Nu ne îndoim că şi articolii 82 şi 83 din Constituţiune, cari regulează succesiunea la tronul României, vor forma obiectul unei tocmeli între guvern şi naţie, în care guvernul va începe prin a nu concede naţiei nici un fel de drept de-a se pronunţa.

Într-adevăr, art. 82 prescrie că puterile constituţionale ale Domnului sînt ereditare în linie directă şi legitimă a Măriei Sale Carol I, din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură, cu escluziunea femeilor. Coborîtorii M. Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Acest articol nu se aplică în cazul de faţă, de vreme de M. Sa n-are coborîtori. O singură dispoziţie e esenţială, aceea care priveşte religia moştenitorului tronului.

Astăzi nu mai e discuţie că acest punct e de-o estremă gravitate. Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică.

Astfel întîmpinăm în orăşele mari biserici cari aparţineau fiecare la cîte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţămîntul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de cîmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice ale poporenilor săi. Cu toată toleranţa dar care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar.

Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lînă, se lucra lemnărie de toată mîna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe cînd egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începînd cu cele agricole, sfîrşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă şi de muncă.

Tot spiritul acesta începe a dispărea; putem susţine chiar că atotputernicia statului cosmopolit de astăzi, încăput pe mîna Fundeştilor şi Costineştilor, distruge în acelaşi grad şi Biserică şi naţionalitate.

Ireligiozitatea, abstracţie făcînd de dogme, se întinde într-un mod înspăimîntător în secolul nostru. Căci, la dreptul vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpînesc: ceea ce formează adevărata tărie a Bisericei este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge din România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de cîştig fără muncă.

În asemenea stare de lucruri religia moştenitorului nu e indeferentă, mai ales într-un secol în care toate legăturile bazate pe respect şi afecţiune ameninţă a dispărea, într-un secul în care fiul se naşte duşman părinţilor şi-n care toată suflarea omenească începe a fi avizată, în mod american, la sine însăşi, permiţîndu-i-se orice mijloc, cît de imoral şi cît de rău, de-a se ridica, numai dacă ştie a încunjura cu dibăcie paragrafii Codului penal. Cînd judecătorul din lăuntru încetează, ce putere are judecătorul din afară?

Articolul 83 al Constituţiei stabileşte succesiunea în lipsă de coborîtori ai M. Sale.

În asemenea caz succesiunea se cuvine:
1. Celui mai în vîrstă dintre fraţi (ceea ce nu se întîmplă acum).
2. Coborîtorilor acestora după regula statornicită mai sus (din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură).

Nici aceasta nu se potriveşte.

Aci avem a face cu o adopţiune care nu e prevăzută în Constituţie.

Ceea ce dorim aşadar este ca punctul să fie în adevăr discutat. Ar fi periculos pentru statul nostru dacă, după îndeplinirea designării unui succesor, chestiunea ar mai putea fi controversată într-un chip oarecare, dacă ea ar putea forma fie un pretext de amestec, fie o invocare de nulitate. Amîndouă relele acestea cată să fie cu totul înlăturate, şi aceasta nu se poate întîmpla decît avînd prea multe, nu prea puţine scrupuluri în rezolvarea cestiunii.

[“Nu ne îndoim…“, articol din 6 septembrie 1880]