aur, Tîlcuire la Faptele Apostolilor, PG 60:268.

[2] Epistolographi Graeci, Paris, 1873, pag. 98.

[3] Ibidem, pag. 174.

[4] Luca 21:15.

[5] Desigur, lucrurile nu s-au oprit aici: Din primele veacuri începînd, ca întotdeauna în istorie, contactul dintre două lumi spirituale duce repede la împărţirea în tabere, apărînd, şi într-una, şi în cealaltă, atît simpatizanţi şi sincretişti, cît şi radicali. Diavolul a ştiut să-şi semene seminţele sale şi între creştini, o parte aşezîndu-se în vreuna din aceste două tabere; aşa au apărut ereziile şi sectele de tot felul, doctrinele lor luîndu-şi izvorul sau din curentele filosofice, sau din respingerea totală a lor. Dar Pronia cea veşnică a Domnului a purtat de grijă Bisericii şi odată cu ele a apărut şi reacţia sănătoasă de păstrare a curăţeniei şi integrităţii tezaurului de credinţă al Creştinismului, reacţie numită dreaptă slăvire, sau ortodoxie.

[6] 1 Corintheni 12:8-11.

[7] BHG (Bibliotheca Hagiographica Graeca) 554-558m.

[8] Despre dumnezeieştile numiri, 4:12.

[9] Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tomul 14.6, din Operele complete tipărite în “Filocalia”, Athena, 1995, pag. 136.

[10] Despre numirile dumnezeieşti, 3:9.

[11] Henry Wace, A Dictionary of Christian Biography and Literature to the end of Sixth Century A.D., 1911, pag. 426

[12] Paul Rorem, John of Scythopolis and the Dionysian Corpus, Oxford, 1998, pag. 35.

[13] Despre ierarhia bisericească, 3:3:7; traducerea Pr. Dumitru Stăniloae.

[14] „Episcopul să mulţumească aşa cum am spus mai sus, mulţumind lui Dumnezeu. Nu este, însă, deloc necesar, să rostească aceleaşi cuvinte pe care noi le-am spus, rostindu-le pe de rost, ci fiecare să se roage după puterea sa. Dacă însă cineva are puterea de a se ruga destul şi a spune o rugăciune solemnă, e un lucru bun. Dacă, atunci cînd se roagă, cineva rosteşte o rugăciune cu măsură, să nu-l împiedicaţi, numai să se roage ceea ce este sănătos în ce priveşte ortodoxia.” (Sf. Ippolit Romanul, apud. Diacon Ioan Ică Jr. – Canonul Ortodoxiei. 1. Canonul apostolic, Deisis, Sibiu, 2008, pag. 576, şi Ieromonah Petru Pruteanu – Liturghia ortodoxă: istorie şi actualitate, Sophia, Bucureşti, 2008, pag. 39 şi 292).

[15] Gabriele Winkler, The Original Meaning of Pre-baptismal Anointing and its implications; în Studies in Early Christian Liturgy and Its Context, pag. 26.

[16] Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003, pag 70-73.

[17] ἀγαθουργέω, ἀγαθοποιΐα, ἀγενεαλόγητος sînt termeni folosiţi pentru prima dată în limba ellină de Sfinţii Apostoli.

[18] Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tomul 14.6 din Operele complete tipărite în „Filocalia”, Athena, 1995, pag. 193-194.